Monthly Archives: May 2013

Io(ana) si lana de aur

Io(ana) si lana de aur

Stimati cititori, transmit in direct… in efect o stire senzationala, de ultima ora, schimbatoare de vieti. Va invit sa luam parte impreuna la acest eveniment unic in viata unui fost masterand care il ajuta sa incheie in glorie o etapa a vietii sale: atunci cand dupa mai bine de 3 ani (ca sa fiu mai specifica 3 ani si 2 luni) reuseste sa isi ridice diploma de master de la institutia abilitata.

Doamnelor si domnilor, daca pana acum acest biet student (recte io) a auzit ca “Domnisoara, nu sunt diplome de la minister, ce nu intelegeti?”. Dupa depuneri de cereri de urgentare pentru obtinerea pretiosului docoment, dupa zile de furie si mirare in fata unui (alt) sistem romanesc (privat de data asta) care functioneaza cum vrea el, nu cum trebuie… acest student este pe cale sa isi vada visul cu ochii.

Oh diploma, diplomioara, cine-i cea mai masterata din tara? :))

Ma intreb oare cum arat in poza de pe diploma ca de cand am depus dosarul muuulta vreme a trecut. Probabil am o expresie similara cu cea din poza pentru diploma de licenta: plictisita si enervata de iuresul birocratic. Ce de amintiri frumoase am io cu partile administrative ale institutiilor de invatamant pe care m-am tot incapatanat sa le frecventez si sa le absolv!

Cel putin la licenta a fost de-a dreptul monumentala faza in care, dupa lupte seculare ce-au durat mai bine de 1 an, mi s-a adus la cunostinta ca “pozele dvs sunt prea lucioase… asa ca trebuie sa faceti altele!”. Ce faceeee? Studiem mai nou rezistenta materialelor din care sunt facute pozele si refractia luminii pe poze?! N-a fost chip sa ma impotrivesc sau sa ma lamureasca careva.

Asa ca m-am dus ca o studenta sarguincioasa, alergand, sa fac alte poze… nelucioase! Am gasit un pozar peste drum de facultate, dar in fata mea s-a nimerit o demoazela care trebuia sa isi ia timp si sa imi ia si mie timp ca sa se aranjeze de poza. Dupa vreo 10′ de retusuri s-a incumetat sa se lase capturata de aparat si pe urma dusa a fost cu tot cu pozele ei.

Pozarul m-a invitat sa ma aranjez si io… si a zambit cand am aruncat o privire in oglinda spunand: E bine asa! Drept urmare fata mea a fost blazata si plicitisita grav!

Tre’ sa revenim in prezent, dragilor! Pazea ca io urmez… numarul 11! Deja ma striga doamna din camaruta de la capatul salii de asteptare. “Numarul 11, sa vina numarul 11!” Ma ridic precipitata cu geanta, cu telefon si cu o papornita extra pentru transportat pretioasele docomente. Mai-mai ca o iau la fuga spre usa din spatele careia imi fusese strigat numarul ca nu cumva doamna sa se razgandeasca. In acelasi timp incerc sa imi extrag castile din urechi, sa opresc muzica si sa salvez draft-ul postului pe care tocmai il cititi.

Intru.

Liniste.

Minuscula incapere ma ducea cu gandul la ceva institutii occidentale, contrastand puternic cu holul in care tocmai imi petrecusem o ora in asteptarea… lanii de aur. Era galbena, fara doar si poate! Diploma mea de master. Io o asteptam pe ea si ea pe mine… intr-un catastif alaturi de alte diplome.

Doamna secretara care mi-a inmanat hartia cu fatau meu pe ea a fost, in mod surprinzator, foarte eficienta. Succinta in explicatii, clara in indicatii, lipsita de supraemotionalitati si rapida in operatiuni. Uau! Imi venea sa o intreb daca pot sa o ating ca sa ma asigur ca exista si nu visez, pentru ca experienta mi-a scos in cale pana acum doar secretare obosite, urlatoare si impiedicate cortical.

Oare era posibil sa mi se intample doua minunatii intr-o singura zi? Pare-se ca astrele, asemenea picaturilor de ploaie se aliniasera in favoarea mea.

Dupa ce am privit-o desfasurandu-se in plina forta, am urmat intocmai toate instructiunile, pentru ca in final sa fiu pusa fata in fata cu o hartie cartonata galbena cu o latura taiata ondulat si moaca mea undeva in stanga sus. Ce expresie aveam in poza aia va/ma intrebati? Pai as spune ca aratam ca un infractor asiatic proaspat trezit din somn: ochii mici si migdalati, buze mari care nu schitau nici cea mai vaga urma de zambet si privire amenintatoare.

Imi aduc aminte vag ca pozele le facusem undeva dimineata in timp ce ma fugaream sa-mi depun dosarul, asa ca expresia faciala descrie perfect starea mea din acea zi. Dupa ce am studiat-o atent, ca nu cumva sa se fi strecurat vreo eroare care m-ar forta sa mai interactionez cu institutia care mi-a eliberat-o, si am rasuflat usurata ca nu am gasit niciuna, am bagat-o in papornita tiitoare de hartii importante.

