Tag Archives: copilarie

Ploaie în luna lui Florar

Ploaie în luna lui Florar

Cerul e gri. 20% șanse de ploaie la început de lună mai. Hmmm… parcă trebuia să vină un val de căldură nemaiîntâlnită de prin Spania și să ne prăjim la 35 – 40jde grade în weekend-ul care se apropie. Să ne hotărâm o dată, oameni buni!

Se trezește Dimi, îl îmbrac frumușel, îi pun salopeta de ploaie, nu că ar ploua sau ceva, că doar așa îmi zice Romica Jurcă AI, îmi pun geaca de blugi și încălecăm pe-un cărucior înspre parc. Dau să ies din bloc, simt un vânt cam răcoros și îmi zic în gând: ‘Tre’ să ne întoarcem să luăm căciula omușorului și geaca de ploaie a mă-sii’.

Zis și făcut. Nici nu apucăm să facem trei pași pe alee că începe ploaia. 20% șanse, nu? E ok… Nouă ne place ploaia, iar el, el e de-a dreptul înnebunit după tăvăleala în nisipul ud de la groapa cu nisip și în lins apă de ploaie din te miri ce cotlon de parc.

Ajungem la locul de joacă după un sprint prin parc. Când mai aveam vreo 50m până la locul cu pricina văd că se mișcă leagănele. Îmi zic, tot în gând: ‘Dom’le, ce noroc pe capul nostru că avem și companioni de joacă pe vremea asta!’ Nu că ar fi fost cine știe ce urgie a apelor, dar experiența mi-a arătat că ne putem trezi singuri cuci la groapa cu nisip și dacă bate un pic vântul și sunt 3 nori pe cer.

Intrăm, parcăm căruciorul și ne uităm la cine mai era pe acolo. O fată și un băiat se dădeau în leagăne de copii mari. Fata pleacă repede, fiind încurajată de mama dumisale și rămâne băiatul. Îl pun pe Dimi la groapa cu nisip și îi dau regulamentarele lopată, greblă, gălețoaie și basculantă. Puștiul se uită prelung la noi.

Io (zâmbind): Bună!

El (clefăind o gumă): Bună!

Io: Singurel?

El: Mda…

Io vorbesc cu Dimi vrute și nevrute despre nisip, vremea de afară și ce urmează să facem în ziua respectivă.

El se uită curios la noi și continuă să se dea în leagăn.

Dimi se uită la el ca la un zeu care poate să facă atâtea lucruri pe care el nu le poate face încă.

El observă că e privit și se umflă în pene. Se duce spre învârtitoare fredonând ceva și începe să se învârtă cu forță.

Dimi se uită mai abitir, căci are o fascinație pentru învârtitoare.

El: Ce se uită la mine!

Eu: Da. E curios să vadă ce faci.

El se oprește din învârteală și se apropie de groapa cu nisip. Se uită de jur împrejur, ia o stropitoare și pleacă. Se întoarce peste câteva secunde cu ea plină și stropește nisipul deja ud.

Dimi îl studiază cu atenție.

Io: Merge cișmeaua?

El: Huh?

Io: Apa, ai luat-o de la cișmea sau e apă de ploaie?

El (pufnind în râs): De la cișmea. Cum să iau apă de ploaie? și pleacă să reumple stropitoarea.

Eu îi explic lui Dimi ce se petrece mai ceva ca un comentator sportiv înfocat.

El se întoarce și zice arătând spre Dimi cu o moacă pusă pe șotii: Îi e sete?

Io ridic privirea spre el și zic: Nu. E bine. Tu de obicei bei apă din stropitori?

El se regrupează și se duce să umple găleata cu nisip.

Io: Cum te cheamă?

El: Ianis. Pe el cum îl cheamă?

Io: Dimi

El: E băiat sau fată?

Io: Băiat. Tu ești fată sau băiat?

El (la ‘șto): Fată… Băiat bineînțeles.

Io: Mama ta unde e?

El: (pauză)

Io: Ceva frați surori?

El: Da

Io: Cam câți să fie așa?

El: Ghicește

Io: 3

El întoarce privirea brusc spre mine în semn de aprobare și zice: Ghicește cum le cheamă!

Io: Maria, Denisa și Laura

El: Cristina, Lavinia și Jacqueline

Dimi se duce spre un leagăn.

El se duce către același leagăn.

Io: Du-te și tu pe leagănul de copii mari ca să-l pun pe Dimi pe cel de copii mici.

El se conformează mândru că aparține speciei denumite generic ‘copii mari’.

Io: Câți ani ai?

