Tag Archives: Cluj

Histoires d’un Festival Electrique ***** Zua 3 – Clujenii, urbanul & steampunkul

Histoires d’un Festival Electrique ***** Zua 3 – Clujenii, urbanul & steampunkul

4945276719_55878f7f50

Io am facut cunostinta cu dragul de Cluj acum vreo 4-5 ani pe cand ma preumblam nomad pe drumurile patriei. Tin minte ca si cum s-ar fi petrecut ieri ca am zabovit in Sighisoara o zi si o noapte, dupa care am trecut fugitiv prin Cluj in drum spre Oradea.

Nu l-am cinstit cum se cuvine, si am ramas cu o impresie eronata despre maria sa, Cluj-Napoca. De boemie artificiala si aroganta auto-suficienta. O fost tare fain si interesant, dar parca nu ce mi-a trebuit la momentul acela. Si cum lucrurile trebuie sa se intample la momentul potrivit ca sa capete sens pentru mine, asa a si fost.

Destinul castelului electric a facut ca io, impreuna cu al meu haiduc sa ma intorc la Cluj si sa il sorb lent ca sa ii simt gusturile multiple. Am planuit sa il vedem intr-o zi de festival. Prima a fost haos, a doua de cautari si regasiri furtunoase, asa ca a treia a fost castigatoare.

Ne-am trezit mai de cu dimineata, pe la un 10 jumate trecute fix. Ne-am primenit care incotro si-am plecat intr-un suflet beneficiind de un ajutorul unui om bun care se intampla sa plece chiar atunci cu masina spre oras. La 12 eram in urbea de pe malul Somesului, pusi pe fapte mari, adicatelea pe gasit crasma steampunk Joben.

Curiosity never killed me, since I am not a cat, but has gotten me into some tricky situations. Citisem deunazi despre trendul steampunk care a capatat forma fizica a unui locsor de reuniuni sociale, baut, mancat si cugetat. Si mi-am zis: Baaaaai, must really see it, ASAP! And so we did!

Ne-am plimbat fara graba si fara sfada incercand sa ne sincronizam cat de cat cu bioritmicitatea locala. Cata usurare am simtit in absenta presiunilor bucurestene de repede, mult si bine. Clujul mi se pare locul de bastina al chill-ului autentic romanesc. Atentie, nu e vorba nicidecum de lentoare sau vreo letargie, ci de un good old fashioned chill attitude towards life in all its glory!

Oamenii-s brici in materie de servicii, dar au acea caldura inconfundabila which makes everything so much better. Nu ne-a trebuit mult sa o gasim, pe ea, crasma cea faimoasa. Si de bine ce am gasit-o nu ne-am dat voie sa o parasim vreo 2 ceasuri.

Cronica la cald: Bestiala locatie!

Cronica la rece: Ambianta foarte rafinata, muzica jazzy in surdina, oameni multi, mancare buna-buna, servirea profi dar un pic overwhelmed de hoardele tatare de sambata, iar designul interior pe masura asteptarilor.

Am ras, am glumit, am baut, am mancat, am pozat, am incarcat telefonul la priza locantei, am lustruit noroiul de pe bocanci in baie si-am luat-o la pas de nebuni pe strazi dupa ce am pupat apasat robotul steampunk din fata stabilimentului.

Am hoinarit pe strazi, fara vreo directie sau vreun scop anume inca vreo 2-3 ceasuri minunandu-ne de ce avea chef sa ne arate Clujul. Mai o mana, mai un picior, mai un cotlon ferit de ochii trecatorilor nepasionati de curti interioare umbrite. Io am adoptat pare-se rolul turistului japonez pus pe pozat la secunda. El se uita si poza intern cu privirea, dupa care se intorcea sa vada ce s-a mai pomenit sa pozeze femeia si pe unde s-a mai priponit.

