Tag Archives: mecanisme de aparare

Uncertainty Is the New Black

Uncertainty Is the New Black

Un lucru pe care l-am realizat după o săptămână de online este că mă pot obișnui cu orice, atâta timp cât îi văd utilitatea. Iar pentru mine, tot ceea ce fac are scopul de a ține oamenii conectați și mai mult sau mai puțin în toate mințile.

Am vorbit doar cu voi adulții zilele astea, pentru că știu ca noi, adulții suntem cei care trebuie să ținem reduta și să le dăm un exemplu demn de urmat copiilor din jurul nostru legat de reziliență. Și am iubit timpul petrecut pe Zoom, WhatsApp, telefon și mail pentru că mi-a reamintit că suportul psihologic, consilierea și psihoterapia se pot face într-o varietate de contexte.

Și mai mult decât atât, am realizat că această perioadă nu face altceva decât să ne permită să ne apropiem mai tare, să ne cunoaștem mai bine și să fim unii în preajma altora în momente de vulnerabilitate care mai de care.

Să fim în sedințe când vecinul de la 3 se hotărăște să își facă pereții șvaițer cu bormașina.

Să vorbim la telefon când cu o mână lucrăm, cu o mână dăm de mâncare copiilor și cu încă o mână le printăm materialele pentru continuarea educației acasă.

Să trimitem un email când suntem cu nervii în piuneze de atâta stat acasă, când prin natura noastră suntem niște umblători.

Așa că mă bucur că am fost în vizită acasă cam pe la toată echipa cu care lucrez. Ce casuțe frumoase aveți, care reflectă cum sunteți voi… când nu sunteți la serviciu. Când sunteți pur și simplu la voi acasă.

Numai că zilele astea nimic nu mai e pur și simplu. S-au încâlcit toate precum lanțul ăla pe care oricât de mult ai încerca să-l deznozi tot degeaba.

Uncertainty is the new black.

Și pentru niște oameni care s-au culcușit în certitudini, și păci, și confort mondial, acest val ne-a luat pe sus și ne duce departe-departe. De fapt cred că ne deschide ochii cu privire la esența lucrurilor, mai presus de propria ogradă.

Cum reacționăm la incertitudine este într-adevăr o poezie. Mai cu rimă. Mai fără. Mai cu vers lung și alb.

Cum reacționăm la frică e și mai și. Acum câteva luni le povesteam elevilor de a 11-a despre fight, flight, freeze și fawn. Acum le trăim.

Voi în ce categorie vă încadrați? Luptați? Fugiți? Înghețați? Sau deveniți brusc prietenoși și complianți?

Puteți să aveți un moment de sinceritate și claritate cu voi în care să vă răspundeți la această întrebare. Nu de alta, dar în funcție de răspuns veți avea mai multă claritate cu privire la ‘De ce?’-ul din spatele propriilor acțiuni.

La mine e o combinație în care predomină lupta. Că mie îmi place să mă opun. În general. Așa că față în față cu adversitatea, opoziția pică numai bine. Și mai e și nițică fugă. Fugă de mesajele înțesate de negativitate și de spiralele sociale care se comportă ca niște găuri negre care îți absorb orice urmă de energie.

Cu încremenirea mai ușor, dar în ceea ce privește fawn-ul, aș zice că am și ceva din el, pentru că sunt convinsă că prin dialog și comunitate putem trece orice primejdie oricât de mare.

I showed you mine, you show me yours… în dulcele stil al reciprocității.

Până una alta, be safe and sane.

Muntele cel înalt al lui Aaron

Muntele cel înalt al lui Aaron

Astăzi voi scrie despre Aaron.

Aaron a murit la 28 de ani. S-a spânzurat. În celula lui. După stingerea luminii. Până să ajungă în punctul ăla, a trăit. O viață intensă, împovărătoare și confuză. Lumea a aflat de existența și ulterior neființa lui, pentru că a fost celebru. A jucat fotbal american. Bine. A fost iubit. A fost hulit. A fost judecat. A fost condamnat. A fost părăsit. I-a fost studiat creierul.

Cred că nu am mai rămas așa pe gânduri de când l-am cunoscut pe Kalief Browder, despre care am scris tot aici, mai demult. Și el a murit. Tot spânzurat. De aerul condiționat dinafara casei mamei lui. După ce tocmai ieșise din Rikers Island după o condamnare injustă.

