Tag Archives: furie

Muntele cel înalt al lui Aaron

Muntele cel înalt al lui Aaron

Astăzi voi scrie despre Aaron.

Aaron a murit la 28 de ani. S-a spânzurat. În celula lui. După stingerea luminii. Până să ajungă în punctul ăla, a trăit. O viață intensă, împovărătoare și confuză. Lumea a aflat de existența și ulterior neființa lui, pentru că a fost celebru. A jucat fotbal american. Bine. A fost iubit. A fost hulit. A fost judecat. A fost condamnat. A fost părăsit. I-a fost studiat creierul.

Cred că nu am mai rămas așa pe gânduri de când l-am cunoscut pe Kalief Browder, despre care am scris tot aici, mai demult. Și el a murit. Tot spânzurat. De aerul condiționat dinafara casei mamei lui. După ce tocmai ieșise din Rikers Island după o condamnare injustă.

De ce oare se întâlnesc acești doi bărbați în mintea mea atât de natural? Poate pentru că poveștile lor de viață trezesc în mine același sentiment: o tristețe profundă. Aaron, spre deosebire de Kalief, a ieșit aparent din tiparele stereotipice în care noi, oamenii, încercăm să-i băgăm pe cei pe care nu îi înțelegem și de ale căror acțiuni ne temem și ne scuipăm în sân mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem  ca ei.

Aaron a fost singur cam toată viața lui cea scurtă. Iar în singurătatea lui, s-a zbătut să se înțeleagă și să se ascundă de judecata lumii. A înțeles din fragedă pruncie că tata se supără dacă zice că vrea să devină majoretă, așa că a devenit jucător de fotbal american. Ca tata. A continuat să se uite la tata care, în comunitate era un model de urmat, iar în spatele ușilor închise ale casei era un bărbat care știa să își exprime furia lovind-o pe soția lui până la refuz.

Ăsta era temperamentul lui. Mai coleric. Asta zicea lumea. A trăit un moment în copilărie în care, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele său și un vecin, s-a trezit încolțit într-un cort pentru copii. Ani mai târziu, a îndrăznit să întrebe un psiholog dacă există oameni care se nasc homosexuali.

Aaron a învățat de la o vârstă foarte mică faptul că, dacă vrei ca oamenii să te iubească, trebuie să te prefaci că ești altcineva decât ești cu adevărat. Și așa a și făcut. S-a prefăcut. Până în punctul în care cele două identități ale sale au început să se ciocnească, iar efortul de a le menține la distanță una față de cealaltă a devenit prea mare. Povara, prea grea.

Tata a murit când el avea 16 ani. El n-a plâns la înmormântare. Mama a intrat într-o nouă relație la scurt timp după cu soțul unei verișoare. Aaron s-a readaptat noii situații și a investit-o pe verișoară cu imaginea maternă. Verișoara era bolnavă de cancer și a murit și ea în cele din urmă.

El a plecat la facultate. Alta decât s-ar fi așteptat cei apropiați lui. Și a tras până când a fost văzut și apreciat pentru ceva ce putea face: să joace fotbal american. A început să fumeze iarbă zi-lumină ca să scape de poverile vieții lui. S-a combinat cu o prietenă din liceu.

A început să o ardă dubios cu băieți la fel de furioși ca el, prin cluburi. Singura diferență dintre ei și el era că nimeni nu știa că Aaron ar fi furios, căci el ajunsese un profesionist nu numai în fotbal, dar și în a se ascunde de oameni. Pentru că el era greșit. Defect. De neiubit. Un obiect inutil. Furia i-a ținut companie în tot acest timp. Împreună cu loviturile la cap pe care le tot primea cadou în meciurile de fotbal.

Ca jucător excela. Ca om, se afunda în el. Înainte de a fi recrutat pentru NFL l-au testat și au descoperit că pe lângă faptul ca sângele lui devenise verde de la câtă iarbă fuma, cu maturitatea socială stătea cam foarte prost. El și-a luat angajamentul ca își va readuce sângele la culoarea roșie, și toată lumea a fost fericită.