El: 6

Io: Mergi la școală?

El: Nu

Io: De ce?

El: O să merg din toamnă. El câți ani are?

Io: Unu.

El: Unu?

Io: Unu

El: Arată ca o maimuță. Ia uite! Se și strâmbă la mine! De ce te strâmbi mă la mine?

Io: Și tu arăți ca o maimuță, numai că mai mare.

El zâmbește și zice: Ghicește câți ani au surorile mele!

Io: Habar n-am! Zi-mi tu!

El: 25, 17 și 4.

Io: Uau… Două dintre ele sunt deja domnișoare.

El: Pot s-o iau în brațe pe sora mea mai mică și s-o ridic, dar nu pot să o pun în leagăn.

Io: Ești puternic, dar nu trebuie să o ridici ca să nu te lovești din greșeală.

El: Tu câți ani ai?

Io: Ghicește!

El: 100!

Io: Pe-un picior…

El: 200?

Io: Păi da! Dacă am 100 pe un picior și am două picioare, înseamnă că am 200 de ani. Babă bătrână cu dinții de lână…

El zâmbește, continuă să se dea în leagăn și zice: Merge la grădi?

Io: Nu încă.

El: Când o să meargă?

Io: Din august. Tu ai fost la grădi?

El: Nu

Eu: De ce?

El îți schimbă postura, mimica și vocea și spune pe un ton serios: Știi, noi suntem țigani…

Io: Mi-am dat seama, dar ce are a face țigănia cu grădinița?

El: Păi nu suntem de pe aici.

Io: Dar de unde sunteți?

El: De la Ploiești și tre’ să fii de aici ca să te poți duce la grădi sau la școală. Adică să fii mutat aici, dar din toamnă o să merg și eu la școală!

Dimi îmi zice că vrea jos, îl prind de mâini, îl dau jos din leagăn și se reîntoarce la groapa cu nisip.

El: E atât de mult nisip în groapa aia ca în deșert.

Io: Ai fost în deșert vreodată?

El: Nu. Tu?

Io: Nu

El: E așa cald în deșert. De aia pinguinii nu pot trăi acolo.

Io: Dar pinguini să știi că am văzut!

El: Unde? În desene animate?

Io: Nu. Pe o insulă cu pinguini.

El: Unde?

Io: În Argentina, o țară care e departe de aici.

Ploaia se întețește și deodată se aude peste picurii de ploaie, peste trafic, peste foșnetul copacilor, peste gardul parcului, direct din stația lui 69: Ianiiiiiiiis!

El țâșnește din leagăn și fuge în direcția sunetului. La mama lui…

Dimi rămâne cu mama lui și se bucură de ploaia torențială dându-se pe tobogan pe burtă și lingând apă de ploaie de pe rampa circuitului.

Copiii au nevoie de cineva în preajmă ca să poată fi copii.

 

Triunghi echilateral

Triunghi echilateral

triangle_to_butterfly___escher_by_gzertkl

Mami si cu tati se iubesc…
Chiar daca cateodata se mai plictisesc…
Tati de povestile anoste ale lui mami,
Care-i provoaca invariabil un enorm nani.
Mami de delegatiile lui tati,
Din care ne aduce de fiecare data napolitane Naty.

Tati o iubeste nespus pe mami,
De ziua ei i-a confectionat o lebada origami.
Mami cand a vazut-o a incremenit pe loc.
Crezand ca mintea lui tati a cam luat-o din loc.

Mami il iubeste de nu se poate pe tati,
Intr-atat incat i-ar lua un Maserati,
Pe care l-ar vopsi roz fucsia
Ca sa-l poata conduce lejer si ea.

Tati si cu mami se iubesc!
De atata treaba si serviciu ei prididesc…
Va spun drept ca-ntr-o zi nu foarte indepartata
O sa ma intreb pe bune: Oare mai am io mama si tata?
Mami s-ar indigna…
Tati mi-ar spune ca-mi da nana…

Mami si tati ma/se iubesc?

A fost odata ca niciodata un copil interior…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉

Papusile copilariei mele

Papusile copilariei mele

Papusi. Pa pusi. Pap usi. Papu(a)si. Pa pus i. Asa cum ma joc cu acest cuvant, ma jucam si cand eram de inaltimea unei mese (de cafea) cu papusile.

Io am fost fata care fura lego-ul fratern pentru a face piese mici de mobilier papusilor mele. Si mai apoi mai imprumuta cate-o masina sau doua tot in scopuri caritabile. Si slava Domnului am avut papusi cu duiumul. Mari. Mici. Mai slabe. Mai dolofane. De plastic cu ochi ficsi. De carpa cu ochi desenati. Carora nu li se puteau schimba hainele. Cu o garderoba intreaga la pachet. Blonde. Satene.