Am iesit victorioasa din incapere, multumindu-i (pe merit) doamnei care ma ajutase, si mi-am recuperat si umbrela pe care o uitasem in sala de asteptare. Si lumea a incetat sa mai fie asa cum fusese. Eram brusc mai invatata… cu acte in regula. In loc sa beau in cinstea mea, m-am plimbat prin ploaie de colo pana colo, dupa care acasa.

Si-a fost bine…

Lectie de mitologie… cu dedicatie

Lectie de mitologie… cu dedicatie

Saptamana trecuta mi-am luat o scatoalca parinteasca de la un om care mi-e tare drag si care in fond si la urma urmei avea dreptate in admonestarile sale. Vorbeam lejer la o cafea, cand discutia lua o turnura mitologica. Io am zis, intr-o doara, ca imi place mitologia celtica si omul mi-a adresat o intrebare de baza pe subiect, la care evident am ramas blocata de propria-mi nestiinta. Necunoasterea ca necunoasterea, dar fudulia mi-a pus capac!

Pai cum sa ma avant in a-mi declara afinitatea pentru mitologia celtica, in absenta unei baza de cunostinte despre dansa? Norocul meu e ca, mi-a fost atat de rusine de lacunele mele incat am fugit repede ca un soricel de biblioteca… in biblioteca. Sa ma informez. Sa citesc. Sa stiu. Ca mai apoi sa scriu in incercarea timida a unei mea culpa. Pana de curand am luat contact tangential cu mitologia nordica, adica m-am documentat fix in legatura cu ceea ce m-a interesat: simbolistica si reprezentarile feminine.

Dar am priceput (the hard way!) ca nu asa se face. Asa ca sa o facem ca la cartea de mitologie nordica. Cu tot tacamul: zei, creaturi mitologice, folclor si un pic de religie. Atunci cand vorbim de mitologie nordica bagam intr-o traista mitologia popoarelor germanice din partea de Nord a Europei incepand de la perioada pagana, continuand cu perioada de aparitie a crestinismului in Scandinavia si acordand ceva atentie si folclorului scandinav modern.

Daca e sa operationalizez definitia mitologiei nordice, as spune ca se refera la un manunchi de povesti despre zei, creaturi si eroi mitici aparute din diferite surse materializate in manuscrise medievale, reprezentari arheologice si traditii folclorice.

In scrierile nordice sunt mentionati o droaie de zei cum sunt:

THOR protectorul umanitatii si detinatorul unui ciocan mitic cu care isi urmareste neincetat adversarii;

ODIN ciclopul flancat de corbi, care se afla permanent in cautarea cunoasterii prin lume si care a conferit umanitatii alfabetul runic;

– frumoasa zeita FREYJA invesmantata intr-o mantie cu pene, care porneste la lupta pentru a-si face ordine in capetenii;

– zeita SKAOI cea razbunatoare, care prefera sa schieze iarna prin munti insotita de lupi, decat sa se plimbe pe malul marii;

NJOROR cel puternic, care este capabil sa gaseasca echilibrul intre mare si foc, precum si sa imparta bogatii si pamanturi;

FREYR ale carui ferme si fenomene naturale raspandesc pace si placere asupra umanitatii;

– zeita IOUNN, detinatoarea merelor datatoare de tinerete vesnica;

HEIMDALLR cel misterios, nascut din 9 mame, care poate auzi iarba crescand, are dinti din aur si un corn care rasuna in toate zarile;

– semi-zeul LOKI care abate tragedia asupra celorlalti zei punand la cale moartea fiului zeitei FRIGG, BALDR.

Cosmosul in mitologia nordica este compus din 9 lumi care converg intr-un copac cosmogonic central denumit YGGDRASIL. Timpul si elementele cosmice sunt personificate de zeitati sau creaturi mitice. Mitul creatiei apare in diverse forme, dar cea mai populara este cea in care lumea a fost creata din trupul fiintei primordiale YMIR, iar primii oameni poarta numele de ASK si EMBLA. Aceste lumi sunt sortite renasterii dupa evenimentele din Ragnarok, unde are loc o mare batalie intre zei si oponentii lor, iar lumea este cuprinsa de flacari, pentru a renaste din propria-i cenusa. Zeii care supravietuiesc bataliei se intalnesc pe pamantul verde si fertil, in vreme ce doi oameni vor repopula lumea.

Un element central in mitologia nordica il constituie luptele dintre zei (ca altfel n-am mai avea nici un farmec si unii reprezentantii sexului masculin nu s-ar mai atasa atat de tare de povestile derivate din ea) si interactiunea dintre zei si diverse creaturi mitice cum ar fi JOTNAR (niste creaturi gigantice) care cand sunt dusmani ai zeilor, cand prieteni sau parteneri de cuplu.