De ce oare se întâlnesc acești doi bărbați în mintea mea atât de natural? Poate pentru că poveștile lor de viață trezesc în mine același sentiment: o tristețe profundă. Aaron, spre deosebire de Kalief, a ieșit aparent din tiparele stereotipice în care noi, oamenii, încercăm să-i băgăm pe cei pe care nu îi înțelegem și de ale căror acțiuni ne temem și ne scuipăm în sân mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem  ca ei.

Aaron a fost singur cam toată viața lui cea scurtă. Iar în singurătatea lui, s-a zbătut să se înțeleagă și să se ascundă de judecata lumii. A înțeles din fragedă pruncie că tata se supără dacă zice că vrea să devină majoretă, așa că a devenit jucător de fotbal american. Ca tata. A continuat să se uite la tata care, în comunitate era un model de urmat, iar în spatele ușilor închise ale casei era un bărbat care știa să își exprime furia lovind-o pe soția lui până la refuz.

Ăsta era temperamentul lui. Mai coleric. Asta zicea lumea. A trăit un moment în copilărie în care, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele său și un vecin, s-a trezit încolțit într-un cort pentru copii. Ani mai târziu, a îndrăznit să întrebe un psiholog dacă există oameni care se nasc homosexuali.

Aaron a învățat de la o vârstă foarte mică faptul că, dacă vrei ca oamenii să te iubească, trebuie să te prefaci că ești altcineva decât ești cu adevărat. Și așa a și făcut. S-a prefăcut. Până în punctul în care cele două identități ale sale au început să se ciocnească, iar efortul de a le menține la distanță una față de cealaltă a devenit prea mare. Povara, prea grea.

Tata a murit când el avea 16 ani. El n-a plâns la înmormântare. Mama a intrat într-o nouă relație la scurt timp după cu soțul unei verișoare. Aaron s-a readaptat noii situații și a investit-o pe verișoară cu imaginea maternă. Verișoara era bolnavă de cancer și a murit și ea în cele din urmă.

El a plecat la facultate. Alta decât s-ar fi așteptat cei apropiați lui. Și a tras până când a fost văzut și apreciat pentru ceva ce putea face: să joace fotbal american. A început să fumeze iarbă zi-lumină ca să scape de poverile vieții lui. S-a combinat cu o prietenă din liceu.

A început să o ardă dubios cu băieți la fel de furioși ca el, prin cluburi. Singura diferență dintre ei și el era că nimeni nu știa că Aaron ar fi furios, căci el ajunsese un profesionist nu numai în fotbal, dar și în a se ascunde de oameni. Pentru că el era greșit. Defect. De neiubit. Un obiect inutil. Furia i-a ținut companie în tot acest timp. Împreună cu loviturile la cap pe care le tot primea cadou în meciurile de fotbal.

Ca jucător excela. Ca om, se afunda în el. Înainte de a fi recrutat pentru NFL l-au testat și au descoperit că pe lângă faptul ca sângele lui devenise verde de la câtă iarbă fuma, cu maturitatea socială stătea cam foarte prost. El și-a luat angajamentul ca își va readuce sângele la culoarea roșie, și toată lumea a fost fericită.

S-a mai îngrășat un pic și a început să se tatueze peste tot. Unul dintre antrenorii lui a observat că de fiecare dată când se ducea acasă, revenea praf, așa că a zis să nu-l mai lase să meargă acasă și problema se va rezolva. Numai că problema nu s-a rezolvat, și Aaron a început să își lase furia să apese pe trăgaci din te miri ce tâmpenie.

După care panică. Iarbă. Paranoia. Pe repeat. După care back to work. Business as usual. Unii zic că a fost sociopat. Io prefer termenul disociat. A făcut și-un copil cu prietena lui din liceu, care a fost singura care i-a rămas alături atunci când poliția a început să-l investigheze.

Incredibil pentru publicul larg cum un om care avea totul s-a dovedit a fi un criminal.

Poate nu avea totul?

Poate nu avea nimic?

Poate se săturase să se mai prefacă?

Bun, acum care ar fi morala acestei povești?

Kids, don’t do drugs? Nope.

Like father, like son? Nope.

