Tag Archives: educatie

Joia vântului șuierător

Joia vântului șuierător

Așa îi va rămâne numele pentru că ăsta a fost zgomotului de fond astăzi. Șuierături vântoase. Ba pe hol. Ba printre copaci. Ba prin burlanul de la baie care făcea să vibreze gura de vizitare, spre teroarea Rinei care o păzea precum soldatul Svejk.

Știți care-i partea bună a ceea ce fac eu acum? Că nu știu în ce direcție mă voi duce cu firul gândurilor aștenut pe albul ecranului. Pentru că mă obosește atâta control și simt că noi, oamenii, am venit în ultima vreme cu chintale de control direct proporționale cu percepția pericolului (văzut în imprevizibilitatea sa înspăimântătoare) și efectele secundare nu întârzie să apară.

Nu vreau să mă robotizez, așa că glumesc. Fac haz de necaz. Mă joc cu vorbele. Fac mișto. Încerc să nu mă iau foarte tare în serios. Mai și înjur. Știți si voi cum e cu umanitatea asta. Trebuie exersată ca să nu uităm s-o mai scoatem de la naftalină.

Dacă ieri ziceam că nu mai pot după mai bine de 10 ore online, eul de astăzi poate.

Și poate, pentru că a decis să se îmbrace în galben ca să înceapă ziua bine.

Poate, pentru că a decis să închidă laptopul de muncă la ora la care trebuie, nu la alta.

Poate, pentru că a decis să scormonească salteluța de gimnastică și să facă niște Pilates pentru mind, body & spate oferit cu atâta generozitate de Simona. Simo, spatele meu îți mulțumește! 🙂

Poate, pentru că a decis ca după Pilates să deschidă fereastra larg și să își ia cartea aia începută de la Crăciun ca să mai vadă care-i treaba cu ‘Cele 12 reguli de viață’ ale lui Jordan Peterson. Nu-i ironic că am început prin a zice că ne afundăm în control și acum vorbesc de reguli de viață? Nu degeaba zice Jordan ca haosul este asociat cu femininul. Pentru că, aflați că, în capul meu, totul se leagă de tot.

Poate, pentru că astăzi, în timpul Circle Time-ului cu Year 1 Blue toată lumea a strigat în cor ‘we love school, we miss school’ și am făcut inimioare cu mâinile pe care ni le-am trimis unii altora așa prin fibră optică.

Poate, pentru că vede sensul în toată căpița asta de evenimente care se precipită de la o zi la alta.

Și uite că asta zicea și Jordan, că viața nu-i despre fericire, ci despre sens. Că cică fericirea-i o treabă secundară care mai apare când și când, dar că sensul este călăuza, mai ales în criză. Cred că lui Jordan îi placea mult și de Viktor Frankl că el era cu sensu’ vieții.

Un pasaj care mi-a plăcut în mod special din carte este:

‘Avem nevoie de reguli, standarde, valori – și luați separat, dar și luați împreună. Suntem niște animale de povară, obișnuite să tragă la jug. Avem nevoie de o încărcătură care să ne justifice existența mizerabilă. Avem nevoie de rutină și de tradiție. Aceasta înseamnă ordine. Ordinea poate deveni excesivă, ceea ce nu este bine, dar haosul este o mlaștină în care ne înecăm – și nici asta nu e bine. Trebuie să ne menținem pe calea dreaptă și îngustă… Cărăruia este fâșia care desparte ordinea de haos. Acolo suntem suficient de stabili, dar și suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili, de cooperanți. Urmând această cărăruie, ne găsim sensul care ne poate justifica viața cu inevitabila ei suferință.’

Cred că perioada asta, pentru noi ca profesori, este fix provocarea de a urma cărăruia de care vorbea Jordan Peterson care să ne facă suficient de stabili, dar si suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili și de cooperanți încât să pășim în pași de pionieri (căci asta suntem) pe niște teritorii total necunoscute pe care le luminăm prin sensul nostru comun: să susținem educația prin orice mijloace, în orice condiții, independent de orice pandemie ne-ar bate la ușă.