Am salutat si Somesul de mai multe ori, dand binete podului cu lacate ferecate ale dragostei clujene. Erau si cate doua-trei lacate puse impreuna. Is that the concrete display of a complicated relationship commitment? 🙂

Dupa ce-am mers de ni s-au tocit oleaca pingelele, ne-am indreptat spre parc unde am dormitat lejer pe-o banca in sunetul unei sambete linistite. Timpul trecea usor, iar noi am luat-o la picior, catre Cluj Arena sa gasim busul ca sa festinvaluim. In bus ne-om urcat, care in camp ne-a lasat, dupa ce o pana a detectat.

Cu destul umor, am schimbat repejor busul vechi cu un altul si mai vechi care ne-o dus binosor pana la Castelul Electric care se afla sub un nor. Desi ne propusesem sa ne odihnim un pic inainte de show, ne-am regasit cu gasca si am inceput a festivalui.

Mai pe la scena electro, mai pe la main stage, mai pe la reggae si tot asa pana in miez de noapte. Ne-am depravat, pardon, deprivat senzorial intr-un labirint alb si fumigen. Am furat niste eprubete colorate dintr-o plansa prinsa intr-un stufaris, am adormit chill pe niste saci umpluti cu papuris la scena reggae, am dat din cap nitelus pe Bonobo dupa ceva Silent Strike si Grimus, am mai fost la o buda, am mai baut o bere, am mai mancat un pic si in cele din urma am fost, inca o data, rapusi de somnic.

In speranta ca rimele mele nu-s chiar atat de rele, am incalecat pe-o sa si am terminat ziua asa…

Histoires d’un Festival Electrique *** Zua 1 – Plecarea, ploaia & plumbul

Histoires d’un Festival Electrique *** Zua 1 – Plecarea, ploaia & plumbul

dieantwoord3

5 A.M. Trezirea, tu! Ce atata somn? Bagajele-s facute? Is… Totu’-i pregatit de plecare? Ii… Sigur n-ai uitat ceva super important dupa care o sa plangi prin cort? Sigur! No bine, atunci hai de te pregateste de lucru, ca ai lucru mare de facut astazi, dupa care, hop-tzop la drum lung.

M-am gatit pana m-am gatat, si-apoi am plecat. Intolita nevoie mare de serbare “Sound of Music” intr-un taxi din boxele caruia rasuna RockFM, goneam pe Podul Basarab la 6 A.M. catre peste tot si nicaieri. Am ajuns si in Neverneverland.

Precum Dorothy proaspat luata pe sus de tornada din Kansas si teleportata intr-o alta lume si io ma scobor din taxi in cautarea… unei cafele decente care sa-mi accelereze, vezi Doamne, legaturile neuronale adormite peste masura.

Defiland imbulinata pe strada principala, ma indrept darz catre un supermegaultraminimarket furnizor de cafiaaa. Intru. Coada de 2km de muncitori care asteptau sa isi ia cafeluta de dinainte de intrat in schimbul I s-a uitat cu coada ochiului colectiv la rochia mea clos albastra cu buline mari albe. Platesc drogul si ma postez cuminte la aceeasi coada in timp ce aproape fiecare bulina de pe rochia mea era fixata de cate-un ochi de muncitor.

Facand haz de necaz, ii soptesc colegei mele de suferinta:
Bai se uita lumea la mine ca la un extraterestru, frate!

Din multimea proletara asezata in sir indian in fata tonomatului datator de cofeina, se aude o voce insotita si de o ochiada galesa:

Ba nu, sa stiti ca sunteti foarte secsi!

Nu i-a trebuit mult creierului meu sa se ariceasca la asocierea neavenita a conceptelor de tinuta vestimentara secsi si serbare prescolara. Asa ca i-am retezat-o scurt interlocutorului:

Nu era asta idea

incercand sa traduc cat mai fidel replica “This is not exactly what I was aiming for”. Domnul muncitor nu s-a lasat cu una cu doo:

Dar va rog, veniti mai aproape…

sesizand spatiul intentionat pe care il lasasem intre mine si el.

