Tag Archives: Elvira Popescu

Kachkaniraqmi!

Kachkaniraqmi!

Am fost la film. Se anunta a fi un muzical. Omul s-a uitat la trailer, eu l-am auzit printre picaturi si am zis ca vom merge, desi nu suntem mari fani ai muzicalurilor. E integrat in programul evenimentului Pelicula 3 – Latin American Experience care se desfasoara weekend-ul asta la cinematograful nostru preferat: Elvira Popescu (sau Elvire Popesco pentru prietenii nostri mai francofili).

Dupa o ropoteala strasnica, o adapostire spontana, o intalnire cu oameni cunoscuti nemaivazuti de ceva vreme si un sandwich de Mega Image mancat pe jumatate am ajuns in stufarisul de la Institutul Francez imbracat in straie de sarbatoare. Natural pentru sarbatorirea spiritului sud-american, daca iti atinteai privirea in sus vedeai randuri cu triunghiuri si dreptunghiuri viu colorate.

Cafeneaua institutului se transformase brusc din micul bistro parizian intr-o terasa zgomotoasa cu miros de taco si cervezas. Peste tot misunau voluntari si oameni de media ai evenimentului care voiau sa captureze fiecare moment si fiecare imbratisare de revedere intre oamenii veniti la proiectie. Am luat bilete, ne-am facut damblaua cu o quesadilla impartita la doi, dupa care am intrat.

Sala cinematografului devenise neincapatoare pentru puhoiul de oameni dornici sa vada cam despre ce e vorba in filmul documentar peruan ‘Sigo Siendo’. Anul acesta evenimentul are ca focus Peru-ul, si prin urmare multe dintre productiile alese sunt de origine peruana. Dupa vreo 30′ de fosneala si forfota, fiecare om si-a gasit un loc in spatiu. Surpriza a fost ca inainte de inceperea filmului, regizorul Javier Corcuera, ne-a spus cateva cuvinte.

Ceea ce am retinut si m-a facut sa zambesc a fost faptul ca filmul cu pricina fusese facut ca o radiografie profunda a poporului peruan. Javier a zis ceva de genul: ‘Am vrut sa fac un film despre identitatea poporului peruan si m-am gandit ca cel mai bine as putea-o reda prin cantec pentru ca pentru peruani cantecul face parte din cine sunt ei’. Dupa care ne-a explicat titlul filmului cam asa:

‘In quechua exista un cuvant pe care oamenii si-l adreseaza ca salut dupa ce nu s-au mai vazut de ceva vreme: Kachkaniraqmi! Tradus si adaptat in castiliana, ar fi ceva de genul ‘sigo siendo’, adica ‘continui sa fiu (cine sunt)’. Ideea salutului este ca subliniaza faptul ca oamenii isi pastreza identitatea si ca e important pentru ei sa le spuna asta celor pe care ii revad dupa mult timp’.

Iooooooi! Am nimerit bine de tot, pentru ca mi se facuse pielea de gaina inainte de a fi inceput filmul. Cata profunzime! Dupa cateva minute de discurs, Javier, a coborat molcom de pe scena, luminile s-au stins si ne-am teleportat in alta lume. Mai intai am fost in Amazonia, dupa care in Peru-ul rural, dupa care in Lima si tot asa. Peisajele ca peisajele, dar oamenii m-au impresionat fantastic.

Fiecare cu povestea lui de viata, cu profesia lui, cu stilul lui personal, dar lucrul care ii apropia pe acesti oameni era nevoia lor stramoseasca de a-si canta ofurile si bucuriile. Unul dintre cantece era despre o doamna pe nume Maria Lando, care nu facea altceva decat sa munceasca. Si pentru ca muncea atat de mult, nu apuca sa vada nici dimineata, nici amiaza si nici luna.

Pe parcursul filmului, eu si cu omul meu ne-am uitat unul la celalalt cu ochii cat cepele exclamand (in soapta): ‘Cat de tare e filmul asta!’. Daca ascultati cantecul pana la capat cantecul de mai sus o sa auziti: ‘Maria Lando solo trabaja y su trabajo es ajeno’ care in traducere ar suna asa: ‘Maria Lando nu face altceva decat sa munceasca, iar munca sa nu ii apartine’. Un inceput bun de reflectie asupra modului in care ne petrecem uneori vietile la munca.

