Tag Archives: amintiri

Saudade

Saudade

Nu-i zi mai potrivită pentru ascultat muzică portugheză decât asta. Cel puțin pentru mine. Îmi dă așa o stare faină de mi se pare pielea de găină și mă duc cu gândul la amintirile mele în portugheză.

La serialele la care mă uitam când eram puștoaică minunâdu-mă de duioșia graiului.

La muzica portugheză și braziliană care îmi popula urechile când mi se arăta starea potrivită.

La tipa care era studentă la portugheză și colegă la cursurile de CAE din liceu.

La cadoul pe care (n)i l-am făcut într-un februarie care ne-a dus la Lisabona.

La liniștea pe care am simțit-o când am ajuns la capătul lumii – Cabo da Roca.

La azulejos, pasteis și bifana.

La localul minuscul din Vatra Luminoasă cu specific portughez pe care l-am vizitat o dată demult pentru niște pasteis și niște Porto.

La speranțele de a ajunge în Brazilia.

La singura prietenă pe care mi-am făcut-o cât am stat în Cambridge care avea tatuat pe unul dintre brațe ‘saudade’.

La cum aveam în plan să mă înscriu la cursuri de portugheză înainte de toate astea.

La restaurantul portughez la care am tot plănuit să mergem cu niște prieteni care au și ei ceva dor portughez.

Până una alta învăț portugheză prin muzică și mă bucur de sâmbăta asta luminoasă.

Masa rosie

Masa rosie

Ieri am avut parastasul de 7 ani pentru mamaie. In timp ce mancam, vorbeam si glumeam, mi-o imaginam cu noi la masa. Micuta de statura, cu parul scurt, carunt si facut permanent si cu rochia ei mov cu jacheta asortata. O simteam cum ia masa cu noi si isi da cu parerea despre ce ii place si ce ar fi putut sa fie gatit altfel.

Mi-am adus aminte de ea pe cand era in viata… in viata noastra a tuturor. Duioasa, darza, muncitoare si glumeata. Cum spala covoare cu peria de sarma. Cum numara sarmale pe masura ce le punea in ceaun. Cum framanta cozonaci, facea gogosi si rula strudel.

Cum isi facea din cand in cand parul mov si se dadea cu un pic de parfum. Cum venea cu carutul de la piata plin ochi pe care ma apoi il urca pe scari pana la etajul 7. Cum se speria tare cand ne uitam la ‘Alien’ impreuna si ma tot intreba care-i treaba cu monstrul ala.

Cum vorbea despre tineretea ei din casa parinteasca. Cum il pretuia pe tataie pomenindu-l de fiecare data cu drag. Cum ne servea cu dulceata de visine si apa rece cand veneam in vizita pe la ea. Cum avea grija de noi si ne dojenea cand saream calul. Cum calca munti de haine cu o precizie elvetiana.

Cum incerca sa inteleaga lucruri moderne care intrau in conflict cu timpurile in care crescuse ea. Cum se aventura in calatorii pana la tara impreuna cu noi sau cu una dintre surorile ei. Cum tinea post in fiecare miercuri si vineri si se inchina in fiecare seara inainte de culcare.

Cum vantura varza cu ditamai tubul de plastic. Cum ii placea sa povesteasca cu noi. Mamaia mea nu mi-a spus multe despre cum e sa fii femeie in lumea asta. Dar mi-a aratat cu varf si indesat ceea ce a fost una dintre cele mai frumoase lectii de viata.

Mama povestea ieri de vremurile in care mamaie muncea in trei schimburi si o ducea la gradinita diminetile. Am mai auzit povesti si despre cum mamaie si tataie naseau pe banda rulanta: daca cineva ii ruga nu refuzau niciodata. Despre dupa-amiezele petrecute in curte cu vecinii, muzica si voie buna. Despre duminicile in care tataie o scotea pe mamaie la restaurant. Despre cum mamaie a invatat-o pe mama sa brodeze, sa croseteze, sa tricoteze si sa coasa.