Replic calm si non-reactiv:

Nu e nevoie, doar e culoar de trecere.

Imi fac tacticoasa cafeaua, o condimentez dupa gust si parasesc incinta anticipand ca briza diminetii s-ar putea sa ma transforme nevoit intr-o Marilyn Monroe de Otopeni. Asa ca tin bine de rochie, serpuiesc drum printre muncitori si privesc semet drept inainte. Ajung la teatru. Mistouri matinale. Montat decoruri. Primit copii. Pregatiri. Blinding lights.

Se deschide cortina si ii dam drumul. Si nu ne-am oprit pana la final. A fost senzational. Parintii erau in adoratie din sala, iar copiii aveau piepturile umflate de mandrie de pe scena. Profesorii plangeau in culise, iar noi pe scena zambeam cu gurile pana la urechile vecinului.

Postludiu de multumiri, fotografii si planuri de vacanta. Am facut-o si pe asa, imi zic satisfacuta in sinea mea. E timpul sa plec. Ma culeg, ma reculeg si dau sa ies. Afara ploua infernal, iar io nu ma iubeam cu nimeni, asa cum zicea bine dragul de Nichita.

Sun barbat sa imi vina in ajutor. Vine, cu umbrela cu tot. Se uita nitelus la mine, imi trage un zambet barbos si remarca:

Ce frumos te-ai aranjat! Iti sta foarte bine, draga mea!

Ii reintorc zambetul precum un bumerang expresiv si pornim prin ploaie spre masina. Grabim pasul, ne urcam in masina si facem cunostinta:

Io sunt Alex!

Ioana, imi pare bine!

Si mie!

Alexandra!

Ioana!

Salut!
Introducerile fiind facute scurt si cuprinzator, pornim la drum. Ploo, ploo, babele sunt precum clostile care se tot oo. Si mai ploo un pic. Traficul e intens. Oprim la benzinarie pentru alimentarea cu… Rom. Imi aduc aminte ca florile frumoase pe care tocmai ce le primisem de la copii nu vor rezista in masina pan’ la Cluj.

Asa ca ma gandesc sa fac o fapta buna sau poate chiar mai multe. Trimit barbatul cu doo dintre buchete la receptia unui hotel din apropiere, iar io ma indrept spre una dintre doamnele de la pompa benzinariei. Doamnele de la receptia hotelului s-au dovedit a fi extrem de incantate sa primeasca cate un buchet de flori de la un flacau balai pe motiv ca

Azi e joi si ploo!

Doamna de la pompa mi-a acceptat florile cu un zambet larg, care sunt sigura ca i-a luminat toata ziua. Mergem ce mergem, trecem de Brasov si imi aduc aminte fara sa vreau de ultimul drum pe serpentinele dinspre Brasov pe care l-am facut pe moto, guess what, tot pe ploaie torentiala.

Ma infrigurez un pic, dar imi revin repede. Continuam sa mergem. Serpentinele nu se lasa. Autocare peste betoniere asezonate cu niste vehicule cu gabarit depasit ne ingreuneaza drumul. Oboseala ma ajunge si ochii par a nu mai dori sa urmareasca drumul. Incerc sa nu.

Mi se face rau. Ma repozitionez in punct de vizibilitate maxima si ma reangrenez in conversatiile de grup. Timpul trece pe masura ce descopar ce faini sunt oamenii pe care tocmai ce ii cunoscusem in acea dimineata. Vorba lunga si apasata, discursuri coerente, jocuri de cuvinte si muzica chill. Suntem deja in Sighisoara. Acum in Apahida. Iacata ca mai sunt 4 km pana la Bontida…

Si… si… si… Am ajuuuns! Sa fi fost trecut de 6 P.M. Parcam, dam jos bagaje, suntem intampinati de gazda noastra care ne-a si croit drum catre festival cu ceva… racoritor. Merge! Merge bine de tot! Vine pipi grav! Ecologica-i in camping, deci departeee!