Au fost multe momente din film pe care le-am pastrat precum niste comori in mine. Unul ar fi cel in care o doamna shaman ne povestea in mijlocul Amazoniei ca ea canta pentru natura, in semn de respect si pentru a cere permisiunea sa se plimbe pe acolo. Canta pentru apa pentru ca stie inca de la antecesorii ei ca apa s-ar putea sa sece, asa ca ea ii canta ca sa nu sece.

Un altul a fost cel in care un domn calatoreste de la oras in satul sau natal pentru a participa la un festival rural in calitate de cantaret si dansator. Inainte de festival, impreuna cu vioara lui, un prieten harpist si o ucenica care tocmai intra in comunitatea respectiva, au mers pe munte pana la o cascada pentru ca tanara ucenica sa isi primesca botezul. I s-au sfintit foarfecele (un instrument muzical peruan), pentru ca mai apoi sa poata canta si dansa cu foc.

Mai e unul unde m-a apucat plansul de-a dreptul: un domn calatoreste de la el de acasa intr-un sat pentru a-l comemora pe un bun prieten de-al lui. Primeste cadou vioara raposatului impodobita cu panglici colorate si incepe mai intai sa cante in casa prietenului sau avandu-i adunati in jurul mesei pe membrii familiei prietenului, si uitandu-se din cand in cand la un tablou cu el. Mai apoi insotit de un cortegiu de tineri dansatori de step se indreapta cantand si dansand step din sat la cimitir in asfintit de soare. Ajunsi la cimitir, fiecare tanar danseaza step pe piatra funerara a defunctului.

Frumos si emotionant!

Dupa terminarea filmului am ramas cu un gust pronuntat de melancolie. Ma simteam privilegiata ca am putut sa vad atat de adanc in spiritul si identitatea poporului peruan. Gandul imi fugea si la modul in care vad eu muzica drept o necesitate. Cum bine spunea o doamna in film: ‘!Sin musica nu hay vida! Cantar y dansar es darle mas vida a la vida!’ adica ‘Fara muzica nu e viata! Atunci cand canti si dansezi adaugi mai multa viata in viata!’

Niste Yma Sumac pe final, metisa care a avut succes in Europa si State pentru ca i s-a negat dreptul la a canta in opera peruana pentru ca nu avea origini sanatoase.

Sibling love, rivalry & sacrifice

Sibling love, rivalry & sacrifice

blood-ties.26512

Sub impulsului cineastului avid de pelicule proaspete de savurat si mai apoi digerat lent impreuna cu un vin bun, am fost la film… la Elvira… dupa o absenta de ceva vreme. Am ales filmul bazat pe distributie, nu neaparat poveste. Si intamplarea face ca primul meu instinct, respectiv acela de a judeca filmul de fata dupa actorii care se desfasoara intr-insul, si nu neaparat dupa poveste, s-a dovedit a fi si cea mai potrivita metoda de formare a unei pareri argumentate la finalul sau. Am avut nevoie de un moment de re-culegere si re-grupare.

Ceva din ultima parte a lung-metrajului si-a croit drum de la ochi, spre minte, dupa care in jos spre inima pentru a ajunge direct in calcaie. Nu stiu exact ce a fost, dar efectul a fost vizibil. Afundata in fotoliul cel visiniu pe randul 7, mijloc incercam sa imi ajustez privirea la absenta brusca a luminii din sala, cand colo ce vad in fata ochilor: Screenplay & Directed by: Guillaume Canet!

Say what? Guillaume Canet? Adica actorul ala frantzuz frumusel al carui stil penduleaza intre Vincent Cassel si Ryan Gosling, care mi-a mancat zilele in Jeux D’Enfants impreuna cu Marion Cottilard? De se jucau ei la nesfarsit de-a “Cap, ou pas cap?” in speranta regasirii dragostei de copil si transformarea ei cu ajutorul cutiei de tabla magice intr-o relatie functionala de adulti? Sau acelasi care a jucat rolul unui armanaut de pe frontul frantuzesc care alege sa faca pace pentru o zi cu inamicul englez pentru a sarbatori un Joyeux Noel? Sau poate Etienne cu ceva control issues din Plaja lui Danny Boyle care se ia la sfada cu Leonardo DiCaprio pe un taram pe cat de frumos, pe atat de nascator de energii ancestrale agresive?