Eu mi-o amintesc cum se desfasura la masina de cusut inconjurata de falduri de material care ulterior capatau forma definita a unui asternut de pat.Cum mergeam in parc la Obor sa ma dau in ‘Gargarite’ dupa care adunam musetel din spatele blocului ei in drum spre casa. Cum florile din garsoniera ei au trait 2 saptamani dupa ce ea n-a mai fost fara apa sub soarele torid de august.

Astazi de dimineata am dat peste Red Table Talks cu Jadda Pinket Smith, mama si fiica ei. Cat am stat sa le ascult vorbind despre cum e cu comunicarea intre femeile aceleiasi familii si despre mecanismul de transmitere transgenerationala a modelelor de feminitate si maternitate, mi-a aparut in minte o masa rosie la care stateam eu, mama si mamaie. Trippy, nu?

Acum ca maternitatea e un subiect care imi capteaza atentia destul de des, mi-as fi dorit sa o am pe mamaia mea sa imi mai spuna cate una, cate alta. Vorbe de duh din batrani. Dar stiu ca ea oricum vegheza in cer asigurandu-se ca nu o luam pe miriste.

Eu in mine

Eu in mine

Am ajuns acasa pana in ora 7 seara. Motiv de mirare si sarbatoare. M-am despuiat de straturile de haine. Mi-am pus in cui armura. Am aprins ceva lumanari. Am pus o masina la spalat.

Si m-am pus pe scotocit. Cautam una dintre cutiile cu amintiri. Am gasit-o repede. Stiam unde e. Am pus in fundal “The Way We Were”.

Pe masura ce scoteam hartii si cantam lacrimile-mi tasneau. Si nu se mai opreau. Asa ca le-am lasat sa curga, cu rostul lor cu tot.

Anul trecut pe vremea asta ma mutat cu catel pisici si purcel bagaje multe in Cambridge.

Azi sunt aici.

La locul meu.

Printre amintirile scoase si aranjate pe lada militara ce tine loc de masuta de cafea erau vreo 3 felicitari, 2 carti postale, 1 pliant de cetate si 1 bilet de concert.

Toate spun povesti in soapta despre omul care am fost.

Am lucrat in asistenta victimelor traficului de persoane si am primit de la doua dintre fete felicitari despre sarbatoare si inimi vindecate.

Am fost pe la Street Delivery-ntr-o vara si am primit o felicitare Zamburi de la omul meu.

Cele doua carti postale, una din Turcia si cealalta din Germania, vorbesc despre zarile in care s-au dus doua dintre prietenele mele dragi.

Pliantul de Sintra ascunde o idila portugheza, iar biletul de Red Hot Chilli Peppers it’s how it all started.

Am incercat sa le fac o poza, dar telefonul meu da pe afara de amintiri care nu se mai vor salvate pe pamant, ci in cloud.

Asta mi-am facut-o cu mana mea. Usa de descarcare a unei stari amestecate de dor, nostalgie, tristete si oboseala.

Incerc sa-mi dau mintea pe mut si sa ascult doar muzica. Acum am mutat pe Aretha Franklin.

In barlogul meu stau, cuget si imi ling ranile.

Uite de aia se intampla rar sa vin asa devreme acasa.

Ca sa nu ma prind din urma.

Ca ma prind si nu ma mai las.

Si stau cu mine in brate punandu-mi intrebari existentiale despre viata, moarte, relatii, sens, oameni, familie si mine.

Si nu e depresia de iarna, caci iarna nu ma deprima catusi de putin.

Poate autoconstientizarea de iarna.

Grija de mine… de iarna.

E ok sa nu fii ok.

Cam asta inseamna sa fii om.

Sa iti dai voie sa nu fii ok cateodata.

Si sa stai acolo cu non-ok-itatea ta.

Fata-n fata cu reactiunea.

