Tag Archives: soul

Mie imi face bine…

Mie imi face bine…

… sa ascult pe repeat muzica preferata.

… sa spun ce gandesc ori de cate ori am ocazia.

… sa imi impodobesc casa cu vorbe care ma indeamna la mai mult.

… sa ma pisicesc cu pisicile noastre dimineata inainte de plecare si seara la sosire.

… sa scriu cat e in luna si in stele despre verzi si uscate.

… sa visez cu ochii deschisi la unde ne vor duce pasii.

… sa stau pe banca in parculetul din fata blocului si sa vorbesc la telefon cu oameni dragi.

… sa imi beau cafeaua pe indelete.

… sa scormon dimineata prin cutiile de bijuterii in cautarea combinatiei potrivite de cercei-inele-gatlegau.

… sa ma uit la documentare cat mai dubioase pe tema carora sa ruminez mai apoi timp de cateva ceasuri bune.

… sa ma iau in brate cu omul drag.

… sa rad scotand sunete porcine atunci cand ceva este mult prea amuzant sau am dat-o-n isterie de oboseala.

… sa merg pasager pe doua roti si sa numar norii.

… sa cant in casca.

… sa vorbesc cu oamenii despre nimic-uri, mult-uri si cateva-uri.

… sa ma dau de-a dura pe dealuri verzi cu soarele in par.

… sa zbor.

… sa imi nascocesc proiecte faine care sa ma cuprinda cu totul.

… sa tip si sa plang atunci cand ceva ma doare tare.

… sa uit cele ce au fost daca nu imi mai sunt de folos in suflet.

… sa dansez in plina strada pe muzica din capul meu.

… sa am alaturi oameni simpli si cinstiti.

… sa ma gandesc la copiii nostri nenascuti si sa mi-i imaginez umpland casa.

… sa imi iau inca o pereche de pantofi.

(lista in curs de finalizare)

Traitul preventiv

Traitul preventiv

History-ul de Facebook mi-a aratat poza asta insotita de un comentariu legat de traitul preventiv. Evident ca inteleg mesajul transmis, insa nu mi-am putut opri mintea sa o ia in directia in care pune sub lupa semnificatiile faptul ca trecutul previne viitorul.

Traitul e o experienta de invatare in sine. Acum ritmul in care invatam difera de multi factori, printre care cei mai importanti sunt profesorii. Cei care ne invata care-i treaba cu viata asta in general, sau in particular. Ce conteaza si ce nu conteaza. La ce trebuie sa fii atent si ce trebuie sa ignori. Cand trebuie si cand vreau. Cand gandesc si cand simt. Cum ar trebui sa arate viata mea?

Intr-o fractiune de secunda, cat mi-am aruncat o privire pe geamul plin de ploaie, mi-a revenit in minte un vechi proverb khmer care ma infurie teribil. Tradus, suna cam asa: Barbatii sunt aur, iar femeile sunt o panza alba. Morala? Daca arunci aurul in noroi il poti sterge cu usurinta dupa si straluceste in continuare. Pe de alta parte daca arunci o panza alba in noroi se va murdari si va ramane patata pe vecie. Misto nu? Nu-i asa ca asta e tocmai ce vor sa auda femeile?

Anyways, nu stiu exact daca asta are vreo legatura cu my initial trail of thoughts, dar o sa aflam pe parcurs. Oare traitul preventiv e precum condusul preventiv? Te apara de accidente si implicit de moarte? Traim ca sa ne ferim de moarte? Asta e scopul vietii noastre? Sa ne-o pastram? Inteleg logica in vremuri de amenintare si razboi. Nu o inteleg integrata in filosofia de viata: lumea-i rea, pericole-s la tot pasul asa ca fa ochii cat cepele si pazeste-ti spatele tot timpul. Cata anxietate e in treaba asta! Sa ne pregatim inarmandu-ne pana-n dinti cu toate defensele din dotare ca sa facem fata unui pericol iminent care nu stim exact cum arata, cand va veni si ce implica.

Tot ceea ce trebuie sa stii este ca in tot ceea ce faci trebuie sa ai grija.
Ai grija sa nu deranjezi!
Ai grija sa nu te murdaresti!
Ai grija sa nu te imbolnavesti!
Ai grija sa nu strici!
Ai grija ce vorbesti!
Ai grija ce faci!