Universul meu s-a daramat pentru o clipa gandindu-ma la tertipul in care un actor care s-a plictisit pesemne de actorie se duce cu jalba-n bat spre terenul minat al regiei, ca sa faca la final rahatul praf. Nu contest faptul ca eram curioasa, asa ca i-am acordat the benefit of the doubt si m-am uitat la film cu inima deschisa, ochiul critic dat la minim si urechile palnie. Vorbeam de distributie la inceput, nu? Clive Owen, Billie Crudup, Marion Cottilard (do you see a pattern there, cuz I kinda do? :P), Mila Kunis, Zoe Saldana, Lili Taylor & James Caan.

Oare Clive Owen mai are nevoie de credentials? Sau poate doar o scurta insiruire a peliculelor in care a jucat si m-a impresionat oleaca mai mult asa, cum ar fi: Shadow Dancer, Elizabeth: The Golden Age, Children of Men, Sin City, Closer, The Bourne Identity, Gosford Park… Closer, Closer, Closer!

Pe Billie Crudup il stiti ca J.Edgar Hoover din Public Enemies sau Frank din Eat, Pray, Love.

Marion Cottilard? Where do I start really? Jeux D’Enfants, La Mome, Inception, Public Enemies sau A Good Year? My personal favourite a fost fara doar si poate La Mome, unde asemenea lui Charlize Theron in Monster, Marion a dovedit publicului mai mult sau mai putin carcotas si invidios pe frumusetea sa rapitoare ca nu ea, frumusetea, da valoare prestatiei sale actoricesti, ci ceva mult mai profund in fiinta sa.

Mila Kunis cu siguranta va vine in minte ca votata in nush ce an ca cea mai frumoasa femeie de pe planeta. De gustibus non est disputandum… Ceea ce stim e ca e tanara, frumusica, poate sa (se) joace si seamana al naibii de tare cu Marion Cottilard. Am vazut-o cu placere in Friends with Benefits, The 70s Show si Black Swan care, culmea, nu se prea incadreaza in parcusul sau cinematografic de pana in acel moment. And I say that with amazement, really!

Zoe Saldana este nimeni alta decat Neytiri din Avatar 1, 2, 3, 4… X. A strigat cineva bingo? 🙂 Recunosc cu fruntea sus ca nu prea ma incanta SeFe-urile, de nici o culoare. Fie ca vorbim de Stak Trek, Star Wars sau Avatar, nu ma atrag, nu ma prind, nu ma lasa sa ma cufund in mine si sa caut identificari. Nu le puteam avea pe toate acum, ce-i drept!

Lili Taylor este o piatra de capatai in categoria actritelor care nu atrag atentia vizionacilor prin aspectul fizic, ci prin sarcasm, prezenta si joc actoricesc. Cine a vazut seria magistrala Six Feet Under, si-o va aduce aminte ca Lisa, sotia nevrotica a lui Nate. Nici cu el nu mi-e rusine in materie de nevrozism, fie vorba intre noi. Atentie: personajul, nu actorul!

Si cum orice film cu accente mobster-esti trebuia sa aiba si un actor de categorie grea, care sa dea un plus de credibilitate si zvac, il avem, doamnisoarelor, doamnelor si domnilor pe nimeni altul decat James Caan. Lista-i lunga, dar merita amintita: Detachment (fain tare!), Dogville, Mickey, Blue Eyes, A Boy Called Hate, Dick Tracy, A Bridge Too Far, THE GODFATHER, The Untouchables, s.a.m.d. Frate omul asta joaca pe micile, mediile si marile ecrane din 1961! A jucat in The Godfather impreuna cu Brando, De Niro si Pacino! Really now! Este fix asul din maneca lui Guillaume Canet pentru a da autenticitatea interlopa filmului Blood Ties. Caci asa se numeste.