Unde dragoste nu e, nimic nu e? Pe aproape.

Atunci când vine adversitatea peste tine, dacă nu ai oameni care să te ajute ești ușor în pom și pomu’-n aer? Poate.

Atunci când alegi atașamentul în schimbul autenticității și constați că tot singur ai rămas, îți bagi piciorul și te arunci în cea mai rea versiune a ta… rea, dar autentică! De ce nu?

Concluzia mea ar fi că nu mi se pare de neexplicat, și atât de out of this world, ceea ce a făcut Aaron.

Am zis că după ce i-au studiat creierul au constatat că avea un stadiu avansat de encefalopatie craniană traumatică de la numărul de lovituri în cap primite în câmpul muncii?

Revenind, la concluzii. Cred ca în relații stă totul. Ascensiunea și colapsul nostru ca oameni. În calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cu alții și cu noi înșine. Mi-aș fi dorit ca Aaron să aibă relații care să îl ajute să iasă din el-ul traumatic și confuz. Dar n-a avut. Muntele cel mai înalt pe care a tot încercat să-l urce a fost tocmai cel al liniștii și împăcării cu cine este el cu adevărat.

Merită să vă uitați la documentar. O să vă dea ceva de gândit.

In or Out?

In or Out?

Astazi am invatat pe cineva. Astazi am invatat ceva. Astazi am invatat. Dupa care am stat un pic sa mi se aseze toate cu sens ca sa le pot si pune in scris. Linistea nu ma prea ajuta sa ma ordonez si sa-mi spun povestea, asa ca mi-am ales o coloana sonora neintamplatoare.

Unul dintre fenomenele care ma face sa ii tot dau tarcoale pe toate planurile este comuniunea. Comuniunea care fireste sta la baza comunitatilor. Tin minte si acum o conversatie cu o prietena de care ma leaga multe, care imi spunea ca a fusese de curand intr-un cadru duminical multi-cultural cvasi-religios. Si ca independent de scopul intalnirii, ceea ce a fost cu adevarat valoros a fost sentimentul de comuniune pe care oamenii de acolo il imparteau in stanga si-n dreapta. De neatins, dar nu de nesimtit.

Poate sa-ti fie dor de ceva de care nu ai avut parte propriu-zis? Sau de fapt ce inseamna acest ‘propriu-zis’ in contextul in care vedem, gandim si simtim diferit? Sau mai mult decat atat, cum pot oameni care vad, gandesc si simt diferit sa vina impreuna intr-o comunitate inchegata care sa le ofere ‘adapostul spiritual’ de care au nevoie?

Intr-o societate puternic urbanizata pare ca ne-am pierdut simtul apropierii fata de aproapele nostru, care a devenit pe nerasuflate departele nostru. Pentru unii este o usurare de excesul de atentie si implicare dat de comunitatile rurale. Pierderea in anonimatul unui oras mare este panaceul care ii ajuta sa-si uite problemele, renege radacinile si sa o ia la trap in sus pe scara statutului social. Cat mai sus, cat mai repede.

Pentru altii lipsa de conectare cu oamenii din proximitate, absenta obiceiurilor marunte cum ar fi salutatul oamenilor pe strada fie ca-i stii sau nu sau eliminarea cu totul a ritualurilor de petrecut timp impreuna ii face sa se simta goi, instrainati de ce se stiau ei a fi.

Nevoile de apartenenta sociala e destul de bazala, dupa calculele lui Maslow. Imediat dupa nevoile fiziologice si cele de siguranta. Pe acelasi plan cu nevoile de dragoste. Avem nevoie sa apartinem poate la fel de mult cum avem nevoie sa ne apartinem.

Dar cum o scoatem la capat pana la urma? Cum reusim sa ne mentinem echilibrul in drumul nostru in care pe de o parte ne intampina ceilalti, iar pe cealalta parte se asterne taramul nostru si doar al nostru? Singuratatea iti confera independenta. Grupul iti sare in ajutor. Cu tine poti face ce te taie capul. Impreuna cu ceilalti trebuie sa te pui de acord. De unul singur esti vulnerabil pericolelor externe. In comunitate esti aparat de forta maselor.

V-a preocupat pana acum sa aflati mai multe despre evreii hasidici?

