Prinzessin Fiona

Prinzessin Fiona

Nu stiu daca sa pun pe seama mood-ului de vacanta sau a simplei intamplari faptul ca intr-o zi, ca oricare alta, chiar un pic mai mohorata la inceput, mi-a fost dat sa intalnesc o printesa. And not your usual princess, because she kinda shifted a bit my perspective on things.

Si imi place nespus cand mi se intampla lucrul asta. Cand intalnesc oameni care in a matter of minutes reusesc sa ma puna serios pe ganduri din alea primordiale.

Eram la baza Munster-ului manata de dorinta arzatoare (deja!) de a ii urca treptele spiralate pana-n varf. Vroiam cu orice pret sa ajung in varf si sa respir aerul rarefiat pe care doar cei care reusesc sa make it to the top do. Dupa un schimb politicos de replici si zambete cu baiatul care vindea bilete, urmat de intrebarea-mi caracteristica: “Bun, si acum incotro o iau ca sau urc?” care fu elucidata doar printr-un aratator indreptat in directia potrivita, m-am trezit la baza unui turn semi-intunecos, cu ferestre inalte si inguste si multe trepte in spirala.

Gandul imediat a inceput sa plamadeasca o reprezentare care oscila intre un turn din povestile medievale (alea cu printi, printese si turniruri) si Cetatea Poienari cu ale sale infinite trepte de piatra. Pe urma ma amuzam teribil imaginandu-mi cum ar reactiona un claustrofob intr-un mediu de genul celui in care tocmai ma pozitionasem.

Sub deviza “Challenge accepted!” mi-am pus picioarele in miscare, cat si muschii fesieri la lucru. Nothing compares to climbing flights… and flights…and some more flights of stairs! La final te simti ca o zeita, cu o mare durere de buci, dar nonetheless zeita! :))

Si pe masura ce urcam incercand sa imi caut vizual un punct “la iesirea din curba” ca sa nu ma ia fie vertijul, fie “point fixation”-ul si sa ma trezesc lipita de zid, citeam peretii care erau intesati cu gravuri urbane de genul “Leana + Gigi = Love”. Din cand in cand ma mai opream sa pozez vreun mini-afis interesant, grafitti mai rasarit sau privelistea care se putea intrezari printre ferestrele cu forme gotice ale turnului.

Cu chiu si vai, la care se mai adauga bineinteles si o respiratie accelerata am ajuns la primul nivel al turnului unde m-am invartit de jur imprejur, am luat la cunostinta de existenta si infratirea altor domuri, catedrale si munster-uri cu yours truly Ulmer Munster si am vazut de unde bat clopotele pe care le aud in fiecare dimineata (Mitica!).

It was all good, dar mai aveam de urcat si stiam asta. Hai sa urcam. Keep on climbing! Si iar m-am pomenit pe scari. Stang-drept, stang-drept, ne mai tinem de-o balustrada de piatra, ne mai lipim de un perete sa facem loc coboratorilor zambind de “ingustul situatiei”. Foarte multi copii balai erau lasati sa se aventureze de catre ai lor parinti pe trepte in sus si in josul turnului. That’s the way to do it! Copchilul trebuie sa invete sa se descurce si singur in anumite situatii inca de tzanc.

Un pusti in spatele meu numara treptele in ritmul sacadat in care le urca si cu ocazia asta ma invata si pe mine sa numar in germana. Incercam sa las ceva spatiu intre mine si urmatorul urcator, nu de alta, dar in cazul in care ar fi trebuit sa pozez ceva imi trebuia ceva avans cat sa imi incarc unealta de pozat. Deja incepusem sa ma incing cu vesta mea cadrilata pe mine si rucsacul in spate.

Dar ce bine o sa-mi prinda vesta cand o sa fiu batuta de vant in varful Munster-ului! I sound just like my mom, but she tends to be right…once in while, just like all mothers are. Si am ajuns si la cel de-al doilea nivel! Yuhuuuu! Dau sa intru pe balcon si observ ca oamenii erau aliniati mai ceva ca soldateii de plumb, unul langa celalalt, fiecare incercand sa pozeze din cat mai multe unghiuri privelistea ce li se dezvaluia inaintea ochilor.