Roscate n-am avut! Sa fie asta o explicatie posibila a alegerii mele capilare din prezent? :)) As putea sa ma gandesc si la asta… mai incolo. Acum avem treburi serioase, cu papusi! Eram fascinata de papusi si nu stiam pe atunci ca majoritatea copchilelor de varsta mea sufereau de aceeasi boala. Na, ca iar ma apuc sa rascolesc prin colturile mintii ca sa gasesc acele momente unice in care protagonista eram io (cum altfel? :D), iar partenera mea de joaca si nazbatii era o papusa.

Nu stiu daca o sa-mi iasa cronologia pana la capat, dar o sa fac o incercare in acest sens. Printre primele mele papusi a fost una bebe, total asexuata as zice io, cu par scurt, blond si carliontat, ochii albastri, gene negre tuci, o gura mica si roz, ca de altfel intreaga papusa, de conformatie durdulana. Venea imbracata intr-un combinezon de bebelus, cu o bonetica dantelata, suzeta in gura si era asezata intr-un cos-patut.

Nu cred ca i-am dat nume, dar tin minte bine ca ma fascinau doua lucruri la ea: ca atunci cand o intorceam de pe fata pe spate scotea un scancet de bebe (avea un sistem montat intr-insa) si atunci cand ii schimbam pozitia de la orizontala la verticala deschidea ochii. Mai exact: orizontala – ochi inchisi, verticala – ochi deschisi. Nu va imaginati acum ca era cine stie ce minune tehnologica, dar era a mea si prin urmare a fost studiata din toate unghiurile si placuta la maxim.

Ma deranja faptul ca nu o puteam pieptana. Avea parul prea scurt si incalcit, incat orice tentativa de pieptanare s-ar fi soldat inevitabil cu scalparea bietului bebe de plastic. Am abandonat-o in casa o data, preferand sa-i sustrag doar cosul pentru a pune in el pui de pisica nou-nascuti pe care ii descoperisem langa ghena din curtea din spatele blocului.

Nu cred ca mi-a luat-o in nume de rau. Ea nu. Pisica-mama da. Dupa ce s-a trezit cu toti cei peste 10 pui dislocati intr-un cos care era pazit de o copchilita neastamparata, felina a pornit fara ezitare sa-si recupereze puii. Astfel ca i-a insfacat de ceafa, rand pe rand, pe toti, si i-a dus inapoi de unde ii sustrasesem initial.

Mai pe urma, nu stiu exact cam cat de pe urma, am avut o papusa magica. Am iubit-o grav! Era din carpa, indesata cu vata sau paie. Cu ochii mari desenati, parul facut din fire de ghem, o boneta roz si o rochita roz. Manutele si piciorusele erau facute abstract, adica fara degete, dar nu prea conta pentru mine asta. Avea gura trasata cu un fir negru cusut ca o fata zambitoare.

Dar asta nu-i tot. In spate, sub rochita, avea un inel de care daca trageai, draga de ea incepea sa cante. Uaaau! Pentru io care nu mai vazusem in viata mea asa ceva era de-a dreptul fabuloasa. Mare mi-a fost mahnirea atunci cand sistemul ei cantator s-a defectat si papusa cea de carpa a amutit subit. Am iubit-o in continuare, pentru ca desi nu mai vorbea cu mine, stiam ce voia sa-mi spuna.

Papusa care a urmat-o a fost… uriasa! Si cat am mai pieptanat-o! Nu cred ca io ma pieptanam atat de des cat o pieptanam pe saraca blondina. Da, era blonda, cu parul usor ondulat pana dupa umeri putin si un pic de breton. Avea ochii albastri, care nu cred ca se miscau in vreo directie, deci ne fixam reciproc in majoritatea timpului. Avea o rochie de vara, fie iarna fie vara, care-i tinea de cald.

Si era… maaaaare! Mare, mare! Daca o tineam in picioare pe genunchi, eram de aceeasi inaltime. Fantastic! Era dintr-un plastic dur si gol pe dinauntru. Mainile si picioarele i se miscau in fata si in spate pentru ca era prevazuta cu sistemul ala de “articulatii”, nu era toata dintr-o bucata. Adoram sa o pieptan. Ma linistea. Ii faceam codite, o ondulam, ii faceam coc. Pe atunci inca nu imi dadusem frau liber abilitatilor mele de croitoreasa asa ca nu i-am facut nici o hainuta. Dar ea intelegea asta.