Si sa nu fugi.

Sa te uiti la ea.

Sa o intorci pe toate partile.

Si dupa sa o impaturesti binisor si sa o pui la pastrare pana data viitoare.

Astazi ma incearca o tristete profunda.

Si e ok.

A mea e.

Ma duc s-o traiesc in seara asta.

Postul cu numarul 100

Postul cu numarul 100

Am stat ceva sa pitrocesc mental ce as putea scrie in cel de-al o sutelea post de zvacnire interioara care sa fie interesant si totodata festiv. Si o sa aleg ceva simplu, dar esential pentru devenirea mea ca scriitoreasa: Cum am inceput io sa scriu?

Asa ca daca va tine, dezlegati-va toate cenzurile si puneti-va centurile pentru ca pornim la drum! 🙂 Vorba Lanei, I was always an unusual girl, si pana la un punct in viata am vazut doar partea intunecata a acestei realitati si anume ca nu-s ca ceilalti, deci I don’t belong, deci aoleo si vai de mine. Treptat mintile mi-au repopulat creierul napadit de supraemotionalitati si am descoperit ca, culmea, being different makes the difference.

Am franturi de amintiri de la gradinita cand faceam pe clasicele caiete de caligrafie bastonase si liniute, descoperind care-i treaba cu creioanele si implicit cu scrisul sub o forma sau alta. Si printre flash-uri trecute imi apar momentele in care ma umpleam de grafit pe mana, pentru ca treceam cu mana peste ceea ce tocmai scrisesem fiind stangace de profesie. N-am experimentat nici un dramatism de genul legatului mainii stangi la spate ca sa ma aliniez in randul dreptacilor.

Tin minte ca atat “doamna” de la gradinita, cat si invatatoarea odata ce mi-am dat un upgrade schimband gradinita pe scoala ma intrebau daca nu vreau cumva sa incerc si cu dreapta. Raspunsul meu era de fiecare data ferm si plin de sinceritate: NU!

Si daca tot ne ducem pe firul amintirilor din copilarie, nu pot sa omit o faza care mi-a ramas intiparita: taica-meu, ditamai muntele de om, care incerca folosind o voce suava sa ma determine sa scriu si cu dreapta. Io zic ca abordarea a fost una inteligenta pentru ca nu mi s-a interzis niciodata sa scriu cu stanga, ci am fost oarecum incurajata sa ma duc spre ambidexteritate. Dar n-a fost chip. Io am incercat, numai ca mana mea dreapta ma cam facea de rusine la coordonare si concentrare pe detalii. Mai pe sleau, cu dreapta scriam ca un copchil cu ceva probleme de procesare. Cu stanga in schimb ma rupeam in bucle caligrafice si figuri. Asa ca m-am impamantenit ca stangace.

Partea de-a dreptul amuzanta e ca normalitatea mea intr-ale scrisului era (naturlich!) alta decat normalitatea tancilor de varsta mea. Mie mi se parea firesc ca daca scriu cu stanga, trebuie sa scriu de la dreapta la stanga si nu de la stanga la dreapta cum scriau ceilalti. Si am exersat la greu… pe peretii din sufragerie si din camera mea.

Cu creioane de ceara de culoare rosie (preponderent) scriam si io ce vedeam in abecedar, respectiv clasicele: Ana are mere, mama, Nina, etc. Pana s-a prins muma ca nu-i a buna. Vreun neam indepartat de iudeu nu eram, asadar trebuia sa ma linistesc cultural, cat si caligrafic si sa scriu de la stanga la dreapta. Si de aici au inceput invariabilele foi de caiet manjite cu grafit, cerneala sau pasta de pix pentru ca mana mea functiona asemeneni unei masinarii: mai intai scria frumos si apasat cu degetele parca lipite de creion, dupa care venea partea laterala a palmei odata cu inaintarea randului si manjea scrisul proaspat.