P.S.: Întrerupem programul obișnuit de auto-izolare cu o întrebare de ultimă oră: Pe la voi a venit cineva acasă să vă testeze? Nu de alta da’ io îi aștept în pridvorul apartamentului și mă gândeam dacă să las ușa descuiată sau nu…

Uncertainty Is the New Black

Uncertainty Is the New Black

Un lucru pe care l-am realizat după o săptămână de online este că mă pot obișnui cu orice, atâta timp cât îi văd utilitatea. Iar pentru mine, tot ceea ce fac are scopul de a ține oamenii conectați și mai mult sau mai puțin în toate mințile.

Am vorbit doar cu voi adulții zilele astea, pentru că știu ca noi, adulții suntem cei care trebuie să ținem reduta și să le dăm un exemplu demn de urmat copiilor din jurul nostru legat de reziliență. Și am iubit timpul petrecut pe Zoom, WhatsApp, telefon și mail pentru că mi-a reamintit că suportul psihologic, consilierea și psihoterapia se pot face într-o varietate de contexte.

Și mai mult decât atât, am realizat că această perioadă nu face altceva decât să ne permită să ne apropiem mai tare, să ne cunoaștem mai bine și să fim unii în preajma altora în momente de vulnerabilitate care mai de care.

Să fim în sedințe când vecinul de la 3 se hotărăște să își facă pereții șvaițer cu bormașina.

Să vorbim la telefon când cu o mână lucrăm, cu o mână dăm de mâncare copiilor și cu încă o mână le printăm materialele pentru continuarea educației acasă.

Să trimitem un email când suntem cu nervii în piuneze de atâta stat acasă, când prin natura noastră suntem niște umblători.

Așa că mă bucur că am fost în vizită acasă cam pe la toată echipa cu care lucrez. Ce casuțe frumoase aveți, care reflectă cum sunteți voi… când nu sunteți la serviciu. Când sunteți pur și simplu la voi acasă.

Numai că zilele astea nimic nu mai e pur și simplu. S-au încâlcit toate precum lanțul ăla pe care oricât de mult ai încerca să-l deznozi tot degeaba.

Uncertainty is the new black.

Și pentru niște oameni care s-au culcușit în certitudini, și păci, și confort mondial, acest val ne-a luat pe sus și ne duce departe-departe. De fapt cred că ne deschide ochii cu privire la esența lucrurilor, mai presus de propria ogradă.

Cum reacționăm la incertitudine este într-adevăr o poezie. Mai cu rimă. Mai fără. Mai cu vers lung și alb.

Cum reacționăm la frică e și mai și. Acum câteva luni le povesteam elevilor de a 11-a despre fight, flight, freeze și fawn. Acum le trăim.

Voi în ce categorie vă încadrați? Luptați? Fugiți? Înghețați? Sau deveniți brusc prietenoși și complianți?

Puteți să aveți un moment de sinceritate și claritate cu voi în care să vă răspundeți la această întrebare. Nu de alta, dar în funcție de răspuns veți avea mai multă claritate cu privire la ‘De ce?’-ul din spatele propriilor acțiuni.

La mine e o combinație în care predomină lupta. Că mie îmi place să mă opun. În general. Așa că față în față cu adversitatea, opoziția pică numai bine. Și mai e și nițică fugă. Fugă de mesajele înțesate de negativitate și de spiralele sociale care se comportă ca niște găuri negre care îți absorb orice urmă de energie.

Cu încremenirea mai ușor, dar în ceea ce privește fawn-ul, aș zice că am și ceva din el, pentru că sunt convinsă că prin dialog și comunitate putem trece orice primejdie oricât de mare.

I showed you mine, you show me yours… în dulcele stil al reciprocității.

Până una alta, be safe and sane.

Despre puteri

Despre puteri

Imi vine sa scriu lung si mult si bine despre zilele astea, cat si despre cele ce vor veni. Nu am multe certitudini, dar alea cate sunt, sunt bine infipte in capul meu.