Barbatul prevazator zice:

Hai in camp.

Hai, ii zic, constransa de imprejurari.

Ma unduiesc imbulinat spre campuri, pasind atent peste stiuletii inca netaiati. Ma cracanez, dau jos textila, ma pun pe ciuci si incep, vorba aceea, a mictiona. Barbatul ma pazeste, aruncand cate o privire voyeuristica din cand in cand. Il admonestez transant sa nu care cumva. Se intoarce.

Deodata isi face aparitia in camp o doamna, cu intentia vadita de a uda rasadurile (si ea) cu un furtun considerabil. Am un moment de jena, doamna ma repereaza si zice:

Nu va faceti probleme!

Io incep a rade hohotit si ii spun:

Fiti fara grija ca probleme nu-mi fac!

Finalizez apoteotic, ne reintorcem catre civilizatie, ne incotosmanam cu sarsanalele din dotare si pornim spre camping. Las barbat sa monteze cortul, in timp ce scrutez orizonturile si ma las admirata de privirile camperilor curiosi.

Ne instalam si pornim spre scene, fara a face vreo scena. Lume multa, agitatie placuta si simtaminte de libertate campeneasca. Barbatul se uita stanga saluta lume cunoscuta (de el), se uita dreapta mai saluta ceva lume cunoscuta (tot de el).

Io ma uit stanga, vad lume si ma reflect in dansa, ma uit dreapta mai vad niste lume care se reflecta-n mine. Fain, dom’le, fain! Noaptea se lasa incetu peste castel, multimea devine nelinistita in asteptarea raspunsului (die antwoord = raspunsul), iar picioarele-mi par a se transforma in doo picioroange din plumb.

Mancam, bem si intra Subcarpati in scena. Oboseala ma cuprinde insidios. Imi scot dresurile si raman in picioarele goale cocotata pe niste navete de Becks langa Stables. Folclorul suburban ma cuprinde si ma duce departe, departe in zari de basme cu haiduci si mandre.

Corpul isi da shut down. Ochii se inchid. Urechile inceteaza sa mai auda. Plumbul din picioare devine din ce in ce mai greu… reu… eu?… uuu…

Histoires d’un Festival Electrique ** In loc de preambul

Histoires d’un Festival Electrique ** In loc de preambul

36079_169554773056716_169554153056778_541807_6856798_n

E ciudat sentimentul de uimire combinat cu satisfactie pe care il ai in momentul in care te trezesti fata in fata cu normalitatea aia “idilica” in care toate toaletele publice au hartie igienica, in care campingurile de festival au politici de safety&security care te fac realmente sa te simti in siguranta, dusurile de camping au apa calda de fiecare data, iar oamenii sunt prietenosi, binevoitori si autentici independent de natie, orientare sau preferinte muzicale.

Toate astea, si-nca pe atat, mi-a fost dat sa le traiesc din plin in ograda Castelului Banffy din Bontida. Ideea de a merge la un festival de muzica electro mi-a inmugurit in minte in urma cu vreo luna si ceva, chiar doo. Se facea ca era o duminica dimineata cu lene mare. Io citeam stirile de pe vice.ro, in vreme ce barbatul se dusa.

Ochii mai sa-mi iasa din orbite ca la melci in momentul in care vazura healiner-ul de la Electric Castle: Die Antwoord! Shit, la dracu! Pe bune vin astia in Romania? Nu se poate asa cevaaaa! Da-i, striga barbatul:

Barbateeee! Ia ghici ghicitoarea mea, cine vine in Romania sa cante in iunie…

El oleaca ametit de somn si iritat de nivelul decibelilor mei care au razbatut prin pereti, usi si perdeaua de la dus, zice:

Nush frate… Conteaza?

Io strig in semiextaz:

Die Antwooooord!

El lasa cojocul ametelii deoparte si parca se mai inviora nitel:

Ete na! No shit!