In clasamentul popularitatii in randul zeitatilor nordice, THOR conduce detasat, cu ciocanul sau, MJOLNIR, zdrobitor de dusmani. Legendele spun ca dupa ce THOR se bate in lung si-n lat cu o sumedenie de JOTNARi se nunteste cu prea-frumoasa zeita balaie SIF.

Pe pozitia imediat urmatoare apare ODIN, ciclop, flancat de-o parte de corbi si de cealalta de lupi si facator de copii (imi explica si mie cineva cum vine asta cu facatura de copii?!). Cica una dintre preocuparile predilecte ale dragului de ODIN era sa se tot tina dupa muieri asa prin lume… adica lumi, ca-s 9, da? πŸ™‚

Umbla vorba-n sat ca ODIN a sfarsit auto-spanzurandu-se de copacul cosmologic YGGDRASIL din dorinta de a afla mai multe despre alfabetul runic pe care l-a lasat drept mostenire umanitatii, si prin urmare el a ramas in amintire asociat cu moartea, intelepciunea si poezia.

Cand nu se tinea dupa fustele domnitelor, ODIN cica mai conducea si VALHALLA, taram in care cei rapusi in lupte erau dusi de catre niste iele nordice denumite generic VALKYRII. ODIN mai avea si-o soata, FRIGG, puternica si clarvazatoare, si-o odrasla, BALDR.

Dupa o serie de cosmaruri premonitorii in care BALDR isi vede moartea cu ochii, moartea i se arata pusa la cale de semi-zeul LOKI, si astfel BALDR se duce in HEL, un taram al celor morti guvernat de zeita… HEL (da… stiu… si mie mi se pare lipsa de imaginatie).

Intriga si complotul se intetesc grav pentru ca ODIN tre’ sa imparta frateste mortii cu zeita FREYJA care-i puternica, frumoasa, senzuala, purtatoare de mantii cu pene si practicanta de ceva vrajitorie nordica denumita seior. Pe scurt, fata se duce-n lupta si-si alege mortii preferati pe care mai apoi ii duce in taramul de dincolo, FOLKVANGR, in timp ce il mai plange si cauta un pic peste mari si tari pe sotul OOR disparut in lupta.

FREYJA are un frate. Pe FREYR. Eh hai ca acum lucrurile parca se mai leaga. FREYJA si FREYR sunt frati. Si FREYR e asociat cu vremea (?!), regalitatea, sexualitatea umana (polivalent baiatul) si agricultura si se ocupa de semanarea pacii si placerii in randurile umanitatii. De bine ce avea atatea talente, FREYR se imbolnaveste de dragoste dupa ce-o vede pe frumoasa JOTUNN GEROR (da, am inteles mesajul: toate nordicele-s frumoase), si reuseste sa-i castige dragostea cu pretul soartei nefericite care il paste ulterior.

Hai ca incet-incet facem un arbore genealogic de toata frumusetea cu toti zeii si zeitele care apar in mitologia nordica. FREYJA si FREYR aveau un tata puternic pe nume NJOROR care se dadea cu barca, bea rom si marinarea urmarind bogatia si prosperitatea. Dar mai au si o mama, care ghici ce, era sora tatalui lor! Aoleo, si io care credeam ca numai grecii le aveau cu incesturile mitologice.

Sa revenim totusi la oile noastre… nordice. Deci, NJOROR, dupa ce a facut incestuos niste copii, si-a continuat drumul amoros, asociindu-se cu zeita cerului si a vanatorii SKAOI. Relatia este sortita pieirii, pentru ca lui SKAOI ii placea la munte, iar lui NJOROR la mare (si chiar nu glumesc!). De aici deducem ca si zeii se despart din motivele cele mai simpliste. πŸ™‚

FREYJA, FREYR si NJOROR formeaza o triada mitologica, respectiv VANIR care va ramane in folclorul scandinav in contextul razboiului ASIR – VANIR. Unele dintre zeitatile nu chiar atat de populare sunt zeita IOUNN cea purtatoare de mere, cu al sau sot poet BRAGI. Sau HEIMDALLR cel cu pielea alba si dinti de aur, nascut din 9 mume (scandinavii astia au ceva cu cifra 9, e clar!). Sa nu mai vorbim de TYR care a ramas fara o mana pentru ca s-a luat la tranta cu marele lup FENRIR. Nici de zeita GEFTON care a contribuit la formarea insulei Zeeland si a Danemarcei din zilele noastre.

In materie de fiinte si creaturi auxiliare, apar mentionati elfii si dwarfii (a.k.a. pitici mitici :D), dar fara a se specifica niste informatii mai concrete despre ei. Adica-s cam de decor, ca sa o spunem pe sleau. Elfii sunt descrisi ca radianti si frumosi, iar dwarfii apar deseori in roluri de fierari. Printre creaturile mitice scandinave mai apar si trei tipuri de giganti care fac fie jale si prapad, fie bine de tot: JOTNARii, THURSARii si TROLLii. Creaturile feminine NORN, DISIR si VALKYRIA formeaza practic o masa colectiva feminina care au de-a face cu soarta.

