Stau și mă tot gândesc la o groază de lucruri legate de ce înseamnă să fii mamă… Cum se simte? Ce face o mamă? Ce gândește o mamă? Ce spune o mamă? Sau ce nu… Ce nu simte… Ce nu face… Ce nu gândește… Ce nu spune… Femeile nasc copii de când lumea și pământul, dar cumva pare-mi-se că m-am trezit să fiu și eu mamă fix într-o perioadă în care contemporanele mele, unele dintre ele, încearcă să repare greșelile trecutului lor, făcând total pe dos de cum au făcut mamele lor, ceea ce nu înseamnă neapărat mai bine, ci mai degrabă la polul opus al spectrului maternității, dacă ne uităm la ea (maternitatea) ca la un continuum. Eu sunt o mamă așa-și-așa, adică good enough pentru pruncul meu. Adică om. Imperfectă. Preocupată. Rea de somn. Cu dragoste cât casa pentru baiatul nostru. Cu frustrări. Cu așteptări. Cu de toate. Ce să mai… sunt o mamă șaorma. Ceea ce observ în jur e mult interes în direcția explicării modului în care alegi să îți crești copiii. Parcă acum mai mult ca niciodată. Dar azi, azi am avut un 404 și încă îl am… Sunt blocată cu mascota RoBingo pentru întrebarea următoare. Într-o discuție între mame, printre care mă aflam și eu s-a strecurat următorul conținut: ‘Am o prietenă care își bate copiii. Zice că îi bate și că trebuie să se descarce și ea cumva, așa că după ce îi bate se simte mult mai bine’. Mno… whadafacduiuseitudat? Am căzut pe gânduri ca baba pe scânduri și cumva discuția a continuat cu o altă interlocutoare spunând, în timp ce încerca să demonteze argumentul cum că dacă ai fost bătut când erai mic ai tendința mai abitir să faci același lucru cu copilul tău: ‘Eh, toți luam bătaie când eram mici. Câtă bătaie am mâncat!’. Nici nu pot să îmi opresc gândurile legate de mama care își bate copiii ca să se descarce și ea. I just cannot. Ceea ce pot să spun e că e greu. E cea mai grea treabă pe care o fac în prezent. Cea mai solicitantă. Cea mai complexă. Cea care mă sperie, mă bucură, mă duce în înalturile și în dedesupturile ființei mele. Ea, maternitatea. Eu sunt mama lui Dimi. Ioana mai apare din când în când, dar most of the time, când sunt cu Dimi, sunt mama lui Dimi. Învăț în fiecare zi cum să-i fiu mamă și cum să fiu o persoană la care să se uite cu dragoste, încredere și admirație. Am momente grele. Toți părinții au momente grele. De nesomn. De uitare de sine. De deznădejde. De fugă. Dar fiecare dintre noi are un rock bottom diferit. O limită peste care nu vrea să treacă ca om. Do no harm e limita mea. Do no harm! În niciun fel! Nici cu fapta. Nici cu vorba. Nici cu intenție. Nici fără intenție. Iar dacă ți se întâmplă neintenția, repară! Explică. Cere-ți scuze. Pupă să treacă. Și nu pot să nu mă gândesc ce trebuie să se întâmple în interiorul tău, încât să simți că singurul mod în care te poți descărca este bătându-ți copiii? Nu, nu toți am mâncat bătaie când eram mici. Revenind la contextul prezent de maternitate, în care ai n-ai energie, faci, ai n-ai bani, faci, ai n-ai chef, faci, ai n-ai, faci, mi se pare că așa se transformă mamele în monștrii. Cu priviri goale. Cu suflete uscate. Cu palme grele. Cu vorbe umilitoare. Cu pași târâiți. Așa că mamelor din lumea-ntreagă io vă dau un singur sfat: nu uitați de voi! Uitarea de sine cronică vă anulează ca oameni încet, dar sigur. Și așa apar monștrii. Monstruozitatea din noi se răspândește mai ceva ca mucegaiul într-un mediu în care simțim că nu contăm, pentru nimeni, nici măcar pentru noi, și că singura noastră utilitate e să facem pentru că trebuie. Uitați-vă la voi în oglinzile din jurul vostru. Alea din perete și alea umane. Ce imagini se reflectă atunci când oamenii importanți pentru voi se uită la voi și voi la ei? Totul se învață, așa cum totul se dezvață. Totul… Trebuie doar să vrei și să începi să faci diferit. În fiecare zi. În fiecare moment. Pentru tot restul vieții tale. Cap ou pas cap?