S-a mai îngrășat un pic și a început să se tatueze peste tot. Unul dintre antrenorii lui a observat că de fiecare dată când se ducea acasă, revenea praf, așa că a zis să nu-l mai lase să meargă acasă și problema se va rezolva. Numai că problema nu s-a rezolvat, și Aaron a început să își lase furia să apese pe trăgaci din te miri ce tâmpenie.

După care panică. Iarbă. Paranoia. Pe repeat. După care back to work. Business as usual. Unii zic că a fost sociopat. Io prefer termenul disociat. A făcut și-un copil cu prietena lui din liceu, care a fost singura care i-a rămas alături atunci când poliția a început să-l investigheze.

Incredibil pentru publicul larg cum un om care avea totul s-a dovedit a fi un criminal.

Poate nu avea totul?

Poate nu avea nimic?

Poate se săturase să se mai prefacă?

Bun, acum care ar fi morala acestei povești?

Kids, don’t do drugs? Nope.

Like father, like son? Nope.

Unde dragoste nu e, nimic nu e? Pe aproape.

Atunci când vine adversitatea peste tine, dacă nu ai oameni care să te ajute ești ușor în pom și pomu’-n aer? Poate.

Atunci când alegi atașamentul în schimbul autenticității și constați că tot singur ai rămas, îți bagi piciorul și te arunci în cea mai rea versiune a ta… rea, dar autentică! De ce nu?

Concluzia mea ar fi că nu mi se pare de neexplicat, și atât de out of this world, ceea ce a făcut Aaron.

Am zis că după ce i-au studiat creierul au constatat că avea un stadiu avansat de encefalopatie craniană traumatică de la numărul de lovituri în cap primite în câmpul muncii?

Revenind, la concluzii. Cred ca în relații stă totul. Ascensiunea și colapsul nostru ca oameni. În calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cu alții și cu noi înșine. Mi-aș fi dorit ca Aaron să aibă relații care să îl ajute să iasă din el-ul traumatic și confuz. Dar n-a avut. Muntele cel mai înalt pe care a tot încercat să-l urce a fost tocmai cel al liniștii și împăcării cu cine este el cu adevărat.

Merită să vă uitați la documentar. O să vă dea ceva de gândit.

Lectia de prim ajutor

Lectia de prim ajutor

Stiti voi vorba aia care zice ca ‘Ciocanul cuie vede’? De ceva vreme incoace imi dau tarcoale furia si esecul. Adica ma trezesc in contexte in care fie se vorbeste despre furie, se exprima furtunos, se fuge de ea, se ascunde sub pres. Oameni care se iau la tranta cu alti oameni sub o forma sau alta, doar-doar or scapa de uriasa lor furie devenita deja coplesitoare. Ah, si pe langa asta se mai confrunta si cu esecuri venite tocmai din limitarea capacitatii de a lua decizii mai de Doamne Ajuta tocmai din cauza unui surplus de furie.

Urma are un album tare fain pe care il ascultam pe repeat cam in perioada in care a murit tata: Anger as a Gift. Imi facea bine ca imi crea un spatiu mental in care puteam face ca toate visele ca sa scot tot raul din mine. Tot ce durea, tot ce apasa, tot ce sufoca, tot ce… murea. Mai in gluma mai in serios, bag seama ca am o atractie profesionala fata de oamenii furiosi. Ca ma conectez mai bine cu ei. Ca ii contin mai abitir. Ca inteleg nevoia lor de a fi pur si simplu, nu de a fi neaparat ajutati.

Vinerea trecuta intrebam copiii: E furia o emotie rea? si ei raspundeau in cor: Daaaaaaa! Asa ca am pus-o de-o discutie despre cum emotiile in general nu-s nici bune, nici nebune, ci doar sunt. Ceea ce facem sub imperiul emotiilor poate fi ok sau non-ok. Astazi intreb aceeasi copii: E furia o emotie rea? si ei au raspuns in cor: Daaaaaa! Pare-mi-se ca obiceiurile vechi se sting greu, si ca clivajul obiectului are efecte nebanuite. Totul trebuie sa fie fie bun, fie rau. Prost sau destept. Alb sau negru. Perfect sau deloc.