Am cam obosit de la atatea incalceli intre zei, nume pe care mi-e greu sa le scriu (daramite sa le mai si pronunt) si creaturi mitice dubioase. Dar am reusit sa imi clarific de ce anume stiam io doar niste bucati de mitologie nordica, si anume alea cu femeile nordice. Pai pentru ca alea se potriveau cu ceea ce cautam io in materie de reprezentari feminine in istorie. Putere, lupta si senzualitate.

Si acum nu mai poate sa spuna cineva, si ma refer la cineva in mod special (nu spunem cine, persoana importanta), ca nu mi-am invatat lectia… de mitologie. πŸ™‚

What to do?!

What to do?!

A te decide… sau a nu te decide! Aceasta este procrastinarea… Citeam undeva, prin vreun ungher de site ca s-a dovedit stiintific ca in general oamenii iau decizii proaste. Ups! Urechile-mi nu se prea bucura la auzul unor astfel de descoperiri. Si cu toate astea fac apel destul de des la ceea ce este fundamentat stiintific. Pentru ca io cam vreau sa stiu, si daca tot stiu ceva imi e bine sa-l stiu cat mai aproape de realitate, ca adevarul e ceva mult prea filosofic pentru mine.

Ma bantuie si acum capitolele dedicate procesului decizional din ceaslovul atoatestiutor dedicat psihologiei organizational-manageriale. Aoleo! Orice numai asta nu! zic circumvolutiunile mele. Dar, independent de repulsia initiala, poate nu mi-ar fi stricat sa imi indes un sertar al mintii cu informatii din astea.

Asa ca ma declar o floricica in cautare de carari batucite intr-alea luatului de decizii! Vreau sa stiu cum ar trebui sa se intample oficial. Care-i procedura, dom’le? Fiecare e manat de o logica proprie atunci cand are de stabilit ceva in raport cu propria persoana. Si, paradoxal, aceeasi logica ajunge sa-l manieze din varii motive cu externalizari de genul: Cine m-o fi pus sa fac asta? Pai tu te-ai pus… pe tine… te. Pronume personal, persoana a doua, singular, cazul acuzativ.

Prin urmare, atunci cand e sa iei o decizie, mai mare, mai mijlocie sau mai mica, tre’ sa te cam gandesti la consecintele implicate de alegerea unei optiuni. Pentru ca undeva spre final se ajunge la cateva alternative valabile in sistemul tau de referinta. Adicatelea, esti pus in fata unei bifurcatii decizionale care iti toceste neuronii si iti presara ganduri obsesive prin capatana. Cu cat iti asumi mai mult decizia luata, cu atat vei fi mai impacat cu ea, la bine si mai ales la rau sau foarte rau.

Eh, dar povestea cu asumarea e asa frumoasa, mai ceva ca un basm. Ca atunci cand iti vine sa-ti bagi monumentalul picior in decizia ta, numai la asumare nu-ti e gandul. Ceea ce mi se pare mie crucial intr-ale luarii de decizii e sa fii absolut sigur ca tu, singur-singurel, relativ independent de tot si toate, iti doresti acel lucru. Ca nu o faci pentru patrie, comitetul de bloc, haita de prieteni sau partenerul de asternut. Da, ei conteaza destul de mult in modul in care vei da viata deciziei pe care ai luat-o, daaaar nu pot purta responsabilitatea luarii deciziei in spinare.

Fazele din sfera “am facut asa pentru ca tu ti-ai dorit sa fac asa” nu prea fac cinste nivelului tau de maturitate. Asa ca incearca sa le eviti, pe cat posibil. Sau daca le gandesti sa nu le dai pe goarna, ci sa iti dai o palma (mentala sau fizica) dupa care sa te concentrezi pe lucrurile cu adevarat relevante. Si ca tot vorbeam de procrastinare pe la inceput, e si asta buna la ceva. La mai multe de fapt. Ca daca nu era buna, nu era un comportament atat de popular.

Daca stau turceste si cuget romaneste, si procrastinarea e o decizie in sine. Pe care o imbratisezi, de cele mai multe ori inconstient. Pai cum vine asta? Perioada dintre evaluarea optiunilor si luarea unei decizii e ca si cum ai trece prin furcile caudine. Storcator de energii, transformator si foarte (auto)critic. Pe scurt, e cam footere de ootere (scuzati-mi sinceritatea jargonica)!

Si in mijlocul tuturor acestor simtaminte, isi face aparitia ea… procrastinarea. Mai ceva ca o fata Morgana care te ademeneste sa mai stai un pic pe ganduri, sa zabovesti oleaca, sa ai in vedere toate solutiile posibile intorcandu-le pe toate partile in incercare de a descoperi o noua parte ascunsa.

