Kachkaniraqmi!

Kachkaniraqmi!

Am fost la film. Se anunta a fi un muzical. Omul s-a uitat la trailer, eu l-am auzit printre picaturi si am zis ca vom merge, desi nu suntem mari fani ai muzicalurilor. E integrat in programul evenimentului Pelicula 3 – Latin American Experience care se desfasoara weekend-ul asta la cinematograful nostru preferat: Elvira Popescu (sau Elvire Popesco pentru prietenii nostri mai francofili).

Dupa o ropoteala strasnica, o adapostire spontana, o intalnire cu oameni cunoscuti nemaivazuti de ceva vreme si un sandwich de Mega Image mancat pe jumatate am ajuns in stufarisul de la Institutul Francez imbracat in straie de sarbatoare. Natural pentru sarbatorirea spiritului sud-american, daca iti atinteai privirea in sus vedeai randuri cu triunghiuri si dreptunghiuri viu colorate.

Cafeneaua institutului se transformase brusc din micul bistro parizian intr-o terasa zgomotoasa cu miros de taco si cervezas. Peste tot misunau voluntari si oameni de media ai evenimentului care voiau sa captureze fiecare moment si fiecare imbratisare de revedere intre oamenii veniti la proiectie. Am luat bilete, ne-am facut damblaua cu o quesadilla impartita la doi, dupa care am intrat.

Sala cinematografului devenise neincapatoare pentru puhoiul de oameni dornici sa vada cam despre ce e vorba in filmul documentar peruan ‘Sigo Siendo’. Anul acesta evenimentul are ca focus Peru-ul, si prin urmare multe dintre productiile alese sunt de origine peruana. Dupa vreo 30′ de fosneala si forfota, fiecare om si-a gasit un loc in spatiu. Surpriza a fost ca inainte de inceperea filmului, regizorul Javier Corcuera, ne-a spus cateva cuvinte.

Ceea ce am retinut si m-a facut sa zambesc a fost faptul ca filmul cu pricina fusese facut ca o radiografie profunda a poporului peruan. Javier a zis ceva de genul: ‘Am vrut sa fac un film despre identitatea poporului peruan si m-am gandit ca cel mai bine as putea-o reda prin cantec pentru ca pentru peruani cantecul face parte din cine sunt ei’. Dupa care ne-a explicat titlul filmului cam asa:

‘In quechua exista un cuvant pe care oamenii si-l adreseaza ca salut dupa ce nu s-au mai vazut de ceva vreme: Kachkaniraqmi! Tradus si adaptat in castiliana, ar fi ceva de genul ‘sigo siendo’, adica ‘continui sa fiu (cine sunt)’. Ideea salutului este ca subliniaza faptul ca oamenii isi pastreza identitatea si ca e important pentru ei sa le spuna asta celor pe care ii revad dupa mult timp’.

Iooooooi! Am nimerit bine de tot, pentru ca mi se facuse pielea de gaina inainte de a fi inceput filmul. Cata profunzime! Dupa cateva minute de discurs, Javier, a coborat molcom de pe scena, luminile s-au stins si ne-am teleportat in alta lume. Mai intai am fost in Amazonia, dupa care in Peru-ul rural, dupa care in Lima si tot asa. Peisajele ca peisajele, dar oamenii m-au impresionat fantastic.

Fiecare cu povestea lui de viata, cu profesia lui, cu stilul lui personal, dar lucrul care ii apropia pe acesti oameni era nevoia lor stramoseasca de a-si canta ofurile si bucuriile. Unul dintre cantece era despre o doamna pe nume Maria Lando, care nu facea altceva decat sa munceasca. Si pentru ca muncea atat de mult, nu apuca sa vada nici dimineata, nici amiaza si nici luna.

Pe parcursul filmului, eu si cu omul meu ne-am uitat unul la celalalt cu ochii cat cepele exclamand (in soapta): ‘Cat de tare e filmul asta!’. Daca ascultati cantecul pana la capat cantecul de mai sus o sa auziti: ‘Maria Lando solo trabaja y su trabajo es ajeno’ care in traducere ar suna asa: ‘Maria Lando nu face altceva decat sa munceasca, iar munca sa nu ii apartine’. Un inceput bun de reflectie asupra modului in care ne petrecem uneori vietile la munca.

Au fost multe momente din film pe care le-am pastrat precum niste comori in mine. Unul ar fi cel in care o doamna shaman ne povestea in mijlocul Amazoniei ca ea canta pentru natura, in semn de respect si pentru a cere permisiunea sa se plimbe pe acolo. Canta pentru apa pentru ca stie inca de la antecesorii ei ca apa s-ar putea sa sece, asa ca ea ii canta ca sa nu sece.

Un altul a fost cel in care un domn calatoreste de la oras in satul sau natal pentru a participa la un festival rural in calitate de cantaret si dansator. Inainte de festival, impreuna cu vioara lui, un prieten harpist si o ucenica care tocmai intra in comunitatea respectiva, au mers pe munte pana la o cascada pentru ca tanara ucenica sa isi primesca botezul. I s-au sfintit foarfecele (un instrument muzical peruan), pentru ca mai apoi sa poata canta si dansa cu foc.

Mai e unul unde m-a apucat plansul de-a dreptul: un domn calatoreste de la el de acasa intr-un sat pentru a-l comemora pe un bun prieten de-al lui. Primeste cadou vioara raposatului impodobita cu panglici colorate si incepe mai intai sa cante in casa prietenului sau avandu-i adunati in jurul mesei pe membrii familiei prietenului, si uitandu-se din cand in cand la un tablou cu el. Mai apoi insotit de un cortegiu de tineri dansatori de step se indreapta cantand si dansand step din sat la cimitir in asfintit de soare. Ajunsi la cimitir, fiecare tanar danseaza step pe piatra funerara a defunctului.

Frumos si emotionant!

Dupa terminarea filmului am ramas cu un gust pronuntat de melancolie. Ma simteam privilegiata ca am putut sa vad atat de adanc in spiritul si identitatea poporului peruan. Gandul imi fugea si la modul in care vad eu muzica drept o necesitate. Cum bine spunea o doamna in film: ‘!Sin musica nu hay vida! Cantar y dansar es darle mas vida a la vida!’ adica ‘Fara muzica nu e viata! Atunci cand canti si dansezi adaugi mai multa viata in viata!’

Niste Yma Sumac pe final, metisa care a avut succes in Europa si State pentru ca i s-a negat dreptul la a canta in opera peruana pentru ca nu avea origini sanatoase.

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.