Pana pe la sfarsitul scolii primare, scrisul a fost o problema de logistica care includea: cum tinem creionul, cum sa nu apasam pe stilou pana infundam penita, cum arcuim l-ul, cum facem m-ul si n-ul ca sa se distinga de i si u, din astea. Dupa care au inceput compunerile hardcore si comentariile grindcore. Si de aici s-a complicat treaba, iar imaginatia mea a inceput sa o ia la galop mai ceva ca un cal naravas. Da-i cu metafore, comparatii, epitete, propozitii, fraze, interjectii.

Prima compunere cred ca avea in subiect o barca si un lac (parca!) si am facut-o varza pentru ca am incercat un pic prea mult sa interpretez textul si m-am pierdut in papurisul adaptarii unde la final scrierea mea nu mai avea absolut nici o legatura cu textul initial de comentat. Cum era si de asteptat colegii au ras si cu deriere-ul de mine si creatiile mele literare de inceput. Dar asta nu m-a oprit. Si am continuat cu comentarii la Calin file de poveste, Dascalita, Romeo si Julieta, Enigma Otiliei, O scrisoare pierduta si Caii la fereastra.

Luceafarul mi s-a parut over-rated si comercial asa ca am refuzat din principiu sa imi aduc vreo contributie originala la deja bine-cunoscutele comentarii care ne erau indesate pe gatlej. In paralel mare mi-a fost mirarea sa vad ca pot face eseuri si in engleza, si inca unele chiar bunicele. Aveam idei care pur si simplu nu se mai opreau cand vedea vorba de comentat sau analizat vreun text. De bine de rau mi-am zis ca daca tot ma pricep sa-i comentez pe altii, ce-ar fi daca as scrie si io de la mine putere cate ceva.

Pffff, si de aici s-a imputit oleaca carameaua pentru ca zici ca trageam la jug. Aveam un mega-trac desi nu era ca si cum mi-ar fi luat cineva cu forta scriiturile. In jurnale ma desfasuram libera si voioasa, dar in incercarile mele un pic mai literare era vai si amar. Writer’s block! Si tot citeam gandindu-ma ca pana la urma asta o sa ma ajute sa devin mai cursiva in gandurile asternute pe hartie.

Si-am scris de la vise, amintiri, asteptari, povesti, poezii cu rima mai mult sau mai putin alba pana cand anul trecut mi s-a pus pata si mi-am zis: Imi fac blog! Imi fac blog sa scriu de toate, in stilul meu particular pentru ca vreau sa fiu citita. Citita si comentata ca sa cresc un pic literar. Nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa scriu 100 de posturi intr-un an, dar uite ca am facut-o si pe asta. Singura, singurea, doar io si mintea mea.

In romana, in engleza, in romgleza, in spaniola, in franceza, in principiu cum imi ieseau ideile din teasta. As minti daca as spune ca nu ma umflu un pic in pene. Sunt inaripata, iar scrisul pe blog m-a facut sa planez catre linia orizontului. Mai falfai cand ma enervez, bat puternic din aripi cand simt cum creste furia in mine, planez lin cand pacea ma cuprinde (rar! :P), zburatacesc pamantean ca o pasare domestica atunci cand ma incumet sa scriu despre lucruri mici si comune si o fac, zbughesc mai ceva ca Road Runner-ul incercand sa imi prind ideile din zbor si zbor peste mari si tari in scrisurile interminabile.

Se zice ca scriitorului nu trebuie sa ii lipseasca niciodata inspiratia ca sa se mentina in viata. Io le-am avut pe toate: si blocaje, si pauze, si compulsii literare, si rutine. Si acum sunt aici. In punctul 100. La inaltime. Sa merg oare mai sus sau sa planez asemenea unui base-jumper spre o alta culme? Va anunt peste inca 100 de posturi pe ce cale m-au purtat cuvintele… Pana una alta: Mr. Writer, why don't you tell it like it is? Why don't you tell it like it really is, before you go on home.