Urmand logica cea mai simpla din lumea asta…
Daca amani decizia, inseamna ca n-o iei.
Daca n-o iei, ramai in starea initiala.
Daca ramai in starea initiala, stii cam cum sta treaba ca e o situatie pe care o cunosti.
Si in plus daca iei decizia si treci in starea noua, vei fi pus automat fata in fata cu implicatiile deciziei tale.
Daca esti confruntat cu implicatiile actiunilor tale si nu esti sigur de motivatia care le-a declansat, exista mari sanse sa ti-o iei grav in freza.
De la tine insuti.
Asa ca alegerea procrastinarii in schimb pare ideala, pentru ca te poti consulta la nesfarsit cu universul despre argumentele pro si contra ale luarii unei decizii sau a alteia, beneficiind de umeri pe care poti sa-ti basculezi povara.

Luarea unei decizii ar trebui sa fie un proces cognitiv care se refera la alegerea unei modalitati de actiune dintr-o serie de scenarii alternative. Ca orice proces decizional, acesta naste un output care poa’ sa fie o actiune sau o alegere. Daca e s-o luam dpdv psihologic, deciziile individuale pot fi supuse analizei in contextul existentei unor nevoi, dorinte si valori personale pe care individul le urmareste.

Dpdv cognitiv, procesul luarii de decizii este un continuum integrat in interactiunea cu mediul de apartenenta. Dpdv normativ, punerea sub lupa a deciziilor individuale are de-a face cu logica luarii deciziilor, judecata si alegerea invariabila catre care se indreapta. Si totusi, daca adoptam un alt punct de vedere, procesul de luare a deciziilor nu este altceva decat o activitate de rezolvare de probleme care este finalizata in momentul in care a fost gasita o solutie satisfacatore.

Aparent, totul in viata asta, e legat de satisfactie. Obtinerea, amanarea, deplasarea sau refuzul satisfactiei. In aceasta noua lumina, luarea deciziilor este atat un proces cognitiv, cat si emotional, care are la baza asumptii explicite si tacite. Culmea e ca, de obicei, deciziile sunt luate involuntar/spontan si ulterior, petrecem timp pretios analizand costurile si beneficiile anexate deciziei luate. Asta ar fi pe scurt teoria alegerii rationale, care spune ca tindem sa maximizam beneficiile si sa minimizam costurile atunci cand incercam sa luam o decizie.

Daaaaar, nu trebuie sa omitem faptul ca majoritatea deciziilor pe care le luam sunt inconstiente. Jim Nightingale, autorul “Think Smart – Act Smart”, zice ca “noi pur si simplu ne decidem fara sa ne gandim foarte mult la procesul decizional”. Intr-un mediu cat de cat controlat, cum ar fi o sala de clasa, profii isi incurajeaza studentii sa puna in balanta argumentele pro si contra inainte de a lua o decizie. In lumea reala, majoritatea deciziilor sunt luate inconstient de mintea noastra, pentru ca, la drept vorbind, ne-ar lua prea mult timp sa ne asezam pe-un fotoliu si sa facem o listutza cu argumentele pro si contra in cazul fiecarei decizii pe care o luam zilnic.

Luarea deciziilor pe cale logica, si deci constienta, reprezinta o parte importanta pentru profesiile care functioneaza dupa principii stiintifice. Cu toate astea, niste cercetari (nu spunem care ca sa pastram ceva mister literar!) care fac uz de metode naturaliste arata ca in situatii in care exista o presiune temporala, mize foarte mari sau ambiguitate crescuta, expertii folosesc procedee intuitive in detrimentul celor structurate ca sa ajunga la o decizie. Mai concret, folosesc o abordare bazata pe recunosterea de decizii adecvate unui set de indicatori din experienta expertului, care sa conduca la o solutie satisfacatoare fara a trece prin etapa evaluarii de alternative.

Niste eforturi stiintifice mai recente au reusit sa integreze elementul de incertitudine in procesul de luare a unei decizii. Totusi, analiza decizionala, a recunoscut si a inclus incertitudinile printr-o metoda structurata si justificabila rational in procesul decizional, inca de prin anii ’60 (pun pariu ca asta era o informatie pe care am citit-o fortata de presiunea sesiunii in biblia zlatiana a psihologiei organizationale!).

O parte considerabila a procesului de luare a unei amarate de decizii implica analizarea unui numar finit (Slava Domnului!) de optiuni posibile descrise in termeni de criterii de evaluare. Excesul de informatie se intampla atunci cand se creeaza o ditai gaura intre capacitatea de informatie si modalitatea in care ne adaptam acesteia.

Cu alte cuvinte, se poate intampla ca in dorinta noastra de a cuprinde intrega complexitate a alternativelor pe care le avem la dispozitie, sa ne ingropam in informatii, mai mult sau mai putin esentiale care nu ne ajuta deloc sa ajungem la o solutie care sa ne curme suferinta decizionala.