O sa ne fie greu, noua, oamenilor care suntem obisnuiti si tanjim dupa momente de tavaleala pe covor in joc de rol sau manjeala de vopsea pana la coate in rasete de copii. O sa ne fie greu sa fim pusi fata in fata cu tehnologia mai ceva decat cu reactiunea si sa ne ducem cu ochii mintii la lucruri faine pe care copiii le pot face acasa sau la lucruri faine pe care noi le putem face acasa pentru a ii ajuta pe copii sa invete, pentru a sta conectati.

O sa le fie greu parintilor de copii care contau pe orele petrecute de copii in gradinita ca sa respire, sa isi adune gandurile, sa aiba grija de ceilalti copii din dotare, sa munceasca, sa se regaseasca sau sa se ocupe de treburile casei. Acum vor fi toate claie peste gramada, intr-un ghem incalcit bine din care vor trebui sa extraga sensul, ordinea si… linistea. O sa fie cu vopsea pe covor (mai multa ca de obicei), strigate de atentie (mai multe ca de obicei) si cafea (mai multa ca de obicei).

O sa le fie greu copiilor care nu-si vor mai vedea prietenii de pampers, nu vor mai alerga in goana nebuna pe roti alaturi de gasca lor, nu vor putea sa ne arate noua (niste straini atat de cunoscuti si indragiti) cate lucruri nemaipomenite pot face singuri-singurei. Si vor intoarce casa cu fundu’-n sus ca sa se potriveasca modului in care simt ca viata le-a fost intoarsa cu susu’-n jos de ceva pe care nu il inteleg pe deplin, dar se prind ca ii sperie pe adulti care se tot agita in jurul lor pentru a-i feri de rele.

Greul nu e ceva strain de experienta oricaruia dintre cei mentionati mai sus. Fara accente cliseice de genul ‘cu totii suntem obisnuiti cu greutatile vietii’, ceea ce suntem este… rezilienti. Facem fata adversitatii si cand nu mai putem facem si spate. Fiecare in felul lui functional pentru ca stim ca fara depasirea greului, usorul isi pierde din satisfactie. Vrem provocari si ni le punem in fiecare zi cand ne ducem la munca, cand ne propunem sa fim oameni mai buni, parinti mai buni… sau pur si simplu mai buni.

Impreuna greul parca nu mai pare atat de greu, pentru ca ‘la tăți ni-i greu’ se transforma in ‘hai mai ca se poate’. Chiar daca simtim ca nu ne pricepem din prima la online-ul asta care ne da batai de cap. Chiar daca simtim ca nu mai avem obiectul muncii sau poate din contra am vrea sa mai pasam obiectul muncii si in curtea primitoare a oamenilor care ne ajuta de obicei. Chiar daca simtim ca se termina pamantul si n-avem chef, timp, bani, stare. Chiar daca avem zile proaste in care gandul ca ‘asta nu se poate’ planeaza ca o musca ametita peste tot si toate.

Dupa ce o sa trecem cu totii prin toate astea si ne vom intalni sa ne amintim de cum am fost acolo unii pentru ceilalti, tare bine si usor o sa ne mai fie. Si mandri si bucurosi vom fi ca am putut ceva ce nu credeam ca o sa putem pentru ca nici nu stiam ca va trebui sa putem. Si totusi am putut. Incredibil, nu? Trebuie doar sa ne punem in gand ca putem si cand simtim ca nu mai putem… sa luam o pauza de la atata putut. Ca in dimineata urmatoare, in timp ce sorbim prima gura de cafea si soarele se ridica… sa ne dam seama ca putem din nou.

Ziua profesorului

Ziua profesorului

Dupa o zi de vineri cu sarbatoare in ograda mea educationala am ramas asa cu o oarecare latenta dulce-tomnatica. Un sentiment profund si difuz ca ceea ce fac e bine si ca mie imi e bine atunci cand sunt in preajma copiilor.

Eu ii invat pe ei, iar ei ma invata pe mine.

Eu ii contin pe ei, iar ei ma contin pe mine.

Eu ii ascult pe ei, iar ei ma asculta pe mine.

Invatarea asta a fost intotdeauna pentru mine un drum cu dublu sens si cu reciprocitate.