Aparent sunt un grup iudaic ultra-ortodox care s-a infiintat prin secolul XVII-lea in Polonia, ai carui adepti locuiesc astazi prin State, UK si Israel. Barbatii arata asa: iar femeile asa: .

Barbatii isi poarta capul acoperit, barba si perciunii crescuti in zulufi carliontati. Cu siguranta exista un cuvant specific, dar nu l-am gasit decat in engleza – payots. Femeile isi poarta capul acoperit intr-o forma diferita de cea a barbatilor. Mai precis, dupa casatorie li se cere sa se rada in cap si sa poarte peruca sau sheitel. In semn de austeritate si modestie.

Comunitatile hasidice sunt ermetice. Unitatea puternica asigura transmiterea valorilor si obiceiurilor intr-o forma nealterata de progresul social si stiintific de la o generatie la alta. Stiti voi vorba aia cu intra cine se naste hasidic, iese cine poate? Cam asa si la ei.

Oare de ce tin mortis unele comunitati sa-si tina membrii loiali cu japca, prin constrangere si frica? Probabil pentru ca frica este de departe cel mai efficient motivator uman. Unii spun ca unitatea excesiva a comunitatii hasidice vine oarecum ca reactie de aparare la Holocaust. Are destul de mult sens, dar hai sa ne oprim un pic sa ne imaginam cat de sanatoasa e functionarea unui grup traumatizat care aplica aceleasi mecanisme de aparare ‘din vremuri de teroare’ in viata cotidiana.

‘One of Us’ este un film care iti ofera sansa sa te pui in papucii unor oameni care au ales sa traiasca in societatea seculara, as opposed to the hasidic one. Despre lupta lor cu propriul lor sistem de suport. Cu mostenirea culturala care mai ceva ca i-a sufocat, reducandu-i la niste fiinte inerte, fara putere de decizie sau vreo dorinta in viata.

Este o lectie de supravietuire. Exista viata seculara, chiar si dupa o existenta hasidica. Filmul e un cultivator de speranta pentru oricine se uita la el. Hasidic sau nu. Ca poti iesi din orice situatie care devine inconfortabila. Ca you can and should locate the nearest exit and use it in case of emergency. Si mai vorbeste despre ceva. Despre modul in care te poti ridica deasupra oricarei presiuni de grup pentru a vedea cu adevarat cine esti si ce vrei. E tare fain. Watch it!

Abso-psycho-lutely!

Abso-psycho-lutely!

Daffodil__by_froststick

Imi propun prin acest post care sper sa nu fie mare cat o zi de post sa imi spun pasul… oful… doleanta. Ma uit in stanga si-n dreapta si nu exista zi (de la Dumnezeu daca tot am inceput cu accente religioase) in care sa nu ma impiedic de vreo incercare de comercializare a continuturilor psihologice sub diverse modalitati.

Media a explodat de cativa ani buni cu articole glossy despre “Cum sa-l recuceresti in 10 pasi?” sau “Pazeste-te de 5 tipuri toxice!”. Sa zicem ca inteleg nevoia femeilor care se declara profane intr-ale psihologiei sa mai citeasca din cand in cand articole de buzunar. La TV imi e dat sa vad exhibitii ridicole ale unor specialisti in domeniu care fie nu-s asa specialisti cum se declara, fie i-au orbit luminile de platou transformandu-i in niste papusele care fac frumos in fata telespectatorilor.

In practica, mai zilele trecute mi-a fost dat sa aud de un caz in care o psiholoaga… oloaga de o doaga, si-a depasit cu mult atributiile profesionale si etice, transformandu-se din psiholog in politai, din politai in asistent social, si din asistent social a incercat o revenire la stadiul initial, fara sorti prea mari de reusita. Dar asta cu etica si deontologia sunt deja detalii tehnice atunci cand omul nici macar nu are habar ce tre’ sa faca acolo-sa la biroul sau de persoana importanta si sfarseste prin a se juca cu vietile altor oameni in mod gratuit.

Trigger-ul meu pe ziua de azi, cel in virtutea caruia tot amestec pe aici opinii si idei din care mai improsc cu ceva lava profesionala, este un set de articole glossy, incluse evident intr-o publicatie glossy… online. Scopul meu nu e sa arunc cu noroi intelectual in stralucirea scrierilor respective, dar trebuie sa recunosc ca nu-s prea stralucite. Si ca nu-s stralucite e una, dar nici macar documentate nu-s.