Fara a va impuia capul cu teoretizari asupra stadialitatii procesului de luare a deciziilor sau tehnicilor efective prin care se ajunge la adoptarea unui curs de actiune as incheia cu bias-urile care pot rasari in drumul nostru spre taramul celor decisi si fericiti (care nu-s putine!), dupa cum urmeaza:

Cautarea selectiva a dovezilor (a.k.a Biasul de confirmare in psihologie) => Oamenii par a fi dispusi sa adune informatii factuale care sustin anumite concluzii, trecand cu vederea alte informatii factuale care sustin alte concluzii;
*Stiati ca indivizii care se manifesta defensiv au o activitate mai intensa la nivelul cortexului prefrontal stang decat indivizii mai putin defensivi? Daca nu, acum stiti! Daca da, mai stiti inca o data! πŸ™‚

Finalizarea prematura a fazei de cautare a dovezilor => Oamenii tind sa accepte prima alternativa care pare a fi functionala;

Inertia cognitiva => Unii oameni nu sunt dispusi sa isi schimbe paternurile cognitive existente in fata unor circumstante noi (a.k.a. oameni prea atasati de propriile pareri!);

Perceptia selectiva => Oamenii omit in mod activ informatiile pe care nu le considera importante;
*Intr-o demonstratie a modului de functionare a acestui bias, a fost diminuat numarul de argumente “irelevante/neadevarate” cu care indivizii nu sunt de acord recurgand la stimularea cortexului prefrontal drept.

Gandirea magica => Unii oameni au tendinta de a vedea lucrurile intr-o lumina pozitiva, care ajunge sa distorsioneze perceptia si gandirea;
*Bias-urile de sustinere a alegerii apar atunci cand oamenii distorsioneaza amintirile legate de optiunile alese si respinse pentru a face optiunile alese sa para mai atragatoare.

Recenta => Oamenii au tendinta de a acorda mai multa atentie informatiilor mai recente si de a ignora/uita informatiile mai distante;

Biasul de repetitie => Oamenii tind sa fie dispusi sa creada ceea ce au auzit cel mai des si din cele mai multe surse;

Ancorarea si adaptarea => Deciziile sunt, pe nedrept, influentate, de informatia initiala care contribuie la modul in care percepem informatiile ulterioare;

Gandirea de grup => Unii oameni tind sa se conformeze la opiniile unui grup, resimtind presiunea grupului respectiv in aceasta directie;

Biasul credibilitatii sursei => Oamenii au tendinta de a respinge afirmatiile unei persoane avand la baza un bias in raport cu persoana, grupul de apartenenta sau organizatia careia persoana ii este afiliata. Oamenii accepta in mod preferential afirmatii din partea unor indivizi care le sunt pe plac;

Luarea incrementala de decizii si escaladarea angajamentului => Oamenii in general privesc o decizie ca un pas dintr-un proces si aceasta perceptie tinde sa perpetueze o serie de decizii similare;

Asimetria atribuirii => Oamenii tind sa atribuie succesul personal unor factori interni (abilitati, talente…), dar sa isi explice esecurile in termeni de influenta a unor factori externi (ghinion);

Implinirea rolului => Unii oameni au tendinta de a se conforma asteptarilor pe care ceilalti le au de la ei in termeni de luare a deciziilor;

Subestimarea incertitudinii si iluzia controlului => Oamenii au tendinta sa subestimeze incertitudinile viitoare in baza credintei ca au mai mult control asupra evenimentelor decat au cu adevarat;

Biasul costului investit => Unii oameni tind sa ia o decizie asupra unei situatii curente bazata pe ceea ce au investit anterior in acea situatie;

Teoria prospectiunii => Unii oameni, cand se confrunta cu luarea unei decizii, tind sa isi asume un risc atunci cand evalueza potentialele pierderi, si de asemenea tind sa evite riscurile atunci cand evalueaza posibilele castiguri (o situatie poate fi perceputa ca o amenintare sau ca o oportunitate, si de aici decizia de a alege un anumit curs de actiune depinde de modul in care este evaluata initial aceasta situatie;

Acestea fiind spuse, va doresc mult succes in a va decide ce faceti in seara asta! πŸ˜‰

Stupoare pe magistrala verde

Stupoare pe magistrala verde

Prelungita magistrala verde este pentru mine exemplul concret a faptului ca lucrarile la reteaua de metrou a urbei se pot face si cu folos. Adica, sapam, sapam, ingradim, picamarim, dar mai si finalizam treaba. Intru adoratia populatiei nevoiase de un mijloc de transport pe sub pamant care sa le readuca speranta in priviri cum ca nu vor mai face 2 ore pana la munca, ci doar 1 ora jumate.

Pana azi nu ma aventurasem in explorarea la fata locului a noilor (pentru mine, ca de altfel cred ca ele exista de mai bine de un an) guri de metrou. Le dadusem tarcoale doar in treacat de la suprafata, atintindu-mi ochii spre lifturile semete si conforme cu standardele europene. Dar azi a fost ziua cunoasterii amanuntite.