Citind despre originile zilei profesorului am descoperit ca prin 1993, adica acum vreo 25 de ani, un domn pe care il cheama Harmut von Hentig, a creat Juramantul Socratic.

Cum e sa ai o profesie care are asociat un juramant? Recunosc ca ma simt onorata intr-o anumita masura, pentru ca nu de putine ori ma trezesc gandindu-ma la responsabilitatea si implicatiile profesoratului, fie el garnitura de la psihoterapia care mi-e fel principal in viata.

Va redau mai jos juramantul tradus spre reflectie:

‘Ca profesor si educator imi asum ca:

– voi respecta si apara unicitatea fiecarui copil in fata oricui;

– voi insoti copilul cu scopul mentinerii integritatii sale fizice si mentale;

– voi tine cont de emotiile sale, il/o voi asculta si il/o voi lua in serios;

– voi cauta sa gasesc consensul in tot ceea ce voi face in relatie cu copilul, exact asa cum as face cu un adult;

– voi interpreta regulile de dezvoltare intr-o maniera pozitiva si ca il voi ajuta pe copil sa accepte aceste reguli;

– voi provoca si promova potentialul copilului;

– voi proteja copilul atunci cand e vulnerabil, il voi sustine, cand va avea nevoie sa depaseasca sentimente de frica si vinovatie, falsitate, indoieli, neincredere si adictii;

– nu voi zdrobi rugamintea, chiar si atunci cand aparent nu are nici un sens, ci il voi incuraja sa isi supuna dorintele imperiului vointei si ratiunii; il voi invata modalitatea matura de folosire a mintii si arta negocierii intelegerii;

– voi pregati copilul pentru asumarea responsabilitatii inauntrul, cat si inafara comunitatii;

– voi pregati copilul sa invete despre lume in felul propriu;

– voi arata copilului cum se simte o viata buna;

– voi oferi copilului viziunea unei lumi mai bune si increderea ca acest lucru este posibil;

– voi invata copilul despre importanta adevarului.

Asa ca promit sa:

– dau exemplu, cat de bine pot, despre cum se gestioneaza dificultatile, provocarile si oportunitatile in lumea asta, cum se folosesc abilitatile specifice, dar limitate, si cum se gestioneaza vinovatia inerenta;

– asigur, in functie de propriile mele putinte, ca urmatoarea generatie va descoperi o lume pe care o va considera demna de explorat si de trait, in care poverile mostenite si dificultatile nu vor zdrobi idei, sperante si forte;

– justific public propriile credinte si fapte, sa ma expun la criticism, in special din partea membrilor implicati in educatie si expertilor, si sa imi suspend judecatile printr-o revizuire continua si constiincioasa;

– rezist tuturor oamenilor si circumstantelor, interese ale unor terti, daca consider ca pot umbri intentiile exprimate aici.’

Te cam pune pe ganduri un juramant de genul asta, nu? L-as depune oricand!

Rojava

Rojava

La intersectia dintre Kurdistanul de Vest si Siria de Nord se intampla Rojava. In limba kurda rojava = vest. Cand auzi de Siria ca roman probabil ca incerci sa faci niste conexiuni aproape de contextul tau direct. Criza refugiatilor si americanii care dau cu bombe in a nutshell.

Daca te dai si pe Facebook iti mai apar in News Feed filmulete despre ororile happening right now in Syria: copii morti de bombe sau de foame, familii nevoite sa isi paraseasca casele in cautarea unui loc sigur si oamenii putini care incearca sa ajute oameni multi si multi-stress. Va e cunoscuta imaginea asta?

Daca iti plac documentarele si ai o oarecare aplecare spre a cunoaste lucruri inafara lentilei main stream media, deja ti-ai dat seama ca faptic tertipuri de genul ‘toti arabii sunt o apa si-un pamant’ sau ‘americanii vor sa-i civilizeze si ei nu si nu’ sau ‘omfg vine Statul Islamic sa ne radicalizeze copiii’ sunt fix asta: tertipuri… de doi lei, I might add.

