Hai sa nu ne abandonam copiii!

Nu, nu e o gluma si nici vreun slogan menit pentru alti oameni, ci chiar pentru noi, cei ce citim aceste randuri.

Hai sa le dam o sansa lor si implicit si noua la viata! La o viata impreuna. Mame si pui. Tati si pui. Si daca suntem doar foarte-foarte norocosi, mama, tata si copii. In orice forma de organizare ne vine la indemana.

Ma uitam dupa statistici de divort ca sa imi fac o idee cam cat de mare este fenomenul, cand mi-am dat seama, acum in creierii diminetii, cu ochii inca lipiti de somn si neuronii imbibati in apa de ploaie, ca noi nici nu mai vrem sa ne casatorim, daramite sa divortam. Sau tocmai pentru nu ajunge la divort.

Si ne poate invinui cineva? Ca mileniali, ne-am inceput viata in comunism si am continuat-o intr-un capitalism bajbaitor. Si aceasta orbecaiala s-a reflectat si la nivel social. Casatoria inca este o institutie care ofera stabilitate si predictibilitate familiilor. Noi inca aspiram la casnicie. Noi cei necasatoriti, cat si noi cei divortati. Noi. Milenialii.

Cu GenZ lucrurile stau un pic diferit. Ei nu, caci mintea lor e deschisa la alte oportunitati de organizare sociala. De la concubinaj, relatii deschise, poligamie, familii monoparentale create cu donator de sperma.

Noi milenialii suntem la granita dintre old-school si new school. GenZ deja au taiat gardul de sarma ghimpata al new school-ului si exploreaza cam toate optiunile de pe platoul acela de care inainte nu se atingea nimeni de rusine, frica de judecata si alte apanaje morale mai mult sau mai putin invechite. Bravo lor!

Eu sunt mileniala. O mileniala geriatric, ca sa fiu foarte specifica. Nascuta in ’85. Sunt si o mama tot geriatrica, pentru ca l-am nascut pe Dimi la 37 de ani. Am divortat la 39 de ani si uite-ma cum ma organizez intr-o familie monoparentala linistita si armonioasa: mami, Dimi si Vio. Trei suflete sub acelasi acoperis al casei cu stelute. Acoperis sub care vin cu sprijin Maminu si Unchiuletu’, cat si multi multi prieteni din tribul lui mami. Mami intotdeauna a avut un trib, caci e constienta de faptul ca zicala cu ‘it takes a village…’ nu e degeaba, si isi vrea tribul aproape ca sa isi creasca frumos puiul. Am tribul de la parc. Tribul de la munca. Tribul dinafara muncii. E frumos tribul meu. Frumos si sanatos.

Dar oare ce legatura are tribul cu abandonarea copiilor, subiect care probabil ne-a ridicat parul pe ceafa tuturor de la prima citire? Are o legatura foarte mare, caci fara trib suntem singuri, iar puii de oameni nu se cresc in siguratate. Specia noastra este una gregara, eminamente sociala. Ne nastem, invatam si ajungem oameni printre oameni. Izolarea naste monstrii.

Izolarea creeaza abandon!

Mai cititi o data, va rog!

Izolarea creeaza abandon!

De cand am divortat am incercat sa pun tot ceea ce am trait in folosul umanitatii. Sa ajut oameni care se afla in situatii similare cu ale mele sa constientizeze intunericul, dar sa se orienteze catre lumina. Intotdeauna. Cateodata mi-a reusit, alte dati am dat gres magistral. Pentru ca oamenii care trec prin dificultati sunt raniti, iar oamenii raniti musca nediferentiat stanga-dreapta pentru a se apara de un pericol pe care nici ei nu il identifica real. Pericolul devine tot cand esti cu cortizolul la maxim. Nici nu mai stii de ce urs alergi ca nebuna cu copilul in brate. Da, cu copilul in brate. Pentru ca una e cand alergi tu de nebuna cu lupii, alta e cand ai un pui de om agatat de tine care se uita la fiecare respiratie a ta si se calibreaza in functie de ea. Tot sistemul lui nervos depinde de linistea ta.

La un moment dat, in viata asta a mea tumultoasa de Varsatoare cautatoare de dragoste, m-am intersectat pentru doi ani cu un om cu care am vrut sa fac casa si masa. Ceva ne-a adus impreuna. Acel om venea dintr-o familie monoparentala. Povestea pe care o spunea aproape ritualic mama lui, asa cum mama avea povestea nasterii noastre plina de umor si dragoste, era urmatoarea: ea l-a nascut si la scurta vreme s-a certat cu tatal copilului atat de tare, incat a plecat, pe jos, prin ninsoarea, doar cu hainele de pee a si copilul la san, intr-un sat vecin, acasa la mama ei. Povestea ca a mers prin viscol multa vreme si ca pana la urma a ajuns la mama ei acasa unde a si ramas. Povestea e plina de durere si forta feminina.