Nu-i o pretentie exagerata de psiholog rigid pe care mi-o manifest acum, si nici macar nu cred ca despre psihologie ar trebui sa scrie doar psihologii. Daaaar jurnalistii care se inhama la un astfel de demers ar trebui sa-si respecte setul lor de principii etice si norme deontologice, si daca nu ma insel documentarea asupra subiectului asupra caruia doresc sa se opreasca jurnalistic este o conditie esentiala in actul creatiei.

Articolul cu pricina se numeste: “In pat cu… NARCISISTUL! 5 semne care il tradeaza” si bag seama ca face parte dintr-o serie de 4 capodopere (adica opere de citit in capot ;)) alaturi de “Top 5 zodii narcisiste: barbati care iubesc fara sa fie iubiti”, “Facebook, raiul narcisistilor” si “Vampirul narcisist: Iubind un barbat care nu poate iubi decat iubindu-se”. Mi-e clar ca toate sunt scrise de femei, dar nu stiu sigur daca de aceeasi femeie, ca partea cu numele autorului undeva pe la inceputul articolului nu prea se respecta in mediul online.

Ok, deci exista un trend ca femeile cu penita la purtator de la acea publicatie sa se focalizeze precum sacalii asupra barbatilor etichetati drept narcisici. Ma intreb daca doamnele in cauza cunosc etimologia cuvantului narcisic… Poate ca da, poate ca nu. Vine de la unul Narcis, va spun io! Care era un vanator frumusel de prin Grecia Antica care se preumbla prin Boeotia. Fiul lui Cephissus (zeul al raurilor) si a nimfei Liriope, acest omusor era extraordinar de mandru si ii cam desconsidera pe cei care il iubeau. Asa ca s-a gasit o muiere sanatoasa, pe numele ei Nemesis, care l-a atras pe misel la un iaz unde Narcis al nostru se holba si se indragosti subit de imaginea din apa, fara sa realizeze ca este propria sa reflectie. Asa ca Narcis ramase acolo, incapabil sa paraseasca acea frumusete sub-acvatica si sfarsii cam mort.

Io vad o alta tendinta care chiar ma calca grav pe nervi in randul scriitoreselor, cat si al cititoarelor de maculatura da stil da viata: ca una-doua pun etichete patologizante pe niste comportamente pe care le identifica (cu maiestria lui Hercule Poirot) la barbatii din preajma lor. Concluzia implicita: ei sunt narcisici, noi suntem niste victime. Da’ de ce sa facem una ca asta? Pe bune daca mai inteleg ceva? Ca sa vada EI ca NOI suntem cu 3 secunde mai inteligente, sau cel putin incercam sa parem? Aici am shiftat un pic spre rolul meu de femeie de la cel de psiholog, si nu prea inteleg strategia asta de coping cu barbatii din jurul nostru.

Fetelor io va dau un singur sfat (vorba cantecului): nu incercati drumuri din astea serpuite pentru ca atunci cand il tratezi pe cel de langa tine ca pe un… dusman, de care trebuie sa te aperi, asupra manifestarilor caruia trebuie sa te informezi din tratatele de psihiatrie, atunci el in contra-reactie se va comporta fix ca unul.

Sa revenim la ce ne doare. De fapt ce le doare pe doamnele cu articolele despre barbati narcisisti. Pai pe mine ma doare mintea, si pe ele le doare… treaba asta cu “narcisismul”. Hai sa facem niste delimitari ca sa imi mai treaca un pic migrena.

EGOCENTRISM = Atitudine a celui care priveste totul prin prisma intereselor si a sentimentelor personale, tendinta de a face din sine „centrul universului”;
NARCISISM = Admiratie si dragoste exagerata fata de propria persoana fizica, care constituie adesea o stare patologica.

Carevasazica, egocentrismul este o atitudine, recte tine deeee… caracterul persoanei, adica latura atitudinal-valorica a personalitatii. Zlate ar fi atat de mandru de mine acum! Sau poate de el, ca era cam “narcisic” ce-i drept! :)) Egocentrismul mai e si o treaba foarte functionala in dezvoltarea copilului, in sensul in care in primii ani de viata (pana pe la 3-4 ani as zice io), copilul se crede “buricul pamantului” pentru ca este tratat ca atare de oamenii din jurul sau, pe de o parte, cat si pentru ca sa isi asigure supravietuirea, de pe alta parte. Ulterior, mai descopera si socializarea si da egocentrismul pe alocentrism.