Modelul revolutiei sociale din Rojava e one-of-a-kind as zice. Pe scurt in timpul razboiului civil din Siria inceput prin 2012 o coalitie predominant kurda condusa de Partidul Sindicalist Democrat, impreuna cu cateva grupuri kurde, arabe, siriene-asiriene si turkmene si-au pus in minte sa isi faca propria constitutie pentru o regiune autonoma, in vreme ce evident s-a incercat ‘mentinerea pacii’ in regiune. Tot struggle-ul asta a avut ca produs infiintarea Federatiei Democratice a Siriei de Nord (FDSN) in 2016.

Ceea ce este inedit in toata treaba asta este rolul pe care l-au jucat femeile pe campul de lupta, in sistemul politic nou-format si in implementarea socialismului libertarian (bazat pe descentralizare, egalitate de gen si nevoia de guvernare directa printr-un soi de democratie directa).

Cand masurile opresive ale regimului Assad le-au ajuns la os oamenilor astora, ei au decis, prin Constitutia Rojava, ca libertati care le fusesera luate incet, dar sigur, precum libertatile culturala, religioasa si politica sa fie redate poporului prin lege. Mai mult decat atat, constitutia sustine explicit egalitatea de sanse si libertatea femeilor, cu scopul eliminarii discriminarii de gen impamantenite pe acele meleaguri.

Revolutie sociala, revolutie sociala, dar care sunt aspectele concrete ale realitatii nord-siriene care au fost schimbate semnificativ? Well, it goes like this:

  • economie auto-suficienta bazata pe agricultori si cooperativele de productie;
  • democratie directa in care fiecare cetatean are sansa sa isi spuna of-ul si sa contribuie la asigurarea procesului democratic;
  • drepturi pentru minoritatile etnice reflectate in educatie: kurzii si asirienii pot invata in limbile lor materne in sistemul scolar de stat;
  • paradigma exclusiv punitiva din sistemul de justitie a fost inlocuita cu una de justitie restaurativa;
  • drepturi pentru femei: centre pentru femei victime ale violentei domestice, violenta sexuala sau alte forme de violenta; reducerea semnificativa casatoriilor cu minore, poligamiei si a crimelor de onoare sustinute de o baza legislativa; promovarea leadeship-ului feminin;
  • libertati religioase care le permit oamenilor din zona sa se casatoreasca civil independent de apartenenta lor religioasa.

Misto, nu? Iti cam trebuie niste multe perechi de coaie sa fii parte dintr-o miscare de genul. Care se poate traduce si intr-o mentalitate de genul ‘enough is enough’. Omul meu imi zice din cand in cand, si bine imi zice, ca dictaturile nu se formeaza peste noapte, ci treptat prin luarea pe rand a unor drepturi fundamentale ale populatiei. In revers, nici revolutiile sociale nu se intampla peste noapte, ci pas cu pas, manate de un puternic sentiment de nedreptate si opresiune a populatiei in raport cu un regim politic strain de valorile si nevoile oamenilor.

Asta a fost de fapt un preambul pentru urmatorul film: https://www.youtube.com/watch?v=d-TT4qAKM4w&feature=share . Se numeste: Lifelong Learners: The Education Committees (Rojava Excerpt). Pentru ca sunt un om cu educatie, care lucreaza in educatie si isi doreste ca educatia sa fie o masura de eliberare a maselor, nu de oprimare a lor, va invit sa va uitati la acest film.

Nu trebuie sa fiti de acord cu tot ce se intampla acolo, dar daca in timp ce va uitati va treziti ca va scapa un ‘hmmmm…’ sau vi se ridica vreo spranceana insotita de un bec luminos deasupra capului, atunci e basically a good use of your time.

Ce vrem pana la urma de la sistemul de educatie romanesc actual? Sa faca ce? Analfabeti functionali cu diploma de studii superioare pe banda rulanta? O elita migratoare care rupe usa imediat dupa ce isi arunca-n aer palariuta de absolvire a facultatii in cautarea ‘pasunilor verzi de peste gard’? Sau vrem niste oameni care sa gandeasca pe cont propriu si sa contribuie la recladirea unei societati in care predomina apasator tacerea si resemnarea ca ‘asa e frate in Romania’?