Post-factum

Post-factum

Sunt acasa din nou, cuibarita in fotoliu, cu pisicile prin preajma si muzica in surdina. Ma uit cu haz la incheietura mainii drepte care tradeaza un bronz de tractorist cu ceas. Am despachetat partial. Am mancat micul dejun mult dupa pranz. Inca sorb din cafeaua facuta la ibric.

Si imi fac ordine in ganduri si amintirile de calatorie. Am vorbit un pic cu mama si am facut un schimb echitabil de povesti.

Ea despre Avignon, eu despre Milano. Imi place asa de noi, ca ne asemanam in privinta obiceiurilor de mers hai-hui prin lume.

Cand m-am trezit cerul era gri. Acum norii par a fi devenit un pic mai prietenosi. Sa fi baut si ei niste cafea? Am verificat blogul si e usor decedat. Nu stiu de ce exact, asa ca precum soferul care habar n-are sa schimbe o roata la masina, astept platforma. Adica omul care stie care-i treaba cu ‘502 Bad Gateway’.

Masina de spalat se aude curatand tacticos vesmintele cu urme de soare si aer milaneze. Ma uit la panoul cu poze de familie si il vad pe tata. Oare el o fi mers vreodata cu avionul? Din povestile pe care mi le aduc aminte nu reiese. Lui ii placea acasa. In zona lui de confort si introspectie.

Cred ca diseara o sa imi invit sotul la un film pe canapea. O sa ne uitam impreuna la ‘Modigliani’.

Travaliul aerian Milano – Bucuresti a fost mai lung decat m-as fi asteptat. Am stat ceva ore in aeroport, facand ce stiu eu mai bine: sa ma uit la oameni. Copii, parinti, adolescenti, bunici, tineri. Fiecare cu povestea lui.

Pustani in baie incarcandu-si telefoanele la singurele prize existente. Parinti umbland dupa copii in incercarea de a le umple timpul pana la imbarcare. Cupluri care se sarutau prelung dand salii de asteptare un aer lasciv.

Adolescenti care vorbeau tare despre cine ce a mai facut unde si cu cine. Bunici vadit deranjati de excesul de energie al nepotilor. Si eu care tocmai imi cumparasem un ruj verde pe care il purtam cu mandrie si curiozitate.

Dupa un zbor scurt dupa o asteptare lunga am ajuns pe Otopeni unde am nimerit o tipa la control pasapoarte a carei privire era de o vioiciune care contrasta simpatic cu orele inaintate. Chiar! La ora 2 noaptea cum saluti? Spui buna dimineata, nu?

Asa cum ma stiu, in saptamana care urmeaza voi povesti pe bucati, pe lung, pe lat si printre picaturi despre cinqjour-ul meu italian. O sa imi lustruiesc experientele brute intr-un tot omogen in care sa incapa cu sens… tot. Buna dimineata!

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.