Tag Archives: tata

11

11

Tata, tu stiai ca eu am o treaba mistica cu numarul 11? Nu-s io vreo numeroloaga, dar mi se intampla frecvent sa ma uit la ceas la 11:11 sau 23:23. Sunt nascuta pe 23 la ora 11.

Daca aduni cifrele datei mele de nastere ghici ce numar obtii? Iar 11. Marti, se fac 11 ani de cand tu te-ai dus, iar eu am ramas. Cand a trecut tot timpul asta? Unde s-a dus oare? E si el acolo cu tine?

Nu stiu daca e sindrom de aniversare, sau pur si simplu un snop de dor mare, dar as vrea sa iti povestesc ce-am facut in toti anii astia fara tine. Ma rog, fara tine fizic, caci tu esti cu mine mereu. In mine.

Deci sa recapitulam cand ai murit? Nascut la data de 25.02.1946, decedat la data de 14.02.2006. N-ai avut rabdare sa implinesti 60 de ani.

Ce faceam io prin 2006? Eram anul III de facultate, ma angajasem la Zapp si incercam sa fac ceea ce fac si acum: sa ma descurc pe cont propriu. Independenta. Incapatanata. Increzatoare. Dupa care in intuneric. Pe atunci eram cu singurul baiat pe care ai apucat sa-l cunosti.

Mai tii minte cand ati dat nas in nas si v-ati fastacit amandoi? Eram a 11-a! Ia uite! Inca una cu 11. Ti-am zis io ca e ceva la mijloc. 2006 a fost un an cu multe restante, heirup-uri intelectuale si replieri interioare. Si negru mult.

Dupa care a venit 2007. Am terminat facultatea, dar nu mi-am dat licenta. M-am angajat, am inceput formarea in psihoterapie, am inceput sa simt ca ceea ce fac are un impact asupra vietilor oamenilor. Asa cum discutam noi la un moment dat in bucatarie.

In 2008 mi-am dat licenta si m-am inscris la master. Si am trait prin munca multa, adrenalina si sentimentul ala adictiv ca schimbi lumea. N-as vrea sa mi-o iei in nume de rau, dar uitasem complet ca mama ta s-a dus si ea in 2008. Ca sa ti-o zic pe aia dreapta: not my abuela! Si totusi a fost.

2009 a venit cu prima mutare de acasa. Un soi de: Ia-ti Ioana ziua de la frac’-tu de la muma! L-am luat si pe olandezul zambitor cu mine. Ai nostri mi-au facut zestre, iar ai lui m-au primit cu bratele deschise. Pana cand m-am trezit ca sunt in filmul gresit.

Asa ca in 2010 ne-am despartit si m-am intors acasa, ca sa plec iar. A doua mutare. Pe nepusa masa. Asa a fost sa fie. Tot in 2010 m-am dezlegat de niste oameni si m-am legat de altii. Tumult nou, munca noua, pasiune noua. Noua dezordine sentimentala. Si atestatul de libera practica in psihoterapie sistemica de cuplu si familie.

2011 a fost pe motoare, cu tatuaje, cu Pisi, zburdand prin aer si cu doliu dupa mamaie. Draga de ea. Sunteti impreuna acolo sus? Iti face in continuare ciorba de burta? Mda, ti-am zis io ca e ceva cu 11-le asta in viata mea. Mama a rezistat cu stoicism la post-adolescenta mea.

2012 a fost cu sfarseala. Cu ruptura. Cu furie. Cu deznadejde. Cu cautare. De sens, de loc, de sine. Si cu gasire asezonata cu lupta, ezitare, detasare. Cu harababura interioara si testarea libertatii.

2013 s-a lasat cu a treia mutare. Nestatornica mai sunt, nu-i asa? Si totusi s-a gasit un om sa ma aseze. Mai cu seama, sa se aseze langa mine si sa ma ia asa cum sunt. Cu de toate. Inclusiv cu provocarea profesionala de la vremea aia care ma facea sa dorm, atunci cand nu munceam. Dupa care m-am reasezat si profesional.

2014 a fost despre calatorii, cunoasteri, prieteni, festivaluri si voie buna. Si pisici. Doua: Picka si Rina. Stiu ca si tu ai avut o perioada in care ti-ai impartit viata cu cateva pisici.

2015 a fost cu munca frumoasa si diversa, cu repozitionari relationale, cu dor de duca pe motoare, cu evadare si cu multa iubire. Ah, si un renovat de casa.

2016 m-a prins in iuresul cautarii de nou si mai bine. Asa ca am plecat impreuna cu el peste mari si tari. Unde am descoperit noul, binele, raul si uratul. Dar ce bine mi-a mai prins. Tu si cu mine suntem destul de asemanatori la aruncatul cu capul inainte.

Si acum 2017, nu? Sunt inapoi acasa. Il astept sa se intoarca. Am grija de casa. Muncesc ca o nebuna ca sa nu dau timp dorului sa se depuna. Ma gandesc la copii. Si am o nepotica varsatoare ca mie asa, pe care o cheama Mia.

Na, ca ti le-am spus pe toate pe nerasuflate mai ceva ca un pomelnic tinut dosit timp de 11 ani. Ce zici? Ma mai cunosti?

Sper ca norii printre care plutesti sa-ti fie pe plac si sa te uiti la noi cu paza si drag. Constantin, paza noastra!