Daffodil_by_RAichy

Narcisismul este o stare patologica care implica niste pulsiuni ale omului spre el insusi. Oare Garfield era narcisic cand spunea scalambaindu-se in toate felurile: I kiss myself! I kiss myself!? Adica nu-i de bine… E de rau! E de psihiatrie si spitalul noo. Tine de tulburarea narcisica de personalitate, cum suntem informati si in articolul ala cu “In pat cu… NARCISISTUL!”. Aici sa va tineti doamnele mele jurnaliste ca intram pe teren psihanalitic accidentat!

Deci voi ziceti ca “Narcisistul te face sa te simti nesigura de tine. Spune si face lucrurile in asa fel incat sa te faca sa te simti mai putin importanta, mai putin desteapta. Incearca sa te faca sa crezi ca ai avea o anumita problema. Mesajul sau neconstientizat este: Eu nu vreau sa ma simt nesigur de mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea. Din pacate, chiar fara sa isi dea seama, narcisistii iubesc sa anuleze farmecul personal al celorlalti, doar ca sa se simta ei mai importanti.”

Io ma intreb cum te poate face pe tine cineva, oricine sa te simti intr-un fel, oricare fel? Controlul asupra propriei emotionalitati unde sade: la dansul sau la tine? Ca daca nu-i la purtator atunci e cam groasa. Pentru ca, ghiciti ce, nimeni nu poate avea o influenta asa de mare asupra ta, decat in contextul in care tu ii permiti acest lucru. Suna complicat? E chiar foarte simplu. Daca el “te face sa te simti nesigura… putin importanta… mai putin desteapta (ca sa respect terminologia din articol)” asta inseamna ca undeva in fundul capsorului tau, in scenariul tau de viata, cineva important ti-a transmis un mesaj similar in raport cu care tu ai dezvoltat ceva emotii de respingere si revolta.

Si daca vorbim de mesajul analog de “Eu nu vreau sa ma simt nesigur pe mine si mic, ia tu asupra ta sentimentele acestea”, oare e vorba de tulburarea de personalitate narcisica asa cum afirmati cu atata siguranta in articol, facand o apologie simptomatica complexa a acesteia, sau pur si simplu de manifestari narcisice ca elaborari defensive, stari de grandoare care intruchipeaza un mecanism de aparare in raport cu anxietatea relationala?

Oare voi ce defense folositi in relatia cu partenerul vostru de cuplu? Ok, el e narcisic, iar voi scrieti intelectual despre cat de narcisic e el… deci folositi nitica rationalizare, intelectualizare, deplasare. Sa mai continui? Nu voi explica cele trei mecanisme de aparare insirate, lasandu-va domniilor voastre placerea de a le descoperi prin lectura.

Pazea ca am mai gasit o duda: “Narcisismul pare sa se fi nascut dintr-o istorie personala a abuzului, sau a sentimentului de a fi fost neglijat in copilarie, ceea ce duce la maturitate, catre situatii de atasament dominate de nesiguranta. Persoanele care nu au incredere in propria persoana asa cum sunt narcisistii, nu pot vorbi in mod coerent despre familia lor, iar amintirile lor sunt fragmentate si contradictorii. Cel mai comun mit pe care le place sa il exploateze este mitul familiei perfecte: au trait intr-o familie ideala. Nu le place deloc sa recunoasca problemele care poate au existat in familia lor.”

Unu la mana, cand zici abuz deja cititorul se duce cu gandul la batai cu strigaturi, deci hai sa folosim cu blandete unele cuvinte, mai ales cand ne adresam unui public neavizat. Doi la mana, atasamentul anxios poate a avea o paleta atat de mare de manifestari, iar narcisismul nu se incadreaza in cele esentiale. Poate fi eventual colateral. Generalizarea conform careia narcisistii se auto-declara ca provenind din familii perfecte e cam nefondata si foooarte stereotipa. Renuntati la ea, ca macane grav! Ca sa zic asa, am intalnit multi “narcisisti” care sunt autentici in istorisirile lor familiale. Si daca vorbim de mitul familiei perfecte, ne cam ducem spre idealizare ca un alt mecanism de aparare, nicidecum narcisism.