De ce le plac fetitelor atat de mult papusile?

Poate pentru ca le dezvolta sentimentele materne, de grija si afectiune pentru altceva/altcineva decat propria persoana?
Sau pentru ca proiecteaza asupra papusilor dorintele si asteptarile lor neimplinite?
Pentru ca sunt o alternativa mai buna la a acea un prieten imaginar?

Fara a avea vreo dorinta de cercetare sub maneca as spune ca depinde foarte mult de fetita.

Pe la vreo 8-9 ani am primit cado prima mea papusa Barbie. Era atat de stralucitoare, incat ma jucam cu ea doar cateva ore pe zi ca sa nu-i iau din… luciu. Ma amuza cum arata: slabuta, dintr-un plastic mai moale, cu antebratele in unghi drept cu bratele, blonda platinat si cu ochi albastri. Ca orice Barbie avea si o tema la baza: era Barbie Patinatoarea. Avea un costum din doua piese roz cu sclipici si patine albe.

Cred ca de-a lungul relatiei noastre a capatat mai multe nume care mi-au fost sterse din memorie. Orientarea sa profesionala de patinatoare s-a pierdut de asemenea in negura timpurilor petrecute impreuna, devenind personajele plasmuite de mintea mea de copil. Pe cand eram io printr-a patra cred, o minune cereasca s-a abatut asupra lumii papusilor mele. Un nepot al unei prietene a unei rude de-a mea (si nu glumesc!) s-a apucat sa doneze cele patru papusi Barbie ale fi-sii luand decizia cea grea ca e timpul sa renunte fi-sa la papusi.

Necazul unei pustoaice, bucuria alteia, ce pot sa spun. Dintr-o data m-am trezit asaltata de 4 scheletele de Barbie, care veneau echipate cu haine si mobila de zestre. Iupiiii! Ce mistooo! Pentru mine? Toate 4 doar pentru mine? Dupa ce am sfarsit in a ma freca la ochi pentru a ma asigura ca nu visez mi-am luat in primire slujba de ingrijitoare a celor de acum 5 papusi Barbie ale mele. Eram super-mandra ca printre ele aveam si o Barbie negresa.

Si de atunci a inceput aventura mea impreuna cu cele 5 papusi. Ioana in tara papusilor Barbie. Aveam papusi. Avem haine. Avem si mobila. Dar n-aveam casa… pentru papusi. Masuri trebuiau luate imediat! Asa ca m-am conformat. Si am executat una bucata casa de papusi intr-un dulapior cu doua rafturi in care ar fi trebuit sa-mi tin cartile si caietele de scoala. Le-am gasit numaidecat alta locsor si am inceput sa fac nitel design interior in acel dulapior pentru a-l face sa para cat mai a casa pentru papusile mele venite tocmai de pe meleaguri italiene.

Trebuia sa le fac sa se simta confortabil ca sa stea cat mai mult cu mine. Pentru ca nu aveam decat un pat in mobila de dota, am improvizat celelalte paturi din cutii de pantofi. Vazandu-ma preocupata de noul meu proiect “casa de papusi e acasa” tata mi-a adus, numai el stie de unde, un snop de carpe sa fac asternuturi, paturi si orice mi-ar fi trebuit. Cat era ziua de mare (aproape) ma jucam cu papusile mele schiloade.

Faceam o echipa complementara: ele erau ca niste scobitori, io eram ca o gogosica. Niciodata nu mi-am pus problema: Dom’le da’ de ce sunt asa de slabe si frumoase? Puteau la fel de bine sa nu fie. Ceea ce conta era ca ma distram copios si descopeream ca pot crea o groaza de scenarii de viata dupa care cele 5 neinsufletite sa capete viata. M-am plictisit sa am doar o casa pentru papusi, am introdus o scindare in prietenia celor 5 si mi-am extins teritoriul si spre clapa unei masini de cusut Zinger care a devenit cea de-a doua locuinta a 2 dintre cele 5.

Cand aveau petrecere clapa masinii de cusut era pusa in miscare de… io. 😀 Papusile mele Barbie au trecut prin atatea schimbari de nu mai stiau ele de capul lor. Dupa ce pieptanatul a devenit demodat, am inceput sa le tund. Si pe vreo 3 dintre ele le-am tuns pana cand au ajuns sa aiba coafuri periuta. Dupa care le-am vopsit: una cu rimel negru, una cu marker portocaliu, una cu acuarele. Din cand in cand mi-ar fi placut sa am si un Ken ca sa mai bag un pic de intriga in vietile lor, dar n-a fost sa fie. O colega de-a mea de scoala avea un Ken. Era cam uratel, dar macar ea avea Ken.