Io: Shit, man! This is the fucken shit! Tre’ sa mergem, tre’ sa mergem. Oh and by the way, did I happen to mention ca tre’ sa mergem? 😀

Din vorba-n ciorba pana-n fund la taxatoare, am gasit un grupusor, cel putin la fel de doritor sa se electrizeze la castel impreuna cu yours truly. Acu’, partea usor dubioasa a fost ca dragul de festival, ca orice festival care se respecta, incepea joia si se gata duminica noapte.

Dupa cateva clipe de ezitare manate de pilotul automat al muritului pe altarul muncii, am decis de comun acord ca: are sa hie pestibal, uai! Si asa a si fost… Cu tot tacamul, nu gluma! Cu o tenacitate si capacitate de effective planning which would make any manager proud, m-am (re)organizat si am reusit sa-mi pun toate afacerile in regula, astfel incat sa ma duc la zbantuiala si dezmat cu inima impacata ca tara NU arde si baba se piaptana pe ritmuri electro.

Ce-i cu adevarat si mai ciudat e ca pana la aceasta izbucnire decizionala, fedtivalurile la care am mers au fost asa mai mainstream gen: Artmania, B’estfest, Rock the City. Nicidecum un festival la dracu cu carti, in inima Ardealului, pe beat-uri electronice.

Numai ca io am invatat o lectie esentiala de la mine insami: Bai, daca intuitia iti spune ca tre’ sa faci ceva aici acum pe masa, fa matale un scurt risk assessment, dupa care, daca astrele se aliniaza, go for it full force! N-are ce sa iasa rau! Mama-mama si cat de fain a fost…

Parca mi-a deschis apetitul pentru festivaluri. Cu muzici tari pana dimineata, cu aer liber, cu dor de duca pe-o naluca, cu soare si vant care se joaca pe pielea ta lasand urme de bronz, cu dormit inghesuit in cort, cu primit in vizita o furnica impreuna cu toata familia sa si cate si mai cate. Wacken, Hellfest & Exit just you wait and see… me next year! 😉

Histoires d’un Festival Electrique * CE e EC?

Histoires d’un Festival Electrique * CE e EC?

electric-castle

Pai ar putea fi foarte bine mersi un palindrom. Mai mult decat atat e o abreviere care aduce la ER, dar lesne de dedus ca nu are nici in clin nici in maneca cu vreo urgenta… cel putin nu medicala. Daca spiritul curios v-a mentinut cu ochii atintiti pe ecrane, fie ele mari sau mici, iar loialitatea fata de randurile de fata v-a pus frau dorintei de a cauta pe cont propriu despre ce e vorba in propozitie, ma declar magulita , cat si pregatita sa va sporovaiesc verzi si uscate despre Experienta Castelului celui mai Electric din zona Clujului.

Daca inca aveam dubii sau polemici interioare cu privire la diferentele culturale uriase dintre clujeni si noi cei “de la capitala”, va anunt pe aceasta cale ca mi s-au spulberat intru totul. Suntem precum apa si uleiul in majoritatea contextelor sociale si nu numai. Ceea ce e logic, frustrant pe alocuri, dar al naibii de provocator.

Stiti voi oamenii aia care preiau accentul locului la 5′ de la sosirea intr-insul? Ei bine, io mi-s una dintre ei. Si e chiar pe bune! Ioi si nu ca vreau sa ma scuz sau ceva, dar muzicalitatea regionala ma atrage mai ceva cum atrage un bec stralucitor o molie in miez de noapte. Asa ca numa’ ce-am pasit pe meleagurile clujene limba mi s-o impletit ardelenesc de se uita barbatul la mine intrebandu-se justificat de altfel, unde ii e muierea si cine-i creatura asta cu grai ciudat care tot misuna pe langa dansul.

Daca m-as apuca sa povestesc despre indragosteala ce m-a cuprins de Cluj am termina tastele masinariei care m-a ajuta sa imi astern frumusel gandurile la un loc. Asa ca am sa va spun doar doua lucruri: n-as ezita o secunda sa ma mut in Cluj pentru cativa ani, should the opportunity arise; voi reveni cat de curand pentru a reexperimenta sentimentul ca in propria ta tara te poti simti “ca in afara” fara a te simti totodata vinovat din ratiuni nationaliste.