Continuarea nu prea… Odata ajunsa in casa parinteasca, mama si-a dat seama ca bebelusul ei plange si nu prea poate fi consolat, caci sistemul lui nervos deja isi luase zborul catre alte sfere. Si nu a mai suportat, asa ca il arunca frecvent in niste perne… sa se linisteasca. Ea, nu bebelusul! Mama ei, vazand toate acestea, a oprit-o si l-a luat pe bebelus si a avut grija de el cat mama isi recapata mintea pierduta in ciorba de hormoni post-partum pe care o manca singura la masa maritala.

Mi se rupea sufletul de fiecare data cand auzeam aceasta poveste si voiam sa il salvez cu orice pret pe omul asta. De mama lui, dar mai ales de neiubirea pe care si-o purta ca o medalie olimpica la gat poleita in aroganta si autosuficienta.

Lectia grea de viata pe care inca o invat este ca nu poti salva pe nimeni, poate doar pe tine, cu efort consient si compasiune.

Ba nu! Gresit! Te poti salva pe tine si… pe copilul tau! Da, pe copilul tau! De tot si de toate! Il poti proteja cand lumea pare amenintatoare, cand trairile-i devin atat de intense incat sunt greu de dus de un corpusor atat de mic. Daca esti parinte, poti sa te salvezi pe tine, dupa care pe copilul tau. Daca nu este parinte, te poti salva pe tine, dupa care pe copilul tau… interior. Caci acolo e plaga sangeranda.

Povestea abandonului pe care v-am inceput-o nu se opreste acolo. Ea continua… lugubru. Mama se recasatoreste in incercarea de a-si reface viata si de a-si si a-i oferi copilului sau o viata buna din toate punctele de vedere. Meciul se pierde si aici si ea decide sa plece in Italia la munca, lasandu-si baiatul adolescent in casa cu sotul ei, caci acel om nu i-a fost tata niciodata copilului. Omul incearca sa treaca casa pe numele sau pentru a-l da usor afara pe baiat, dar pustiul se prinde, caci avea de la mama sa flerul catelului batut care simte nuiaua de la o posta si cumva reuseste sa il dea el afara pe acest… sot, ca nu imi vine sa ii spun nici domn, nici om. Mama nu se intoarce, dar de la distanta vorbeste cu o vecina care avea si ea la randul ei vreo 3 baieti, sa il ia de suflet pe acest pusti deja ajuns la varsta adolescentei si sa il creasca. Ii trimite bani, vorbesc constant si baiatul creste in apartamentul vecinilor inconjurat de oameni care il iubesc si il vor in preajma lor. Senzatia de pericol se diminueaza. Rana de abandon nu. Si asta il va bantui toata viata. Faptul ca mai intai tatal sau l-a abandonat, dupa care mama sa.

Eu sper ca, daca are copii, nu le transmite mai departe durerea lui, ci o transforma in ingrasamant care ajuta florile sa creasca.

Fiecare dintre noi, milenialii, are o rana de abandon, fie ea reala sau perceputa. Ideea e: ce dracu facem cu ea? E oare corect fata de copiii nostri sa traim in amintirea vremurilor demult apuse si sa ne tot lingem ranile de abandon in defavoarea lor? Este? Este oare corect sa ne concentram toate eforturile de parentaj ca sa nu repetam greselile parintilor nostri, ca sa ne ducem fix acolo in mod inconstient?

Revin: Hai sa nu ne abandonam copiii! Hai sa ne concentram pe ei, pe noi, pe prezentul dintre noi. Sa ne uitam la trecut cu ochi de adult si la viitor cu sperante de copil. Iar prezentul sa il traim tot din rol de adult, fie el parinte sau nu.

Sunt momente in care sunt impreuna cu Dimi, dar nevoile mele individuale sunt mai puternice, decat nevoile lui de moment. Si e ok sa fie asa… Ma blamam in trecut doar la gandul ca as putea sa am genul asta de ganduri… necurate. Si facem rahatul praf. Ma anulam si deveneam o stafie umblatoare care nu se mai uita real la fiul ei.

Gabor Mate vorbeste despre attunement. Nu exista o traducere care sa fie chiar potrivita pentru a putea cuprinde complexitatea acestui termen, dar esenta este ca mama sau tata sau bunica sau figura primara de atasament trebuie sa se calibreze dupa copil. Sa stea in relatie cu copilul. Si la bine si la greu.

Uite! Ca in casnicie! Numai ca aici, in relatie cu copilul propriu, nota de plata vine instant si stii cand o dai de gard. In casnicie, efectul vine usor intarziat de incercarile adultilor de a nega realitatea care doare.

Copilul urla cand il doare ceva! Si bine face!

Urla cand nu il bagi in seama!

Urla cand vrea bratica!

Urla cand ii e foame!

Urla cand ii e sete!

Urla cand s-a plictisit!

Urla cand vrea la plimbare!

Urla cand ii e somn!

Urla cand il deranjeaza eticheta de la body!