La vreo 10 secunde sirul de soldatei fotografi se misca cu vreo 2-3 pasi, ca sa faca loc si altor soldatei (ca mine, de exemplu) sa isi faca intrarea in rand. Amuzata de logistica miscarii m-am conformat usor si mi-am asumat pozitia cu Ipod-ul la vedere.

Si cum pozam de zor cu spor ba un acoperis colorat, ba o linia a orizontului ireal de dreapta, simt ceva miscandu-se la nivelul genunchilor mei. Curioasa nevoie mare imi intrerup brusc activitatea de fotograf ambulant si imi indrept privirea in jos. Aproape lipita de unul dintre cracii blugilor mei isi facea loc o fetita. Blonda (cum altfel?) si cu ochii albastri ca cerul senin al zilelor de vara, pustioaica incerca sa isi bage capsorul printr-una dintre ferestrele inflorate de la nivelul ei ca sa vada si ea ce se petrece inafara balconului catedralei.

Din cand in cand isi mai ridica privirea spre parintii ei pentru a-i intreba cu o voce gingasa in germana (cum altfel?) cate una, cate alta. Era absolut adorabila si energica ca o zvarluga! Mi-am temperat entuziasmul care ma napadeste la vederea copiilor si am dat sa continui miscarea de 2-3 pasi spre stanga. Domnisoara blondina s-a prins ca ea ar avea sanse reale sa o ia inainte pe langa picioarele oamenilor mari pentru ca era indeajuns de dibace si micuta incat sa isi faca loc.

Asa ca am simtit-o fofilandu-se pe langa picioarele mele in timp ce tatal sau ii spunea (probabil!) ca trebuie sa stea la rand ca toti ceilalti. Cu un zambet strengar pe fata, fetita s-a conformat si s-a intors, tot pe langa picioarele mele, la ai sai. M-am uitat in jos spre ea ca nu cumva sa o lovesc cu rucsacul, iar privirea sa m-a fixat dragalas. I-am zambit cu gura pana la urechi (tipic!) ca sa primesc inapoi o mini-cascada de rasete.

Facusem cunostinta! Facusem schimb de zambete si sclipiri din ochi asa ca what else was there? Exploratoare ca orice pustioaica de varsta ei, blondina a inceput sa il intrebe pe tatal ei ceva legat de mine. Nu stiu exact ce, cat nici ce i-a raspuns tata’-su, dar clar ii starnisem interesul.

I-am zambit in continuare si am intrebat-o in engleza cum o cheama, mai apoi scuzandu-ma catre ai sai parinti ca nu stiu decat engleza. Tatal ei, care era fix umar in umar cu mine, m-a privit amuzat de toata situatia si i-a spus in germana copchilei sa imi spuna cum o cheama. Brusc rusinata de intrebare, fetita s-a eschivat ferindu-si privirea. Tatal a elucidat in cele din urma misterul si mi-a raspuns la intrebare. O chema Fiona. Un nume cum nu se poate mai potrivit pentru asa un pui de om.

De inaltimea unei gambe de om mare, cu parul blond platinat si breton atent aranjat (de mama sa, cu siguranta), cu ochii mari si albastri si un zambet care ii trada strungareata dintilor de lapte, Fiona m-a cucerit fara drept de apel. Era imbracata asortat intr-o rochita mov cu volanase, dresuri albe cu floricele si pantofiori roz. Deja after having been more than properly introduced, mica printesa a inceput sa ma asalteze si pe mine cu intrebari in germana desigur, care spre disperarea tatalui sau care nu prea stia engleza, imi trebuiau transmise intr-o forma pe care sa o inteleg.

Pe la cel de-al treilea nivel Fiona deja s-a decis sa imi faca o poza. Asa ca mai intai mi-a cerut permisiunea sa ma pozeze, dupa care fix ca un om mare a deschis aparatul foto (primind indrumari parintesti) si m-a blitzuit in timp ce eu zambeam cu gura pana la urechi. Dupa, s-a apropiat de mine si mi-a aratat poza. Iesisem asa cum imi imaginam: ochii mici, gura mare si coada intr-o parte.