Acum ca prezentarile au fost facute, si toata lumea se stie cu toata lumea, sa va povestesc un pic despre ideea filmului care in sine este un copycat.

Cum adica, un copycat? Pai si atunci de ce iti bati capul sa ne vorbesti asa frumos despre el, daca e o copie ieftina?

Pai io am zis ca este o copie, nicidecum ieftina.

Filmul Blood Ties (2013) regizat de Guillaume Canet este inspirat (evit sa spun in totalitate, ca nu l-am vazut pe cel frantzuzesc inca) din pelicula Les Liens Du Sang (2008) regizat de Jacques Maillot, care la randul sau s-a inspirat din romanul Deux freres, un flic, un truand scris de Bruno & Michel Papet (frati! 😉 ). Pentru cine a facut franceza ca limba a doua la scoala, e evident faptul ca Blood Ties este traducerea fidela a Les Liens Du Sang.

You really don’t have to be a French speaking rocket scientist to realize that… Flic inseamna politist in jargonul frantzuzesc, iar truand, huligan, scandalagiu. Well long story short, spoiler alert included, il avem pe Clive Owen (CHRIS) care este truand-ul de serviciu, parnaias cu acte in regula pus pe fapte mari si pe Billie Crudup (FRANK) care este flic-ul cu o reputatie impecabila, fara cazier si de-o integritate sora cu… Ah, da si o avem si pe Lili Taylor (MARIE) care pare a fi sora vesnic impaciuitoare, necasatorita inca, intrucat trebuie sa aiba grija de barbatii din familia sa de origine, inclusiv de tatal ei, James Caan (LEON) care tocmai ce e pe moarte dupa ce doctorii i-au scos un plaman din dansul.

CHRIS a fost casatorit cu MONICA (Marion Cottilard), o prostituata drogata care a fost nevoita sa continue sa se prostitueze pentru a-si creste cei doi copii facuti tot impreuna cu CHRIS. FRANK sufera dupa o fosta iubire, VANESSA (Zoe Saldana) pe care a respins-o in trecut pentru ca e “colorata”, si care ulterior s-a combinat cu un baiat rau, fost parnaias, viitor recidivist, impreuna cu care are o fetita.

CHRIS al nostru se combina, dupa o sedere de 9 ani in parnaie pentru manslaughter, cu draga de NATALIE (Mila Kunis) care apare in viata sa ca o gura de aer proaspat, menita sa-l scoata un pic din mocirla infractionalitatii. And from here on, all hell breaks loose. N-are sens sa ma apuc sa va povestesc filmul de-a fir a par, ca il puteti vedea si singuri la cinema sau chiar acasa la voi pe canapea.

Ceea ce cred io, are rost, este sa va vorbesc despre ceea ce m-a impresionat pe mine la modul in care Guillaume Canet a gandit acest film. Did I mention that he played CHRIS in the French version of the movie? No, I didn’t, did I! Si se vede pactul ascuns pe care il are cu CHRIS in film, caruia ii da niste scene absolut fabuloase, in care dragul nostru Clive Owen se desfasoara full-force, fara menajamente artistice sau tertipuri actoricesti. Man, he’s gooood! De la cap la coada, si-napoi! Nu ca ar arata si al naibii de bine, bai da’ joaca omu’ ceva de speriat!

Duetul antagonic Owen – Cottilard te lasa cu gura cascata, poate la fel de mult ca antiteza Cottilard – Kunis. Dar fara doar si poate ceea ce este piesa centrala a acestei povesti cu mafioti, rele si bune, este relatia Cain – Abel a lui Owen cu Crudip, respectiv a lui CHRIS cu FRANK. Timeline-ul retrospectiv realizat pentru a pune spectatorul in tema cu privire la tensiunile din relatia frateasca dintre cei doi barbati, este savuros, dramatic si emotionant, pana la final. Binele si raul din cei doi frati se intrepatrund natural, fiecare fiind pe rand calau si salvator pentru celalalt. MARIE pare a fi in toate povestea asta un soi de Seth care mai apare, mai dispare, dar se stie ca tot timpul este acolo.