Lipsa asta de teren de mijloc contribuie radical la asteptarile pe care le avem unii de la altii, cat si la modul in care ne dirijeaza ‘furia rea’ atunci cand vine. Daca furia-i rea evident ca o sa bat, ca si bataia e rea. Nu pot doar sa ma incrunt, sa strig ‘Sunt furioooooaaaasaaaaa!’ si sa cer ajutor de la cineva care simt ca-mi poate fi alaturi in my time of need.

Primesc intrebari despre cum operationalizez dezvoltarea personala in termeni de produse ale activitatii in educatie. Ca stim ca daca facem romana/engleza invatam sa scriem si sa citim, daca facem mate invatam sa numaram, dar daca facem dezvoltare personala ce invatam? Cum cuantificam valoarea adaugata a acestei activitati? Oare n-o fi doar vreun moft post-modernist care sa ii faca pe copii sa piarda un timp pretios pe care si l-ar fi putut petrece citind sau socotind?

Noi, adultii de astazi, inca invatam despre noi, emotiile noastre si relatii. Scoala nu ne-a invatat decat ca noi suntem buni daca luam note bune, e misto sa fii popular si sa te placa toata lumea, iar atunci cand ti-e greu lumea rade de tine si ia distanta, ca nu cumva sa se ia ‘greul’ si pe ei. Old school, I know. Da, am supravietuit. Numai ca furia, ca ma intorc tot la ea, revolta, nedreptatea, umilinta, toate astea au ramas cu noi.

Acum pe bune, cui ii vine usor sa vorbeasca despre cum si-a facut draci la serviciu astazi ca nu stiu cine a facut nu stiu ce? NI-MA-NUI! Nu in public, ca in privat, we huff and puff like Puff the Freakin’ Magic Dragon. Am si o idee ascunsa in tot acest rant, promit. Ideea e ca daca tie iti e greu sa faci fata propriei furii si sa vorbesti despre ea, imagineaza-ti cu e pentru un copil care nu are experienta ta de viata.

Un copil care se uita la tine ca sa ‘fure meserie’ despre cum facem atunci cand ne apuca dracii. Asa ca unii copii bat, iar altii urla. Unii copii tac, iar altii se prefac. Unii copii rad, iar altii vorbesc despre altceva. Astazi am vorbit despre cine ne poate ajuta sa facem fata furiei atunci cand ni-i greu. A fost ca si cum un bec mare si luminos se aprinsese peste toate mintile noastre conectate.

Furie 0 – Noi 1

E si maine o zi…

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Don’t look forward in anger, I heard your daughter say…

Nu ma dau inapoi de la a declara sus si tare catre cine e dispus sa ma auda ca dintre toti copiii cu care am lucrat, am o predilectie, ca nu ii prea pot spune preferinta, pentru copiii furiosi.

Psihanalitic vorbind, copila furioasa ce-am fost ieri se ascunde in adultul responsabil si in cautarea calmului de azi.

Prin urmare, furioasa la furiosi trage. Va zic drept ca io fac casa buna cu furia mea, pentru ca imi serveste la multe lucruri in viata asta.

De la a ma monta energetic launtric in diferite directii zamislite de mintea-mi cea de pe urma, pana la a imi permite sa descarc emotii reziduale pe care io nu am putut/vrut sa le dau la o parte pana in prezent.

Astfel incat, atunci cand lucrez terapeutic cu vreun pui de om pe furie, nu uit niciodata sa-mi pun manusile in prealabil. Caci demersul nu este tocmai unul simplu si e nevoie de un mediu mental antiseptic.

Mai mult decat atat, nu imi propun niciodata sa-l lepad de furie pe micul meu client, precum preotul l-a lepadat de Satana la botez. Caci psihoterapia, dragii mei, infaptuita fie cu adulti fie cu copii, este un act voluntar si consimtit, nicidecum din oficiu, ca asa e bine si frumos.

Umbla vorba prin literatura de specialitate ca orice comportament pe care il desfasuram in mod sistematic (des), cat si sistemic (in interiorul unui sistem) serveste unui scop constient sau inconstient. De cele mai multe ori are in vedere satisfacerea unei nevoi mai mult sau mai putin bazale si merge mana-n mana cu legaturile semnificative de atasament (copil-parinti).

M-ati putea chestiona, si pe buna dreptate, la ce ar putea servi furia in general si cu atat mai mult, cu ce l-ar putea ajuta furia pe un copil care de abia a luat contact cu viata?

Si v-as raspunde ca beneficiile furiei la copii, mai ales cei prescolari, sunt nenumarate. Primul la care ma duce gandul este (re)dobandirea controlului in raport cu lumea inconjuratoare.

Care este primul lucru care va vine in minte cand va ganditi la copii?

Inocenta?

Neajutorare?

Un bot de om care trebuie protejat?

Eh, pentru ca desi suntem esentialmente diferiti suntem de fapt foarte asemanatori in proiectie & protectie, caci in calitate de parinti simtim nevoia, absolut fireasca de altfel, de a ne proteja copiii. Numai ca de cele mai multe ori sfarsim prin a incerca sa-i protejam inclusiv de ei insisi, ajungand peste 10 ani fata in fata cu un adolescent reactiv si dependent de parinti pentru savarsirea reglarilor sale emotionale.

Din parinti supraprotectori, ies copii care isi doresc sa fie lasati sa faca lucruri de unii singuri.

Neputinta si sufocarea parentale nasc in copii revolta si furie. Absenta emotionala sau fizica a unuia dintre parinti sau a ambilor, de asemenea. Abuzul fizic, emotional sau sexual inca si mai si.

Deci, furia apare ca solutia salvatoare a unui copil a carui unica dorinta devine, nu sa primesca in dar de la Mos Craciun o masinuta sau un animalut de plus, ci nitica libertate, control si furie pentru a face fata experientelor de viata trecute.

Inger, ingerasul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu, io sunt mic (si prost) tu fa-ma mare (si destept), io sunt slab (si neputincios), tu fa-ma tare (si puternic).

Io sunt mic, tu fa-ma mare, mare neagra de uitare…

M-am inhamat la scrierea asta cu inima lipsita de manie, caci sufletul mi-a zburat catre copiii nascuti si nenascuti din (viitori) parinti furiosi, tineri maniosi.

Care mi-a fost ratiunea creatoare? Simplu: mi se pare firesc ca in contextul in care iesi din adolescenta, era a revoltei si furiei impotriva a tot si toate, si te indrepti cu pasi moderati spre adult-life cu ale sale pietre de incercare, sa-ti asumi ca va trebui ca pe drum sa mai lasi oleaca de revolta pe la (H)usi, pe la feresti (cu f mic sau V mare) actionand ca un activist familist.

Nu antichrist, teoctist, comunist, trist.

Viata unui tanar manios presimt ca este pe cale sa se schimbe semnificativ, caci inima sa a fost recent populata cu un suflet mic de fata… a tatii.

Sa-ti traiasca frumos si linistit pana la varsta in care poate alege pe cont propriu sa se nelinisteasca.

Sa-ti creasca cu muzica buna pe care o face tac’-su impreuna cu Luna Amara si versurile revoltate de poezie post-moderna ridicatoare de semne de mirare si par pe sira spinarii.

Sa ajunga sa-ti guverneze actiunile si sa-ti fie soare si luna, caci acum e singura care conteaza pentru parintii sai.

Si sa ai puterea si totodata intelepciunea sa nu-i arunci in spate revolta si furia care nu-s ale ei, caci, crede-ma, le va dezvolta singura si fara ajutor pe ale ei, care-i vor fi mult mai autentice si mai de folos…

#ocampaniebazatapeuragratuitanumeritasavadaluminazilei

#ocampaniebazatapeuragratuitanumeritasavadaluminazilei

Incetasem sa ma amagesc de ani buni in legatura cu existenta scupulelor pe mm patrat cand e vorba de bani multi la mijloc, insa pe zi ce trece apar noi ineptii care ma rascolesc visceral si ma determina sa le scuip… pe blog. Noroc cu twitch-ul meu ca altfel probabil m-as fi dus la vecinul de langa sa ii povestesc despre cea mai cretina campanie pe care mi-a fost dat sa o vizualizez.

Partea nasoala este ca tot incerc sa intru pe site-ul lor de fo 20′ ca sa vad magnitudinea, cat si motivatiile boraturii PRiste, dar nu mi se incarca. Sper ca au fost cenzurati. Sper ca CNA-ul nu doarme, ci se gandeste sa ia atitudine si in raport cu campaniile publicitare instigatoare si eminamente negativiste, nu doar cu versurile celor de la Parazitii care culmea transmit un mesaj muuult mai pro-social si pozitiv decat rahatul asta sinistru de campanie. Sunt atat de revoltata incat am ajuns sa compar produsele muzicale cu cele PR, insa daca va amintiti bine si Parazitzii au fost promotorii unei campanii de culturalizare a maselor faimoasa pentru sloganul “Citeste-o carte!”.

Anyway, sa nu ne abatem de la subiect. In incercarile mele futile de a descoperi intelesurile absconse ale campaniei uraste.ro am dat peste un articol scris chiar azi in Dilema Veche de Luiza Vasiliu, care se minuna si ea de cat de creativ e romanul in sensul cel mai neinspirat, meschin si simplist posibil. Sub deviza apocaliptica implicita de “Uraste-ti aproapele, ca pe tine insuti!”, echipa degeaba a acestei campanii s-a gandit sa faca apel la psihologia inversa a maselor lovindu-i in oo cu mesaje negative si cretine gen: "Uraste-ti copilul! Uraste-i autismul!" sau "Uraste-ti tatal! Uraste-i Alzheimerul!" sau "Uraste-te pe tine insuti! Uraste-ti epuizarea!".

Acum io nu mi-s nici sociolog, nici nu ling marketing in fiecare dimineata pe paine la cafea, da’ ceva este extraordinar de gresit in legatura cu toata mizeria asta de campanie. Nush cine a facut-o, si sincer cre’ca motorul meu de cautare mi-a facut o favoare imensa ca nu a incarcat site-ul uraste.ro pentru ca nu as fi facut altceva decat sa incerc sa inteleg care-i treaba, frate? Da’ de ce sa vii cu o campanie atat de agresiva si ostila asupra unui popor deja inrait si obosit? Ok, vrei sa ii vinzi suplimente nutritive.

De ce sa marsezi pe furie ca trigger pentru schimbare, si mai ales pe self-inflicted sau alter-inflicted hate? De ce ura, fratica? Adica nu ca as fi io adepta “All you need is love”, dar stiu cu siguranta ca “All you need is NOT hate!”. Habar n-am cum se numeste suplimentul cu pricina, daca-i bun, daca te face sa zbori ca Superman sau daca intrerupe ciclul birou – pat. Ceea ce stiu e ca n-o sa-l cumpar jamais facand apel la un principiu foarte simplu: atunci cand o adunatura de spineless and brainless pricks se apuca sa plamadeasca un cacat si sa il vanda agresiv, pot sa si-l bage frumusel in derier pentru ca de acolo vine, si drept urmare acolo ii e locul.

In loc sa ne imputa pe noi astia care inca ne mai ghidam in viata dupa ceva moralitati si etici desuete. Da ma, mai sunt si dintr-astia. Putini, dar rezistam! Daca ar fi dupa mine m-as duce pana la CEDO cu dubiosenia asta pentru ca incalca ce nici cu gandul nu gandesti. Asta impreuna cu organizatiile care asista si ofera suport – real, nu medicamentos de 2 lei, copiilor care sunt diagnosticati cu autism sau afectiuni conexe, cat si cu organizatiile care ofera sprijin bolnavilor de Alzheimer, impreuna cu organizatiile care tooot militeaza pentru drepturile omului.

Uite acilisea incalcari de drepturi cu bocancul apasat! Am mai citit pe un blog un tip care intr-o nota chiar prea calma as zice io, spunea ca i se pare un mesaj neadecvat, el insusi avand o bunica bolnava de Alzheimer, cat si o mama diagnosticata cu scleroza multipla. Ce sa mai zic si io acum? Ca stiu cum e ca membrii ai familiei tale sa treaca prin momente medicale de rascruce? Ca stiu cum e sa umbli prin spitale si sa te simti epuizat si neputincios? Ca stiu cum e sa te intrebi cand totul va reincepe sa capete sens?

Da, stiu tooooate astea, dar diferenta e ca nici io, cat nici majoritatea apartinatorilor care se ingrijesc de bolnavii lor, nu resimtim URA de care vorbesc cei de la uraste.ro atat de dramatic in interiorul nostru. Din punct de vedere psihologic, exista fara doar si poate momente de disperare si deznadejde in care in calitate de persoana apropiata bolnavului te apuca toate pandaliile. Pentru ca stii ca nu poti sa il ajuti mai mult decat o faci deja. Pentru ca pe masura ce se produce degradarea inevitabila, persoana devine din ce in ce mai solicitanta din punct de vedere al satisfacerii nevoilor de baza. Pentru ca neputinta si frustrarea ei se rasfrang proiectiv asupra ta ca ala care e sanatos.

Campania asta nici macar nu merita crucificata sau discutata prea tare, pentru ca astfel ar avea fix impactul scontat, cat si acoperirea targetata initial. Si totusi catre cine se adreseaza uratorii SRL? Pai teoretic catre middle-aged people, atat femei cat si barbati, care din diverse motive se simt supti de energie, viata, sens si care au nevoie (a)stringenta de o pilula minune care sa-i exorcizeze…pardon, energizeze. Daca era reclama la Red Bull mai intelegeam! Evident, glumesc pentru ca spre deosebire de nevertebratele astea staff-ul PRist de la campaniile Red Bull a facut si ceva scoala de PR si stiu ce e aia o strategie de comunicare intreaga la cap.

In lumina intrebarii: Oglinda, oglinjoara, cine-i cel mai epuizat si disperat din tara? raspunsul veni ca bumerangul in mintile inguste ale campanistilor urati: Apartinatorii bolnavilor cu conditii medicale incurabile! Yeeeey! Victorie! Deci catre ei ne vom adresa! Si mai cine? Pai si corporatistii over-worked and under-paid care e multi si furiosi din fire. Bine asaaaa. Hai sa-i targetam si pe ei. Mama si ce ciorbita demografica o sa iasa. O bunatate, nu alta! Viata capata gust cu suplimentul alcaruinumenuilstiusinicinuvreausailaflupentrucaedecacatdinprincipiu.

Nu pot sa nu am cateva mesaje scrise corect gramatical, despartite frumos in cratime atent asezate pentru cei de la www.uraste.ro. Cam toate mesajele ar incepe cam asa:

Deci ba incompetentilor,

Ura, respectiv furia sunt intr-adevar emotii foarte puternice, generatoare de stari modificate de spirit si suflet, dar nu vor defini in vecii vecilor (AMIN!) conexiunea pe care o mama o are cu copilul sau, fie el autist sau nu, sau relatia dintre un fiu si tatal sau bolnav de Alzheimer, si cu atat mai putin legatura unei corporatiste cu ea insasi.

Daca va propuneti manipularea opiniei publice in directia realizarii unui brain-wash penibil pe aceasta tema cu scopul de a-i determina sa ia pastiluta minune doar-doar le mai trece oleaca ura, cred ca nu v-ati ales bine prostii.

Pentru ca guess what, prostii astia, apartinatori, corporatisti sau middle-aged mai au si ei mintisoara lor pe care o folosesc categoric mai des decat voi. Cat si standardele lor umane care nu prea au cum sa inghita aceste bull-shit-uri PRiste doar de dragul campaniei, al ineditului si al grotescului.

Publicitatea ostentativa, negativista si instigatoare NU va fi niciodata o alternativa mai OK la cea simpla, cinstita si creativa pana in maduva oaselor. Mai scuipati o samanta, mai cititi un pic despre autism, Alzheimer si viata, mai platiti o amenda CNA (Da Doamne!) si pe urma mai vorbim…Sau nu! Mars!

Io

P.S.: Si apropo, daca nu iti place ceva la tine, asta nu inseamna automat ca nu iti place de tine, pentru ca (psiho)logica zice ca intre tine si problema exista o mica-mare diferenta, de unde suntem si incurajati in viata sa distingem problema de persoana sau sa externalizam problema! Mars am zis!