Metrourile sunt tot vechi si ponosite. Le mai salveaza graffitti-urile suie si colorate. Se facea ca era ora pranzului si oameni din diverse colturi ale orasului forfoteau subteran spre alte colturi. Stateam pe peron la Basarab si asteptam cu minte metroul spre Jiului.

Nu Valea, statia din cartierul… Ce cartier e ala? Bucurestii Noi? Pajura? P’acolo pe undeva. Va dati seama ca ma simteam ca un explorator emotionat care murea de curiozitate sa vada cum e sa te dai cu trenul pe sub pamant pana-n Jiu. O fi apa? O fi frumos? O fi ceva nemaipomenit, care de nu era nu se povestea?

Si-a venit si metroul. M-am urcat. Am dat ochii roata si mi-am ales un locsor central, pe scaun, in primul rand, langa un pustan cu niste casti imaculate gigantice. Se inchid usile si pornim la drum. Ce inediiit! Cum stateam io asezata tacticos pe unul dintre scaunele rosiatice am inceput sa fac ce fac de obicei cand ma transport pe undeva. Adica sa ma zgaiesc la oameni de pe langa mine.

Si m-am uitat stanga-dreapta… Si inc’-o data stanga… Stanga… Gatul mi se blocase si privirea pur si simplu refuza sa se uite in alta directie. O doamna, respectabila de altfel, se deplasa opus directiei de mers a metroului, incercand sa-si gaseasca si ea un loc sub soarele neonului. Sa fi tot avut vreo 70 si ceva de primaveri la activ si mobilitate bunicica.

Dar era ceva… care m-a uluit complet. Io am vazut multe la viata mea, dar p’asta n-am mai vazut-o. Septagenara carunta era imbracata asortat si tineresc. O pereche de blugi de un albastru deschis, sandale maro, poseta maro, si un maiou… bej. Facut ca dintr-un soi de macrame cu ochiuri maaari, indeajuns de mari incat sa iasa sfarcurile prin ele. Da, vorbim de sfarcurile doamnei, care nu se aflau adapostite intr-un sutien, ci se aflau acolo… in vazul nostru al tuturor.

Pe deasupra, doamna in cauza mai avea si o camasa din blugi care in partea din fata avea o ditamai broderia sparta… sa se vada ce trebuie aratat. Si cum mergea ea asa, camasa ii mai flutura, dar o reaseza cu gesturi fine, in timp ce sanii pareau a nu mai sfida de vreo cateva zeci de ani gravitatia.

Dupa ce a strabatut un vagon intreg a decis sa se aseze. O duduita care statea oarecum in diagonala fata de mine, la vederea nastrusniciei a zabovit putin cu ochii dupa care si-a mutat focusul pe geamul prin care nu se vedea nimic si care devenise mult mai interesant dintr-o data.

Io m-am rusinat, recunosc, cu toata starea mea de stupoare cu tot. Si incercam sa-i gasesc explicatii mental. Bai poate nu s-a privit in oglinda inainte de a iesi din casa! Poate chiar ii e foarte cald femeii si s-a gandit ca daca se imbraca asa i-o fi mai bine. Dar n-am putut sa-mi mentin monologul interior de justificare. Ca dupa mine, nu se cade dom’le sa iesi la 70jde ani in tatele semi-goale pe strada!

Pentru ca poti da peste una ca mine, care are o reprezentare idilica asupra bunicilor si mamaitelor, imbracate decent, atotpurtatoare de tatar (a se citi tzatzar) si din cand in cand si basma. Si gata si cu reprezentarea asta… s-a dus prin ochiurile macrameului. Poate ca discursul meu suna demodat, dar n-am ce-mi face. Imaginea mamaitei cu sfarcurile la vedere probabil nu-mi va da pace azi.

Americanii-s de vina!

Americanii-s de vina!

In timp ce imi savuram tacticos cafeaua de dimineata, pranz si dupa-amiaza click-urile m-au dus din in articol in articol pana am ajuns la unul care m-a uns pe sufletul meu de psihoterapeut sistemic de cuplu si familie. Pe masura ce il parcurgeam imi apareau flash-uri din timpul formarii mele de baza in psihoterapie in care discutam cu fervoare paradigma social-constructivista. Si cat de lesne mi-a fost, la acea vreme, sa revendic pe de-a-ntregul ca realitatea se construieste, cu adevarat in conversatie.

Orice concept capata o semnificatie profunda atunci cand este plasat intr-un context, si decriptarea acestuia depinde evident de “ochelarii” pe care ii poarta persoana care se avanta intr-un astfel de demers. Articolul care a actionat ca trigger in calatoria mea interioara se numeste “Does ADHD exist?” si este scris de Marilyn Wedge, care este (cum altfel?), psihoterapeut de familie.