Schoooon! Am exclamat oarecum mandra ca stiu un cuvant in germana pe care il pot folosi corect intr-un context social. Vrand parca sa am si eu imaginea sa imortalizata am intrebat-o daca pot sa ii fac o poza. Parintii sai au dat din cap in semn de aprobare si in mai putin de-o secunda eram cu degetul pe butonul de foto pentru a prinde in imagini inocenta, gingasia si fastaceala Fionei.

Mi-am permis sa ii fac chiar doua poze pentru ca la prima incercare a inceput sa rada tare inchizand ochii si punandu-si manutele la gura. In a doua poza se uita doar cum ea stie (probabil…) spre obiectiv, de te lasa masca, uitandu-te si tu la ea. Chiar exista o fetita asa carismatica in carne si oase? Sau poate ceva din mine m-a facut sa o vad pe pustioaica intr-o lumina atat de puternica? Sau poate amandoua?

Dupa ce i-am facut pozele, instinctiv am inchis Ipod-ul si l-am lasat sa alunece in buzunar. Cu o oarecare urma de dezamagire si ofuscare, micuta domnisoara s-a apropiat de mine si mi-a spus ceva pe un ton bosumflat. Tatal traducator mi-a zis ca ar vrea si ea sa vada poza. Normal! Mi-am zis. Ea mi-a aratat poza cu mine si e logic ca si eu sa return the favor. Numai ca noi, adultii, ne prindem un pic mai greu uneori de lucruri absolut evidente pentru copii.

I-am aratat fatuca prinsa pe camera si a inceput sa cicoteasca semn ca s-a recunoscut si ii placea cum a iesit. Sunt foarte tentata sa fac publica una dintre cele doua poze, dar undeva in mine cred ca asta ar strivi corola de minuni a micutei printese asa ca lasati-va imaginatia sa zburde nestavilita si o sa v-o conturati in minte pe ea, Fiona. Intregul dialog pe care il purtam cu mini-nemtoaica ma uimea teribil, dar nu ma puteam opri. Trebuia sa vad ce mai are sa-mi spuna pe limba ei.

Fiona mi-a zambit si m-a intrebat cum ma cheama. I-am spus ca ma cheama Ioana si am prins debusolarea din ochii ei. Parca incerca sa caute in fisierele mintii ei numele asta, care nu se potrivea cu nimic din ceea ce auzise pana atunci. Tatal ei m-a intrebat daca sunt din UK si i-am raspuns rapid ca sunt din Romania in timp ce ma gandeam daca imi complimenteaza accentul sau ma asemuieste fizic englezoaicelor (bleah!). L-am intrebat si eu de unde sunt, iar el mi-a zambit cu subinteles ca si cum mi-ar fi spus: “Evident ca suntem nemti. Trebuia sa te fi prins dupa limba…” fara sa banuiasca de altfel ca eu eram interesata din ce oras erau mai exact.

Am ajuns si in varf! Mama ce priveliste si ce aer. I photographed everything like a mad woman pierzand-o o clipa din vedere pe Fiona care probabil facea si ea acelasi lucru asistata de parintii sai. Dupa ce m-am bucurat de reusita mea fara sa mai dau vreo importanta durerii de picioare, si dansand un dans al bucuriei inside myself mi-am zis ca trebuie sa o iau in jos pe scari si ca se asta data imi va fi mult mai usor.

Si cum topaiam treapta cu treapta aud in spatele meu o voce de copil strigand: “Halooo! Halooo, madchen? Halooo, madchen!” Fiind destul de concentrata pe coordonarea ochi – mana – picior esentiala pentru a nu imi rupe gatul pe scarile de piatra in spirala, nu m-am gandit la cine ar putea striga sau nici macar ca mi s-ar adresa mie.

Pana la urma de ce ar vorbi cineva cu mine in germana, atata timp cat eu nu stiam o boaba nemteste? Si apoi am auzit o voce de barbat spunand ceva de genul: “Nu o mai striga in germana, ca ea stie doar engleza…” si mi-a picat fisa. Era chiar printesa. Fiona. Ma striga pe mine. Mi s-a cam inmuiat sufletul si am intors capul sa o zaresc cum coboara pe scari. I-am zambit din nou, am salutat-o si parca am inceput sa cobor mai cu grija stiind ca este fix in spatele meu.