In context familial mama transmite grija, iar tata contrabalanseza transmitand asumarea riscurilor. Impreuna, doar impreuna, cele doua capata un sens functional pe termen lung. E ok sa ‘ai grija’ in general pentru ceea ce te inconjoara. Sa nu arunci gunoi pe jos, sa ai grija de sufletul tau, sa ai grija de sanatatea ta. E ok sa iti pese de cei din jur si de lumea in care traiesti.

E de asemenea ok sa iti asumi riscuri. E chiar indicat, ca sa stii exact cum se simte viata. Viata se simte molcom si caldut cand ai grija. Viata se simte intens si adrenalinic cand iti asumi riscuri. Cand problematizezi toate daturile care-ti sunt oferite pe tavi conceptuale de cei din jur. Cand faci lucruri noi. Cand te arunci in noroi doar pentru ca vrei sa vezi cum e. Cand sari cu parasuta. Cand mergi in bezna. Cand te arunci in apa stiind prea bine ca nu stii sa innoti. Cand de asezi la masa fata in fata cu frica ta si decizi sa do it anyway.

Uneori am senzatia ca-s o adolescenta incurabila pentru ca am reactii organice in raport cu autoritatea si pun la indoiala toate normele. Cineva imi spunea la un moment dat ca mie imi place sa ma cert, ca discut in contradictoriu doar de dragul procesului in sine, nu neaparat al finalitatii. Tot ce se poate.

E totusi nerealist sa traiesti intr-o adolescenta perpetua in care iti tot asumi riscuri in dorinta de a iti gasi drumul in viata. Numai ca drumul in viata, o data gasit, te va duce catre alte situatii in care trebuie sa traiesti. Non-preventiv, ci pe bune.

Sa te joci implica riscuri. S-ar putea sa-ti placa atat de tare incat sa nu te mai opresti. Sa mergi implica riscuri. S-ar putea sa inveti sa o iei la sanatoasa atunci cand simti ca trebuie sa mergi mai departe, si ca drumul nu ti se opreste aici si acum. Sa vorbesti implica riscuri. S-ar putea sa ai pareri care nu sunt conforme cu norma si care declanseaza schimbare in tine si in ceilalti.

Revenind la profesorii nostri experti la materia ‘Viata’, cred ca smecheria e sa lucreze impreuna ca sa intelegi cum sa o faci fara sa ti se para un chin, dar nici sa nu o faci fara sa te gandesti la nimic in the process. Resping notiunea de ‘trait preventiv’ si aduc in schimb ‘traitul asumat’. Traitul pe bune, cu bune si cu rele, cu grija si cu riscuri, si cu o doza rezonabila de auto-reflectie care sa iti permita sa-si regasesti drumul atunci cand te duci cu oistea-n gard.

Si pana la urma ce legatura avea proverbul khmer cu prefectura? Probabil ca traitul asumat e cel care transcende rigiditati proverbiale precum ‘carpa imaculata’. Nu ma simt o carpa, si cu atat mai putin una imaculata. In traitul asumat, toate ‘invatamintele’ care nu fac altceva decat sa te ingradeasca ca om sunt maculatura. Asta e legatura.

Nuances, tones and shadows

Nuances, tones and shadows

Hymnodia_wieczorna_by_Versatis

If tomorrow I suddenly start to think
In shades, nuances and tones of pink
My shadow would gladly allow me to link
What I want with what I need and some ink
On my alabaster skin… k

Today of all days I dived and I sank
In no more than 2 seconds, like a giant tank
Was I entitled to? Have I disgraced my rank?
Should I find the answer, I’ll throw it off the bank
Of my over-flooding inner waters…

Yesterday I was nothing more than a punk
Who dreamed in broad daylight til she got drunk
With the hope of getting rid of all her junk
Pack all those useless bags and shove them in a trunk
And simply drive away…

Will I wrinkle thinking the same things?
Will I sprain my ankle over and over again on those old familiar rocky paths?
Will I burn my shadow just like Unkle?
Will I think pink and cover myself in pretty ink?
Will I pretend to be just another tank of a higher rank?

Foul Play

Foul Play

1399009_10152081676113489_851903927_o

The chances we would take
And the boundaries we could break
For everything we should make

The bridges we could cross
Together we would pass
Away from all undone

Should we have none
Of misery and doubt
But hope for what has yet to come

These words are left to freeze
That could, or should or tease
Cuz in reality I would be just another fool(ed)

And you unbothered…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