La ce filme m-am gandit in timp ce mi se derulau prin fata ochilor scenele din Blood Ties? Pai Lock, Stock and Two Smoking Barrels, Snatch, Pulp Fiction, Good Fellas, Sons of Anarchy (faza cu glontul pastrat ca dovada!), Casino, Jeux D’Enfants (varianta infractionala) , Trainspotting, Natural Born Killers, Sleepers (faza cu scolile de corectie si remembering-urile din copilarie), Bonnie & Clyde, A Place Beyond the Pines, Rockanrolla, Doberman (Cassel & Belucci = Mmmmmm) si altele care categoric nu imi vin in minte acum.

La filme m-am gandit in timp ce eram fascinata de contopirea jocurilor actoricesti ale lui Owen, Crudip, Cottilard, Kunis, Caan, Saldana si Taylor? La nici unul! Originalitatea filmului Blood Ties este data de valoarea creatiei actoricesti a acestor oameni care in baza experientelor atat de diferite de joc, au reusit sa imi transmita stari demne de o cauza mai dreapta! Mergeti sa-l vedeti, ca mai apoi sa-mi dati dreptate… sau nu… :). Daca mergeti sa-l vedeti va doresc vizionare placuta! Daca nu, asteptare placuta!

Contraste suedeze

Contraste suedeze

Miercuri, 14. Ploo ca la balamucul lui Noe. Ala in care si arca s-a dus in ma-sa si animalele innoata in larg spre taramul linistii, fagaduintei si uscatului. Io ma fleoscai prin baltoace pe la Romana aproape cocotata pe umbrela. Vantul bate, bate, bate si-mi indoaie frumusete de umbrela dupa ce in prealabil o da peste cap. Agatata in continuare de umbrela-mi remodelata in forma de banana merg mai departe. Ioana merge intotdeauna mai departe.

Stockholm_by_lullaby_in_bw

Nu-s chiar in starea mea cea mai buna. Oleaca obosita, un pic iritata si cu mintile pline de ganduri mici care, asemenea ploii, nu par a-mi da pace. Suna telefonul. Coordonarea ochi-mana-ureche e in floare… ofilita la ora asta din asfintit. Gustul de zeama de ciorapi al cafelei baute in graba persista. Reusesc sa si raspund la telefon.

El. Jovial. Fasnet. Cald. Io. Tepoasa. Pleasca. Infrigurata. Ii marturisesc soptit ca ma bucur ca a avut o zi buna, ceea ce imi doresc si mie, poate intr-o alta zi. Imi zice ca a ajuns deja la cinema si ma asteapta. Bomban ceva indescifrabil chiar si pentru mine. Merg apasat prin ploaia deasa, incercand sa evit tsunami-urile urbane oferite in dar de soferii binevoitori, grabiti nevoie mare si cu tendinte de acvaplanare.

Dupa nici o suta de metri il zaresc pe balai la rascrucea Polona cu Dacia. Umbrela lui e dreapta si cu carouri. A mea nu. O vede si il bufneste rasul. Zambesc involuntar si ii promit ca daca mai rade de bananambrela mea il voi pali cu dansa. Brat la brat si spita la spita ajungem si in curtea cu pricina. Verdele intotdeauna e mai verde atunci cand ploo. Ati observat? Iarba iesita razlet dintre dalele mari de piatra ale potecii contrasteaza fain cu restul.

Lume multa. Prea multa. Daca-i gratis cu placere! Tot ceea ce imi doream este sa intru intr-un spatiu inchis cu o gloata bulucita in care mirosurile de statut, transpiratie si caine ud sa se amestece ametitor.

Proiectia de la 6 inca nu s-a terminat. Asteptam, doar ce-avem de facut… Imprejur oameni de toate varstele si sexele. Unii de la munca, altii de la scoala, cativa de acasa. Se formeaza o coada de alimentara langa una dintre usile de acces. Dupa vreo 5 minute de trecut de pe un picior pe altul Sesam se deschide si incep a iesi hoardele cinefile. Parca nu se mai opresc.