Piciorusele sale se miscau agil pe scari si nu avea nici cea mai mica problema sa coboare pe partea mai ingusta care parca se potrivea mai tare cu marimea talpilor sale. Am tresarit si mai abitir cand tzanca m-a apucat de mana zdravan hotarata parca sa nu imi mai dea drumul pana jos. I-a dat drumul tatalui sau si uite asa am inceput sa coboram impreuna, de mana, pe scarile turnului. Ma inundasera tot felul de simtaminte faine si ma simteam mandra ca ma alesese pe mine dintre toti oamenii cu care ar fi putut sa se imprieteneasca.

Si am tot coborat vreo cateva sute de trepte pana cand tot vroia sa o ia in fata mea ceea ce ar fi facut oarecum imposibil ca eu sa o pot tine de mana in continuare. Asa ca i-am aratat non-verbal ca trebuie sa stea in spatele meu si s-a conformat ca un copil strengar si cuminte.

Am trecut on the way down printr-o zona destul de intunecata si am auzit-o maraind ca si cum ar incepe sa planga. Indicator cert al faptului ca i se facuse un pic teama, dar nu atat de tare incat sa inceapa sa planga de-a binelea. Tatal ei a asigurat-o in germana ca sunt chiar in spatele ei, ea m-a apucat si mai strans de mana si am trecut cu bine prin intunericul turnului… spre lumina.

Pe la ultimul calup de scari ea s-a oprit pe o treapta situandu-se cam la aceeasi inaltime cu mine, s-a uitat rugator la mine si a intins bratele, spunandu-mi fara cuvinte ca: “Am obosit! Vreau in brate!” Si nu orisicum, ci chiar la mine in brate. Tata-su chiar incepuse sa rada de-a binelea, iar eu mi-am asumat rolul de caretaker ca atare. Am luat-o cu grija in brate si am zambit spunand: “That’s fitness alright!”

Agatata ca o maimutica de gatul meu, mica printesa Fiona nu mi-a dat drumul pana cand nu am ajuns la parter. La destinatie, am pus-o jos cu aceeasi grija cu care o ridicasem in brate si ne-am luat ramas bun. In continuare surprinzatoare, pustioaica m-a strans de genunchi semn al unui strans in brate pentru inaltimea ei si si-a tuguiat buzele. Mi-am apropiat obrazul de buzele ei si am fost usor ventuzata. Parintii ei radeau in timp ce eu ii faceam cu mana si ieseam pe poarta catedralei.

Si am plecat, lasand-o pe micuta Fiona cu parintii ei destupati la cap prin catedrala. Cu cat ma indepartam de Munster cu atat gandurile mi se fixau pe copila balaie care reusise prin naturaletea si veselia ei sa imi faca ziua cu mult mai insorita. In timp ce mergeam am auzit un tipat scurt, ascutit si expresiv. M-am intors si-am zarit-o pe Fiona agatata de fantana de langa catedrala incercand fara mari sorti de izbanda sa ajunga la apa. De unde si tipatul de frustrare adresat tatalui ei care trebuia sa fie un tata bun pana la capat si sa o cocote pe fi-sa pe marginea fantanii ca sa se balaceasca un pic dupa bunul sau plac.

Nu ma puteam opri din zambit cu atat mai mult cu cat o fetita de numai 3 ani putea sa fie atat de comunicativa si sociabila cu cei din jur. And that, my friend, is how I met a real princess…;)

Morala: Parinti, cresteti-va copiii frumos si curajos! Nu va lasati dominati de propriile frici si sperante, ci lasati-va puii sa descopere lumea inafara bulei de hiper-protectie. Asa aveti sanse ca ei, copiii, chiar sa invete sa se descurce pe cont propriu si sa isi doreasca sa va fie in preajma nu pentru ca au nevoie de voi, ci pentru ca asa simt si vor…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *