Tag Archives: libertate

Dec1

Despre ascunzis

Posted on by
Despre ascunzis
Am ramas gandindu-ma la ascunzis. Si ar fi nedrept sa spun ca oamenii se ascund doar pentru ca se simt neintelesi de cei de langa ei, pentru ca nu e tocmai asa.
Si aici intervine vitalitatea, erotismul si soapta clandestinitatii umane. Ne place sa ne jucam. Ne mentine in viata si tine aprinsa dorinta in noi. Dorinta de a trai in principiu si tot ceea ce deriva de acolo. Sa alergam. Sa ne ascundem. Sa ne surprindem. Sa radem in hohote. Ca intr-o joaca de copil care este cum nu se poate mai profunda pentru adultul din noi. Este aer. Este o gura de aer cand iesi la suprafata dupa o scufundare in tot ceea ce trebuie sa faci in viata.
Una dintre cartile pe care i le citesc lui Dimi, ‘Home Is Where Your Heart Is’, are o portiune care zice: ‘Home you can be anything you want to be without anyone knowing’, sau ceva asemanator. Parte cu ‘without anyone knowing’ este cea de interes.
De ce avem lucruri pe care le tinem doar pentru noi? Acolo, aproape de our core?
Poate pentru ca sunt atat de intime incat daca le-am spune, ne-am dezgoli periculos de tare in fata lumii.
Poate pentru ca sunt atat de pretioase pentru voi incat daca le-am impartasi, ar insemna automat ca si dam parte din ele altora, cand tot ceea ce vrem este sa le pastram hulpav, pe de-a-ntregul, pentru noi.
Poate pentru ca tocmai clandestinitatea si misterul sunt cele care le ofera o aura de je ne sais quoi care ne face bine.
Si stiti? E bine sa faci des lucruri care iti plac, asa cum vrei tu. Nu pentru ca trebuie. Ci pentru ca vrei! E misto sa vrei, sa faci si sa stai cu sentimentul ala de reusita. De am facut cum am vrut eu. Nu-i nimic egoist in asta! E eliberator. Ca ai libertatea de a jongla cu contexte in care ‘trebuie’ si cu ocazii in care ‘vreau’, la care se adauga si putinele instante in care ‘pot’ rasare ca un soare din mare intr-o zi de vara pe plaja la 2 Mai.
Esther Perel zicea ca dragostea are nevoie sa stie, in vreme ce dorinta se hraneste cu mister. Fix cu partea aia care nu stie si nici nu vrea sa stie, pentru ca stie ca fix atunci cand va stii mai mult, caleasca se va transforma in dovleac.
Si cum facem sa fim acolo, precum fiddler on the hot roof, care iubeste destul si doreste indeajuns cat sa ii dea culcusul grijii celui de langa, dar sa ii si cultive si nesatul?
Ascult o piesa care zice ‘e finita la poesia’. Nu-s de acord! Poezia nu se termina niciodata. Este ca un fular pe care il tot tricotez precum Penelopa si pe care nu il desir noaptea ca sa am de unde reincepe a doua zi, ci il salt in valuri ca sa imi formeze o cale catre marea din tine, mai Ulise!
S-a schimbat piesa. ‘Mi Fido Di Te’. Mi fido di te, cosa sei disposto a perdere… De multe ori mi se intampla sa ma uit la anumiti oameni si sa stiu din prima ca sunt ceea ce imi trebuie. Ca daca ii dezbraci de toate mastile sociale, acolo, in ascunzis, sunt buni. Asa cum mi se intampla sa ma ciocnesc de unii oameni care par ce trebuie, dar nu-s. Si o simt pana in varful firelor mele de par, dar nu o pot explica.
Asa mi s-a intamplat cu tipul care ne-a dus cu balonul in Cordoba. L-am vazut si am stiut ca suntem in siguranta. Evident ca pot explica cum am ajuns atat de repede la concluzia asta, dar asta ar ucide misterul acelei povesti frumoase de Craciun. S-a intamplat acum 6 ani. Ce frumos a fost!
Calatoritul este o forma de fuga clandestina. Intr-un alt loc. Unde nimeni nu te stie, dar te poate cunoaste. Unde nimeni nu te judeca, dar te poate intalni din priviri.
V-am spus ca mi-e dor de Italia? Cred ca de la faptul ca imi marinez fiinta in muzica italieneasca de… ceva vreme. Pana acum am fost in Roma, in Como, in Milano, in Napoli, in Bergamo si in Stresa. Fiecare cu atmosfera proprie de ‘dolce far niente’.
Roma mi-o amintesc furtunoasa, grabita si intortochiata.
Como limpede, proaspat si nesfarsit.
Milano torid, artistic si maiestuos.
Napoli cu zarva si un farmec aparte care iti permite sa fii si intelectual si marinar deodata.
Bergamo muntos, pitoresc si insorit.
Iar Stresa… pfff… Stresa e ceva dintr-o alta lume. Luxurianta, semeata si spectaculoasa.
Mai vreau. Vreau Cinque Terre. Vreau Italia-n lung si-n lat. De la tara la oras si retur. Cu dialoguri romane si cafele ristretto. Cu starea aia sufleteasca care nu-ti da pace, si chiar daca ar incerca, nu ai lasa-o tu. Ca o vrei… Te hraneste… Are grija de partea aia din tine careia i sclipesc ochii cand vede… nesfarsitele posibilitati ale vietii.
Nov30

(Con)sensul vietii

Posted on by
(Con)sensul vietii
De unde, din noi, vine dorinta de a ne ascunde? Cum apare aceasta optiune, cum ca in loc de a le arata oamenilor cine si cum suntem, alegem sa ne disimulam. Intentiile… asteptarile… visurile… orgasmele.
Ups! That escalated quickly! De unde si pana unde? Ce legatura are, ma rog, sula cu prefectura? Motivele pentru care ne ducem in directia neautenticitatii sunt diverse. ‘Sunt bine!’ este cea mai uzitata minciuna de pe acest glob.
Poate la concurenta cu ‘Nimic…’ atunci cand ne intreaba cel iubit ce avem, iar noi, pentru ca… ca… si ca… ne ducem direct in ‘Nimic…’. De fapt in nimic. Caci lipsa autenticitatii in relatii duce la un mare si dureros nimic.
Si aici revin la vesnica relatie primordiala mama – prunc in care botul de om invata cum reactioneaza un alter la ce, cine si cum este el. E cu dragoste si acceptare? Cu confuzie si zbucium? Cu frustrare si fuga? Cu dezgust si neacceptare? Cu ura si cu judecata? Cu tristete si cu resemnare?
Continuum-ul asta al iubirii si acceptarii relationale e mai degraba un carusel, in care, avem impresia ca putem decide ce si cum este cineva mai mic sau mai mare, cu care ne impartim viata.
Pfuaaaa! Catama delirul de grandoare, stimati telespectatori! Asa cum nu putem controla bebelusul care face pipi fix atunci cand te intinzi dupa un scutec nou, in acelasi mod nu putem controla adultul pe care sufletul il duce intr-o explorare de sine care nu converge cu omul langa care a crescut si pe care l-a iubit in procesul sau de maturizare.
Alt… Control… Delete… Task Managerul zice ca trebuie oprite toate incercarile noastre de control extern ca s-au blocat de multa vreme. Ne blocheaza relatiile si ne duc intr-o zona in care nu prea ne place de noi.
Libertatea de a fi asa cum vreau eu sa fiu este cea mai inalta nazuinta a adultului din mine. Copilul din mine va fi intotdeauna liber, dar atunci cand adultul ii ofera spatiul si timpul sa fie din nou liber, dar cu ceva minte si visuri de adult la pachet, atunci apar miracolele.
Se ridica valurile de pe ochi.
Se deschid cerurile.
Se cern prejudecatile.
Se astern simtaminte dintre cele mai neasteptate.
Se lasa cu iubire de sine.
Si cu iubire de tine.
Oricare ai fi din noianul de oameni care priveste in aceeasi directie cu mine. Si care nu vrea sa ma bage in nicio cusca, fie ea si din aur cu diamante. Cu promisiuni monogamice. Cu apartamente la cheie. Cu iubiri idilice. Cu the white picket fences.
La un moment dat, destul de intens, un om s-a uitat la mine si a zis: ‘Dorinta ta de independenta nu este compatibila cu ideea mea de relatie’. Si atunci am inceput sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Cu mine. Si am devenit atat de buna, incat la un moment dat nici nu ma mai puteam recunoaste in oglinda.
Ma uitam la doamna care se reflecta in geamul sclipitor din baie si ma intrebam:
‘Tu… cine… esti?’
Incredibile lucrurile pe care suntem in stare sa (ni) le facem manati de ideea (gresita) ca deservesc scopul nobil al iubirii si al uniunii cu un celalalt care nu ne mai vede, sau poate nu ne-a vazut niciodata asta cum suntem. Sau poate nu ne-am aratat noi, de frica sa nu fim respinsi, sa nu fim iubiti, sa nu fim doriti.
Si vine si momentul in care, cu o mare doza de fachitol, si cu aceeasi dorinta de independenta care imi caracterizeaza naravul, ma arunc cu capul inainte (inca o data), asa cum sunt.
Cu toate.
Complicate.
Dubioase.
Alambicate.
Duale.
Neterminate.
Neincepute.
Dau la o parte ‘mi-e frica’ si bag niste ‘mi-e curaj’. Si ceea ce se intampla este precum noptile albe de la Sankt Petersburg combinate cu Aurora Boreala. Eu. Tornada si curcubeu. Nejudecata. Doar iubita. Cu muuuulta libertate.
Cum e oare sa iubesti pe cineva in libertate? Si cum sa te lasi iubit tot in libertate? Sa nu mai fii un animal de zoo care numara gratiile si isi planifica evadarile? Sa fii un animal care cutreiera padurile sale interioare in tihna, se bucura de cerul liber, de vantul napraznic al iernii si de libertatea de a-si alege cararea?
Animalul din mine e fericit.
Mar17

Despre ieri… despre azi… și despre mâine

Posted on by
Despre ieri… despre azi… și despre mâine

Ascult în continuare Zaz… Mă face să mă simt liberă în claustrarea mea…

Ieri a fost mult, intens și obositor…

Azi a fost mai bine pentru că am învățat să nu mă arunc chiar așa cu capul înainte lasându-mă pe mine la coada cozii vacii…

Mâine cu siguranță va fi un bine curat, nu B- ca astăzi, pentru că lucrurile în capul meu încep să se așeze…

Bonus: Poză cu mine și Rina-Mandarina ieri, fiecare facând stretching în legea ei, dar cred că mai degrabă ea s-a luat după mine 😉

May4

Tara, tara, vrem ostasi!

Posted on by
Tara, tara, vrem ostasi!

Modern_War_by_ahermin

Suna cunoscut, nu? Mai ales momentul ala cand ne tineam de maini incercand sa tinem piept ostasului strigat la datoria patriotica…

– Tara, tara, vrem ostasi!
– Pe cine?
– Pe Vasile (you know who you are…)!

Si-atunci Vasile tasnea din randul armatei sale si se napustea in flancul inamic cu intentia vadita de a-l dezbina pentru ca in final sa i se alature. In cazul in care nu isi dovedea puterea de a dezlega randurile inamice, Vasile trebuia sa se intoarca cu coada intre picioare in armata sa si sa mai faca ceva sectoare si plantoane, doar doar o mai prinde niste forta pentru urmatoarea strigare.