Ceea ce mi se pare evident in comportamentul relational al oricarui om este nevoia recurenta de valorizare si gratificare pentru ceea ce este, ceea ce face, ceea ce gandeste, ceea ce simte si tot asa. Naturalmente, in functie de gradul de satisfacere al acelei nevoi in copilarie, manifestarile prezente prin care omul isi reclama partea de valorizare pot fi mai mult sau mai putin accentuate. Dar de la tendinte pana la simptomalogie patologica e o cale atat de lunga incat nici nu-i vad capatul daca imi mijesc ochii.

La al doilea punct din care tu, fata draga care citeste articolul respectiv, il poti identifica in pat pe narcisicul tau de serviciu zice ca: “Narcisistilor le este frica de emotii. Emotiile apartin oamenilor si acestea isi fac aparitia in atatea si atatea forme, pe parcursul interactiunilor noastre cu ceilalti. Narcisistii incearca pe cat de mult pot sa evite emotiile, pentru ca manifestarea lor inseamna sa arate celorlalti ca pot fi si vulnerabili, ca pot la randul lor sa fie influentati de cineva sau ceva. Atunci cand o situatie devine prea emotionala, narcisistii au tendinta de a schimba subiectul.”

De obicei oamenii care recurg la mecanisme de aparare resimt frica, anxietatea ca ceva visceral. Deci fie ca adopti o atitudine de supravalorizare a propriei persoane, idealizare a unui eveniment/persoane/situatii, rationalizare sau intelectualizare e clar ca te cam caci pe tine de frica si organismul intra in mod defensiv. Evitarea in sine este un alt mecanism de aparare, dar n-as zice ca evitatea emotiilor ar fi chiar ceea ce se intampla in “narcisism”, ci mai degraba evitarea emotiilor negative, stresante. Ca atunci cand vine vorba de mandria asupra propriei persoane, oamenii care se apara astfel, nu au nici o problema in experimentarea emotiilor pozitive conexe.

Cica, si ma straduiesc sa citez cat mai fidel: “O alta tendinta comuna a personalitatilor narcisiste este aceea de a pune pe un piedestal pe anumiti oameni. Logica lor functioneaza astfel: Daca gasesc pe cineva perfect pe care sa admir si de care sa fiu aproape, ceva din perfectiunea sa va trece catre mine, iar eu voi deveni perfect prin asociere. De aceea, narcisistii au si tendinta de a idolatriza anumiti oameni”.

Aceasta “idolatrizare” nu este altceva decat mecanismul de aparare psihica al idealizarii. Si, apropo, voi nu aveti modele in viata, la care va uitati ca la soare? Daca nu, e cazul sa va cautati, ca fac bine mai ales atunci cand resimti nevoia de auto-actualizare. Si daca “narcisistul” cu care sunteti in pat va pune pe un piedestal, e de rau? Sau vi se activeaza ceva simtaminte de unworthiness care va cam impiedica sa va bucurati de inaltimi si sa admirati peisajul?

Si bomboana de pe coliva bietul barbat “narcisist”, crucificat glossy e: “Narcisistii au obsesia controlului. Nu suporta sa stea la mana preferintelor altor persoane, fiindca acest lucru le aminteste ca nu sunt complet independenti, ca trebuie uneori sa ceara ceea ce isi doresc si ca, mai rau, oamenii s-ar putea ca uneori sa nu prea fie dispusi sa dea”.

Sa zic la modul general, ca asta cu nevoia pronuntata de independenta si control asupra lucrurilor se intalneste cam la majoritatea populatiei cu ceva experienta de viata, fie ei barbati sau femei? Vulnerabilitatea nu-i tocmai cel mai confortabil simtamant asa ca noi, oamenii, ne alegem cu grija persoanele in fata carora ne putem da jos chilotii de fier ai controlului si independentei. Nu de alta, dar nu ne prea place sa fim surprinsi cu chilotii in vine.

Acestea fiind spuse, lasati toti “narcisistii” sa vina la mine! Promit ca n-o sa fiu Nemesis cu ei… Ii pun intr-un cerc sa ne jucam de-a impartasirea…;)