Esti tare fain, tu, Clujule!

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Trairi post-Superman, Spiderman or Batman

Tocmai m-am oprit din plans si mi s-au uscat ceva lacrimi in colturile ochilor. Youtube-ul imi canta To Build a Home care imi prelungeste creativ latenta emotionala post-vizionare. Avantajul scurt-metrajelor e ca sunt scurte si pana sa te dezmeticesti deja iti apare genericul de final. Dezavantajul e ca ramai invariabil cu dorinta ca ai fi vrut mai mult.

N-a fost si cazul celei mai recente pelicule de dimensiuni reduse regizate de Tudor Giurgiu. Care in 11’27” a cuprins esenta vietii Aaronului de 4 ani care alege sa fie Spiderman, in ciuda trezirii la realitate aplicate de tatal sau cum ca “Spiderman nu exista, sunt doar niste benzi desenate”. Stateam asa si ruminam ca filmul putea fi si mut, iar mesajul ar fi strapuns poate si mai puternic inima publicului. Dar prezenta inflexiunilor din dialogurile tata – fiu, combinate cu accentul clujean si rasetele de copil au conferit o aura de gingasie si realism productiei.

Aaron e un baiat de 4 ani. De-o schioapa, cu parul lung si castaniu, ochi albastri si vise de salvat lumea precum un supererou. Majoritatea baietilor de varsta lui isi doresc sa fie Superman…Spiderman…sau Batman. Pentru ca sunt puternici, si stiu asta cu varf si indesat, chiar daca se mai gaseste cate-un parinte sa ii trezeasca din visare cu explicatii despre ceea ce este real si ceea ce este fictiune. Daca ar fi sa descriu intr-o expresie Superman, Spiderman or Batman, as spune ca este despre conectare emotionala.

De la inceput pana la sfarsit. Despre un cap de familie care isi mentine capul pe umeri intr-o situatie de criza si ramane disponibil emotional pentru copilul sau, pe masura ce universul sau familial se zdruncina din temelii. Despre inima unei mame care poate sa inceteze sa bata in orice secunda. Despre un copil de 4 ani care devine salvatorul mamei sale oferindu-i acesteia in dar lucrul de care are cea mai mare nevoie… o inima. De fapt mai multe, plamadite din suflet cu o sinceritate si o concretete socante.

Ca in orice material cinematografic pe final imi aleg momentul care a facut diferenta pentru mine. Si in cazul asta a fost secretul pungii celei verzi. Pe care tatal lui Aaron decide sa il respecte cu strictete, conferindu-i fiului sau putere. Sub impresia incertitudinii si a nevoii de control multi parinti nu le permit copiilor lor sa aibe secrete fata de ei, incercand sa-i goleasca permanent de informatii… pentru binele lor. Si linistea parintilor.

Si totusi Aaron a fost demn de increderea tatalui sau si a primit punga cea verde fara intrebari suplimentare. Fara DE CE?-uri inutile. Si acolo a bagat comoara cea pret pentru mama sa. Aaron e un copil matur prin simplul fapt ca intelege exact ce se intampla in jurul sau. Si alearga sa isi salveze mama. Nu cu o inima, ci nenumarate, de toate culorile si marimile, pentru ca e vorba aici si de compatibilitate cu donatorul, nu? Aaron isi ajuta tatal, ca un baiat mare, sa treaca prin experienta neputintei in relatie cu femeia pe care o iubeste si mama copilului sau.

Dupa vizionarea acestui film, mai aveti vreun dubiu in legatura cu puterea pe care o au copiii din jurul nostru asupra lumii oamenilor mari?

Chapeau-bas, Tudor Giurgiu, pentru virtuozitatea expunerii si profunzimea trairilor induse!