Those were the days! Cand ieseam afara dupa-amiaza si uitam de toate, angrenati intr-o joaca nebuna fara de sfarsit. In care nu ne gandeam la ce s-ar putea intampla mai rau, nu ne era nici frica nici scarba de praf si nu conta marca pantalonilor pe care ii purtam. Prieteniile se formau in libertatea grupurilor din spatele blocului, nu sub atenta supraveghere a mamelor si tatilor.

Iar stop-jocul era dat invariabil de o voce familiara care te striga de la balcon sa “treci in casa”. Si atunci incepea sirul de negocieri: Mai lasa-ma 5 minute! Dupa care inca alte 5 minute! Si la finalul ciclului de vreo 6 ori 5 minute, stiai ca nu mai ai cum sa te eschivezi. Retragerea trupelor devenise iminenta.

Lucrurile erau atat de simple pe atunci… Explorarea (im)posibilului era o nazuinta zilnica, iar limitele parintesti, desi intoarse pe toate partile de mintile noastre de copii, erau respectate. Acele timpuri ne-au dat certitudinea ca putem, speranta ca intotdeauna e loc de mai bine si umilitatea in fata mai marilor. Actualmente suntem o haita de adulti responsabili, care stiu ca au facut toate copilaroseniile la timpul lor, dar care nu se satura de joc fara a cadea in infantilisme inutile.

Dar cu razboiul cum ramane? Cu ostasii? Cu armata? Cati dintre voi au facut armata? Dar cati dintre voi a trebuit sa va invoiti de la scoala intr-a doispea ca sa mearga la recrutare dupa ce primiserati biletelul aferent? Mai tineti minte momentele alea in care stateati in fundul gol (+/- ciorapi) intr-un sir, in timp ce un nene va scruta cu privirea? You have been weighed, you have been measured, but how many of you have you been found wanting?

Dupa lupte seculare cu medici de familie, relatii si telefoane in stanga si-n dreapta ati rezolvat-o si p’asta! Da’ de ce sa faceti armata? Ca sa stearga un plutonier cu voi pe jos si sa va puna sa frecati WC-urile cu periuta de dinti? Mai bine asa! Mai bine asa?

In unele culturi baietii inghit bete de bambus pentru a-si dovedi vrednicia de barbati, in altele se joaca de-a armata, caci stagiul militar in vremuri de pace este varianta romanticizata a ceea ce se intampla cu adevarat pe timp de razboi. In unele tari (printre care si Elvetia daca nu ma insel), stagiul militar e cam obligatoriu. Cat si tragerile lunare. Daca-i musai cu placere!

Nu-i asa ca-i cel putin bizar ca o tara “atat de neutra” precum Elvetia ar avea o politica de acest gen? Poate stiu ei ce stiu… Ca pacea se defineste printre altele ca absenta razboiului. Cum era lumea in perioadele de razboi? Disperata? Da! Vigilenta? Da! Concentrata pe supravietuire? De trei ori da! Mai disponibila la a pastra relatii, nu la a le da la schimb? Poate! Mai atenta in pretuirea momentelor de bine? DA!

Mi-a fost dat sa vad zilele trecute un documentar graitor despre o doamna care si-a cultivat si mentinut pofta de viata pana si in cele mai vitrege conditii. Si i-a iesit pe de-a-ntregul… Si acea doamna vorbea despre toatele experientele nefaste de viata prin care trecuse (inclusiv despre razboi si deportare) ca despre experiente de crestere interioara. Ce defense adaptative are aceasta doamna! mi-am zis in sinea mea.

Oare ce fac razboinicii pe timp de pace? Isi creaza propriilor lor batalii in care se arunca cu gandul de a cuceri noi teritorii. Apara ce este al lor si ce le este drag cu pretul propriei integritati fizice. Gandesc tratate de pace atunci cand ostilitatile evolueaza in directia nefavorabila.

Sa rostesc si nespusul: Ucraina is slowly falling… Where do you stand?

DISCLAIMER: This is not a call to arms, but a call to some personal reflection…

Jun1

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Posted on by
A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