Pe perioada verii, casa de papusi se muta pe balcon pe o lada veche. Si uite asa vreo cativa ani m-am descoperit prin si cu ajutorul papusilor din viata mea. Pe care le insufleteam cu pasiune si le iubeam nespus. Si pentru ca unde exista un inceput trebuie sa apara si-un sfarsit, le-am dat si io mai departe unei alte fetite care sa se bucure de ele.

Acum nu mai am nici o papusa. Dar am o serie bizara de animalutze din plus care ma amuza de fiecare data cand intorc privirea spre ei compusa din: 1 tapir rosu cu urechi negre, 1 barza fara ochi in carouri portocalii cu roz si rosu, 1 brosca gen Kermit, 1 magar mirat mov. Voi stiti cu ce se mai ocupa copilul din voi?

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Tocmai m-am oprit din plans si mi s-au uscat ceva lacrimi in colturile ochilor. Youtube-ul imi canta To Build a Home care imi prelungeste creativ latenta emotionala post-vizionare. Avantajul scurt-metrajelor e ca sunt scurte si pana sa te dezmeticesti deja iti apare genericul de final. Dezavantajul e ca ramai invariabil cu dorinta ca ai fi vrut mai mult.

N-a fost si cazul celei mai recente pelicule de dimensiuni reduse regizate de Tudor Giurgiu. Care in 11’27” a cuprins esenta vietii Aaronului de 4 ani care alege sa fie Spiderman, in ciuda trezirii la realitate aplicate de tatal sau cum ca “Spiderman nu exista, sunt doar niste benzi desenate”. Stateam asa si ruminam ca filmul putea fi si mut, iar mesajul ar fi strapuns poate si mai puternic inima publicului. Dar prezenta inflexiunilor din dialogurile tata – fiu, combinate cu accentul clujean si rasetele de copil au conferit o aura de gingasie si realism productiei.

Aaron e un baiat de 4 ani. De-o schioapa, cu parul lung si castaniu, ochi albastri si vise de salvat lumea precum un supererou. Majoritatea baietilor de varsta lui isi doresc sa fie Superman…Spiderman…sau Batman. Pentru ca sunt puternici, si stiu asta cu varf si indesat, chiar daca se mai gaseste cate-un parinte sa ii trezeasca din visare cu explicatii despre ceea ce este real si ceea ce este fictiune. Daca ar fi sa descriu intr-o expresie Superman, Spiderman or Batman, as spune ca este despre conectare emotionala.

De la inceput pana la sfarsit. Despre un cap de familie care isi mentine capul pe umeri intr-o situatie de criza si ramane disponibil emotional pentru copilul sau, pe masura ce universul sau familial se zdruncina din temelii. Despre inima unei mame care poate sa inceteze sa bata in orice secunda. Despre un copil de 4 ani care devine salvatorul mamei sale oferindu-i acesteia in dar lucrul de care are cea mai mare nevoie… o inima. De fapt mai multe, plamadite din suflet cu o sinceritate si o concretete socante.

Ca in orice material cinematografic pe final imi aleg momentul care a facut diferenta pentru mine. Si in cazul asta a fost secretul pungii celei verzi. Pe care tatal lui Aaron decide sa il respecte cu strictete, conferindu-i fiului sau putere. Sub impresia incertitudinii si a nevoii de control multi parinti nu le permit copiilor lor sa aibe secrete fata de ei, incercand sa-i goleasca permanent de informatii… pentru binele lor. Si linistea parintilor.

Si totusi Aaron a fost demn de increderea tatalui sau si a primit punga cea verde fara intrebari suplimentare. Fara DE CE?-uri inutile. Si acolo a bagat comoara cea pret pentru mama sa. Aaron e un copil matur prin simplul fapt ca intelege exact ce se intampla in jurul sau. Si alearga sa isi salveze mama. Nu cu o inima, ci nenumarate, de toate culorile si marimile, pentru ca e vorba aici si de compatibilitate cu donatorul, nu? Aaron isi ajuta tatal, ca un baiat mare, sa treaca prin experienta neputintei in relatie cu femeia pe care o iubeste si mama copilului sau.

Dupa vizionarea acestui film, mai aveti vreun dubiu in legatura cu puterea pe care o au copiii din jurul nostru asupra lumii oamenilor mari?

Chapeau-bas, Tudor Giurgiu, pentru virtuozitatea expunerii si profunzimea trairilor induse!