In zumzaiala foscaitoare difuza rasare un nea’ care se gandeste ca ar fi tare fain sa se apuce sa dezbata probleme de cuplu impreuna cu consoarta sa in mijlocul holului. Ea trebuia sa plece. El vroia ca ea sa stea. Ea nu statea. El tipa. Ea zambea. El tzatzaia. Ea il saluta de plecare. El se agita fara rost.

Intram. Au dat Dumnezeu si Elvira! Ne gasim niste locuri pe malul opus intrarii la care ajungem dupa ce escaladam ceva vecini de rand prea obositi sa ne faca nitel loc ridicandu-se in cele doua picioare din dotare. Ne asezam. Ne dam jos textila, ne parcam umbrelele si ne reducem la tacere atat pe noi cat si pe telefoanele noastre. In doo minute incepe filmul. Lumea forfoteste. Il zaresc fugar si pe individul pus pe cearta, fara de jumatate. Isi cauta impacientat un loc bun. Da’ bun sa fie da?

Se sting luminile. Incep reclamele. Se aprind pe rand… ul din fata niscaiva telefoane a caror lumina ar putea lejer lumina o tara in dezvoltare. Barbatul ia atitudine si aplecandu-se elegant spre duduia in cauza ii susura elegant ca lumina telefonului sau e cam deranjanta, asa ca i-ar fi recunoscator pe vecie daca si-ar baga telefonul in… tr-un loc intunecos care sa nu fie totusi sala de cinema. Duduia vadit ofuscata de indrazneala barbatului bodogane un pic, dupa care se conformeaza.

Nu trec cateva secunde si trei locuri mai incolo o alta duduie preia stafeta cu propriul sau telefon clipocitor. Barbatului i se umfla narile in intuneric si i se inrosesc urechile. Ii pun mana pe picior si il mangai usor. Se linisteste. Pe alocuri.

call-girl-poster

Incepe filmul. Call Girl. Suedia. Anii ’70. Socialism liberal. Pantaloni evazati. Muzica disco-psihedelica. Tufisuri generoase. Nuditate. Minoritate. Fete in centre de plasament. Prostitutie vs Politica. Prostitutie pe politica. Politica pe prostitutie. Exploatarea sexuala a minorilor. The usual.

Sunetul tigarii care se aprinde si din care tragi cu putere primul fum combinat cu muzica sacadata.

Scartaitul patului sexualizat asortat cu imaginea turturilor de cristal ai unui candelabru de hotel.

Tropaitul cizmelor cu toc ortopedic alaturi de sunetul leaganelor batute de vant.

Sampanie curganda si fard in exces pe pleoape si sani.

Bucle blonde, haine dantelate si unghii cu oja rosie cojita.

Fizionomii filiforme albe-albastri si burti guvernamentale buhaite.

Sonerii stridente de telefoane cu disc si scari in spirala.

Inocenta adolescentina si versatilitatea strazii.

Droguri, sex si rock’n’roll.

Centre de plasament in regim deschis si scoli de corectie in regim inchis. Ermetic. Fara limite si cu prea multe limite.

Staticul post-sex si fuga de/prin viata.

Tinerete nesabuita si maturitate perversa.

Jocurile din culisele politicului si discursuri patriotice pe sticla sau strada.

Judecata, prejudecata si viciu de procedura penala.

Matroane cu basma curata si asfalt plin de sangele justitiarului absolut.

Sfarsit. Ma ridic si ma indrept spre iesire cuprinsa de starea de claritate rationala pe care ti-o da un film bun. Ies in strada. Imi umplu plamanii cu aer proaspat. Nu mai ploo. Hai acasa, dragule! Hai!

The making of an anti-hero

The making of an anti-hero

KULTURA/ZOOM - Knjiga za kauè - Roman Ljudožder

Ieri m-am culturalizat. Nimic neobisnuit pana aici. Am patruns in Festivalul Filmului European cu premeditare. La Elvira, caci stiti prea bine cat de draga imi este. Dupa o atenta consultare a programului de sambata, am decretat: Ljudozder vegetarijanac, sa fie! Cu o subtila strangere de inima cum ca pelicula s-ar putea sa-mi disturbe peste masura zenul meu sabatic, am purces. Io fata-n fata cu realitatile croate. Unde-i arta cinematografica balcanica, se lasa cu jale, teroare si cinism.