Doamna in cauza are o cauza… pentru care lupta strasnic de ani buni, plasandu-se printre promotorii psihoterapiei in detrimentul farmacoterapiei, in cazurile copiilor diagnosticati cu diverse tulburari si afectiuni (cu precadere ADHD – Attention Deficit Hyperactivity Disorder sau ODD – Oppositional Defiant Disorder). Inversunarea cu care sustine ca unul dintre primele lucruri pe care se concentreaza atunci cand ii apar in cabinet familii cu copii diagnosticati cu ADHD este fix sa-l “dezbrace” pe copil de aceasta eticheta psihiatrica pentru a-l vedea mai bine, m-a cucerit din prima.

Poate parea lipsit de etica sau periculos unui ochi neavizat sau unor ochi care poarta ochelari cu dioptrii psihiatrice, dar ar trebui sa fie cat se poate de firesc pentru un psihoterapeut de familie al carui focus este sa lucreze direct cu copilul si familia acestuia, nu cu diagnosticele psihiatrice.

Dezbaterea la care Marilyn Wedge isi aduce constant contributia este de nivel macro si comporta implicatii sensibile la adresa APA – American Psychiatryic Association, cat si a marilor companii farmaceutice producatoare de medicatie pentru tratarea ADHD-ului. Daca realitatea imuabila a ADHD-ului care se extinde ca o epidemie care acapareaza copiii, transformandu-i in cazuri clinice, este pusa la indoiala, atunci ce rost isi mai au toate studiile, cercetarile si pilulele minune?

Ce anume o fi starnit-o pe aceasta psihoterapeuta de familie sa porneasca intr-un astfel de razboi paradogmatic? Pai, in S.U.A. ADHD-ul e la moda, dupa ultimele mele cercetari. Exista statistici care avertizeaza asupra unei cresteri exponentiale a numarului de copii diagnosticati cu ADHD, studii clinice care descriu simptome si prognosticuri posibile in cazul netratarii cu pastile a bolii.

Ceea ce m-a starnit si pe mine grav in acest tablou patologizant pictat de actorii principali de pe scena americana a sanatatii mentale a fost marturia unui parinte care zicea ca nu ar fi dorit sa isi includa copilul intr-un tratament cu Ritalin (unul dintre cele mai populare leacuri farmaceutice pentru ADHD). Dar a fost “informat” de niste unii de la unitatea de sanatate mentala la care se adresase initial ca daca copilul are patalamaua de ADHD pusa in frunte de un medic, si nu primeste tratamentul adecvat, atunci va fi vorba de un caz de neglijenta a copilului si se poate trezi lejer cu protectia copilului peste el.

Si atunci mi-am zis: WTF?! s-a trezit nationalista din mine si am fost recunoscatoare inca o data pentru faptul ca nu m-am nascut in S.U.A. Nu trec cu vederea hibele din sistemul nostru de gestionare a sanatatii mentale, doar sesizez diferenta de gandire si abordare, pastrand speranta unei evolutii in directia non-patologizarii comportamentelor normale ale copilariei.

Si totusi, in situatia in care un copil se comporta vadit diferit fata de majoritatea copiilor de varsta sa, nu poti sa nu-ti pui intrebari, ca purtator de grija, apartinator sau om. Ce are? Si aici prezenta unui diagnostic poate actiona ca anxiolitic. Daca stim ce are putem sa-l ajutam. Numai ca prezenta unui “diagnostic din oficiu” face mai mult rau decat absenta unui diagnostic din punctul meu de vedere, iar metodele de interventie se orienteaza pe o directie eronata de lucru.

Asa ca, pornind la drumul interventiilor psihoterapeutice cu social-constructivismul in dinti, mi-as concetra atentia in procesul de evaluare initiala a unui copil, asemeni lui Marilyn Wedge pe clarificarea unor intrebari precum:

– Oare copilul este martor sau ia parte activa la certurile sau discutiile in contradictoriu ale parintilor sai?
– Exista vreo forma de abuz care poate fi identificata?
– Unul dintre profesorii copilului nu poate sa ii acorde atentia de care acesta are nevoie, intrucat trebuie sa gestioneze o clasa supraincarcata de elevi?
– Are copilul vreo alergie/sensibilitate alimentara (la aditivi, coloranti, etc.) care ii pot influenta negativ comportamentul?
– Performantele si comportamentul copilului la scoala se imbunatatesc atunci cand nu mananca alimente pe baza de zahar la micul dejun?
– Are parte copilul de indeajuns de multa miscare si exercitiu fizic?
– Oare copilul este printre cei mai mici (ca varsta) din clasa lui si astfel nu este la acelasi nivel de maturitate cu colegii sai?

O sa o citesc in continuare pe Marilyn Wedge, pentru ca imi da speranta si aduce ceva mai multa lumina in viata mea de psihoterapeut. Cred ca deficitul de atentie, impulsivitatea si hiperactivitatea exista la noi toti si ca adesea sunt reactii justificate in fata unei lumi care se ni perinda cu atata rapiditate prin fata ochilor incat frustarea de a nu furniza un raspuns “in timp real” trebuie externalizata sub o forma sau alta. Si astept cu rezerva sa vad ce ne mai rezeva viitorul…