Urla cand s-a speriat de ceva!

Urla cand a visat ceva urat!

Urla cand are caca la fund!

Si bine face! Sa ne fie frica de copiii si oamenii care nu urla atunci cand vor ceva, caci ei sunt cu adevarat periculosi pentru ei insisi si pentru copiii lor. Si nu periculosi in sensul ‘I’m going to end you’ periculosi, ci in sensul in care si-au exersat atat de mult reprimarea sau chiar suprimarea nevoilor pana au ajuns la rangul de mutenie.

Eu am fost un bebelus care nu plangea. Ma ducea mama la vaccin, baga acul ala mare in mine asistenta, iar eu nu scoteam un sunet. Un sunet! Mama se enerva pentru ca ceva din instinctul ei de mama nu o insela cand ii spunea ca e ceva in neregula cu mine. Dar nu stia exact ce anume! De ce nu plange copilul la durere? Copilul ala a crescut intr-un adult care nu plange la durere decat atunci cand durerea devine de nesuportat.

Rectificare: care nu plangea. Timp verbal: trecut imperfect. Am invatat sa plang la durere, si o data ce am dat drumul la acel baraj, pfff, I cried me a river, vorba lui Justin Timberlake. Am invatat sa plang in preajma lui Dimi si sa ii explic de ce sunt suparata si asta m-a ajutat sa pot sa ii accept mai bine plansul sau.

Cand era mic, tin minte ca la un moment dat plansul lui ma innebunea. Nu il intelegeam si la un punct probabil ma gandeam ca nu e corect ca el plange atat, pentru ca eu nu am plans atat ca bebelus. Dar nu era un gand drept! Era stramb…

Hai sa ne lasam copiii sa isi planga of-urile ca asa incepe co-reglarea emotionala!

Si sa ii ajutam sa nu intre in bucla aia in care plansul incarca in loc de a descarca emotiile.

Hai sa ne conectam cu copiii nostri!

Si cand suntem obositi. Si cand ne e frica. Si cand ne enerveaza. Si cand ne vine sa ne luam campii. Si cand suntem preocupati de lucruri de oameni mari. Sa fim acolo si sa le traducem realitatea noastra intr-o forma in care ei o pot intelege, pentru a ii ajuta sa inteleaga ca reactiile noastre nu sunt la ei, ci la mediu. Ca ii iubim in continuare si cand suntem obositi. Si cand ii trimitem la bunici in vacanta. Si cand venim suparati de la munca. Si cand noi avem nevoie la baie si ei vin sa faca si ei caca fix in momentul acela.

Eu exersez asta cu Dimi si e al naibii de greu, dar si cand imi iese… apar stelute in casa noastra cu stelute!

Si mai am un gand inainte de finalul acestei expuneri exhaustive. Baietii au nevoie de mai mult ajutor pe parte emotionala decat fetele! Nu e sexism, e realism!

Hai sa ne ajutam baietii sa isi descifreze propriile emotii ca sa le poata face fata!

Si aici mamele intra in actiune, dar si tatii. Tatilor, stati acolo in mocirla emotionala cu baietanii vostri, chiar si atunci cand va certati cu mamele lor! De fapt, mai ales atunci cand va certati cu mamele lor. Nu fugiti de baietii vostri! Nu ii invatati implicit sa fuga si ei de suferinta, dar nici sa nu alerge in directia ei! Dati-le din intelepciunea voastra de tati si e cu atat mai valoros cu cat invatati impreuna unele lucruri despre emotii.

De exemplu, in cazul in care va separati de mama copilului si brusc, va treziti ca aveti timp de petrecut cu baiatul vostru, fara niciun ajutor feminin, nu fugiti!

Nu delegati!

Nu sunati un prieten!

Stati acolo!

In nestiinta…

In frustrare…

In incertitudine…

Dar cu foarte multa compasiune si iubire.

Nu stiti sa schimbati un scutec?

Youtube it!

Nu stiti sa faceti un gris cu lapte?

Google it!

Ce Dumnezeu?

La munca sunteti niste problem solvers exceptionali!

Luati aceasta abilitate si transferati-o in relatia cu propriul baiat.

Si sa vedeti ce de lucruri o sa invatati si voi, cat si ei din toata treaba asta.

Just do it!

Baietii au nevoie de tatii lor, ca sa inteleaga care e prototipul masculin spre care trebuie sa evolueze, asa cum au nevoie de mama lor pentru a intelege ce tip de dragoste merita si vor cauta toata viata.

Fetele au nevoie de tatii lor sa le protejeze si sa le valideze ca viitoare femei si de mamele lor pentru a isi dezvolta increderea in sine si abilitatile emotionale.

Ce sa mai incolo-incoace: copiii au nevoie de parintii lor! Prezenti! Conectati! Din starea in care sunt, la starea in care sunt copiii! Imperfect, dar necesar pentru viata! Life is messy! E ok!

Hai sa nu ne abandonam copiii!