Asta e o lectie pe care am invatat-o cu greu, examenul final fiind chiar vizionarea lui Srpski film pe care l-am digerat cu ajutorul unei nopti de adanca cujetare si cateva colebile. Intorcandu-ma totusi la drama croata, trailerul m-a infrigurat o tzara, iar premiile pentru cel mai bun actor, regizor si film castigate la Festivalul de Film din Pula (really!) mi-au starnit curiozitatea. Daca Pula a zis ca e de bine, atunci merita vizionat, mi-am zis!

Incepe filmul… Tare, repede si intr-o limba slava usor melodioasa. Ma intrebam in timp ce incercam sa tin pasul cu firul epic hiperactiv al peliculei, da’ unde-i graba domnule? Dupa ce m-am simtit fugarita de la un cadru la altul timp de vreo 30jde minute, am realizat ca ceea ce incerca sa ne transmita Branko Schmidt era ca protagonistul filmului, Danko Babić, a.k.a. the pussy mechanic cam asa isi ducea traiul.

0097007.48

Gonind intr-o cursa nebuna intre sectia de Obstetrica – Ginecologie, pe care ulterior ajunge sa o si conduca, intalnirile cu ceva capi ai lumii interlope si momentele de intimitate in apartamentul sau burlacesc. Fara a incerca sa va conving sa-l vedeti sau sa-l dati uitarii, va pot spune ca acest film, din punctul meu de vedere, da clasa intr-ale crearii de antieroi, care nu sunt neaparat “aia rai”. Pentru ca “aia rai” isi au sens doar in contextul existentei “unora buni”.

Ori in cazul de fata, stimatul nostru domn doctor canibal vegetarian nu prea are un echivalent eroic in film. Dar modul in care este pus cap la cap acest personaj merita fara doar si poate 1 ora jumate din vietile voastre. Asta daca va plac balcaniadele cinematografice. Daca nu, nu-i bai, ca-s filme pentru toate gusturile si starile. Danko este prototipul doctorului in plina manifestare a complexului sau de Dumnezeu.

SONY DSC

Asupra pacientelor pe care ori le salveaza, ori le pedepseste. Asupra colegilor de sectie pe care ii manevreaza fantastic in sensul satisfacerii propriilor sale interese. Asupra oamenilor dinafara sistemului sanitar cu care interactioneaza “fara de frica” astfel incat sa isi lege unele afaceri neterminate sau sa-si mai cumpere si el un Mertz ceva. Este barbatul carismatic si fatal. Pe care il vezi tragand la sala, dupa care uitand de sine prin cluburi, conducand cu muzica la maxim prin oras, bagand bani la pariuri sau alegand vreo dama de companie pentru a-si petrece noptile.

Cunostintele si abilitatile sale profesionale il fac sa se simta in elementul sau in sala de operatie si sa ia decizii in momentele cele mai critice. Lipsa sa de scrupule si uzura data de interactiunile haotice intre lumea medicala si cea interlopa il fac atat de real si fatal incat sunt scene din film cand parca il simti respirandu-ti in ceafa. Numai ca problema cu complexul de Doamne-Doamne e ca mai devreme sau mai tarziu te loveste in fata, pe tine, muritorul, care a avut indrazneala sa se creada mai presus de divinitate.

ljudozder_vegetarijanac

Si uite asa dom’ doctor incepe sa se grabeasca prosteste in spital si sa duca malpraxisul pe culmile succesului. Iar lumea infractionala il acapareaza precum niste nisipuri miscatoare din care cu cat incearca mai abitir sa iasa, cu atat il afunda mai tare. Blond, cu ochi albastri, imbracat invariabil in alb (in spital) si foarte colorat (inafara spitalului), plin de muschi si cu un regim alimentar vegetarian care il face ciuca batailor tuturor “partenerilor” sai de afaceri carnivori.

El, el este canibalul vegetarian. Cel care isi mananca de vii pacientele, cu suflet cu tot… dupa care musca cu pofta dintr-un mar verde.