Urban Fatherhood

Urban Fatherhood

In fiecare dimineata, de cand pun piciorul inafara barlogului pana cand ajung la destinatie, de dupa ochelarii de soare ma uit roata in jurul meu vrand parca sa descopar detaliile umane ale orasului. De o buna bucata de vreme privirea mi se duce aproape tinta spre copii, parinti si copii, copii impreuna cu alti copii, copii si bunici, copii si pisici, copii pe strada. Laitmotivul e evident.

Ieri mi s-a facut pielea de gaina. La propriu. Pentru ca am avut sansa sa fiu martora la o desfasurare de parentaj patern de o volubilitate si frumusete rar intalnite. Alergam dintr-o parte in alta intr-o graba caracteristica, plonjand dintr-un autobuz in altul. Si din autobuz in troleu si tot asa. Trebuia sa ajung la Cismigiu.

Aflata in 311 ma uit un pic precipitata de presiunea timpului in spate pentru a investiga daca se afla vreun troleu care m-ar ajuta eventual sa ma teleportez la destinatie. Vad un 70. Imi fac planul de bataie si cobor la Armeneasca pentru a-l astepta cu nerabdare. Vine. Ma urc pe la usa din mijloc. Cele trei scaune din fata usii cu pricina erau ocupate de niste oameni.

Recunosc ca nu am stat in prima instanta sa ii analizez cum imi e de altfel obiceiul, dar un lucru mi-a atras atentia: restul calatorilor din troleu migrasera inexplicabil spre extremitati lasand un mare gol in mijloc. Ma prind de o bara si nu trece mult timp pana cand realizez olfactiv care era motivul relocarii partenerilor mei de calatorie. Putea! Moderat… A nespalat de cateva zile si mers prin soare transpirat.

Nimic nou sub soarele R.A.T.B. pana acum. Cele trei locuri erau ocupate de patru oameni: un barbat si trei baieti. Mi-a fost deajuns o privire (vorba cantecului) sa-mi dau seama ca cei patru formau o familie. Cum? Pai intre ei la nivel non-verbal resimteam o legatura foarte stransa. Se priveau, isi zambeau, se tineau in brate.

Tatal statea ca un adevarat cap al familiei pe locul din fata, asumandu-si postural pe de-a-ntregul rolul. In spatele sau statea baiatul cel mare, adolescent de vreo 15 – 16 ani, care il tine in brate pe mezinul familiei, un tanc de 4 – 5 ani. Locul din spate era ocupat de baiatul mijlociu, care sa fi tot avut vreo 10 – 12 ani.

Ceea ce m-a facut sa ma deplasez fizic de unde stateam pana in dreptul scaunelor lor a fost modul in care tancul comunica cu taica-sau si viceversa. Botul de om era vizibil agitat, gesticula amplu, isi bulbuca ochii si scotea niste sunete care si-ar fi dorit tare-tare sa fie intelese de tatal lui. O tulburare de limbaj il facea totusi sa vorbeasca intr-o pasareasca greu-descifrabila. Dar asta nu il facea sa renunte. Vorbea in continuu, aratand cu degetul spre geam, spre genunchiul lui taica-sau, se uita in stanga si in dreapta incercand sa isi contureze o poveste cu sens.

Tatal sau il urmarea grijuliu si afectuos cu ochii, dand din cand in cand din cap ca sa ii dea de inteles fiului sau ca… il asculta si il intelege. Asta ii dadea curaj pustiului sa continue. Cand dupa eforturi numeroase tatal finaliza prin a spune:

Mai tata, nu te inteleg!

pustiul mai aprig incerca sa ii comunice parintelui lui folosindu-si chiar si tot corpul, ceea ce vroia sa spuna. Dupa un astfel de episod, vazandu-l oarecum obosit de baiat, tatal ii pupa manuta mica si prafuita care se tinea de manerul scaunului sau.

Copilul zambi si dadu sa-l pupe… pe gura pe fratele mai mare in bratele caruia se tot misca nelinistit. Fra’-su isi feri capul izbucnind in hohote de ras. Tatal se apleca si ca intr-un aparte ii spuse flacaiandrului:

A vazut ca l-am pupat si vrea si el acum sa pupe pe cineva.

Cel mare dadu din cap, cum ca intelege si nu paru deranjat catusi de putin de manifestarile neobisnuite ale fratelui sau mai mic.

In tot acest rastimp, fratele de mijloc se simtea oarecum exilat pe locul cel mai din spate asa ca incepu sa-si gaseasca preocupari adiacente. Mai intai, fu primul care sesiza prezenta mea langa ei. Se uita scrutator la mine parca intreband:

Da’ tu ce cauti aici langa noi? Nu simti ca putim?

Vazandu-l ca se uita insistent spre mine, imi dau jos ochelarii de soare si ma uit si eu la el. Nescrutator.

Intoarce brusc privirea, isi da jos unul dintre papucii prafuiti si incepe sa se scobeasca intre degetele de la picioare descoperind o basica de care se apuca sa traga cu nadejde. Tatal lui se opreste din vorbit cu cei doi baieti care stateau unul in bratele celuilalt si isi comuta privirea spre celalalt baiat zicand:

Ce ma Adi, te-ai suparat ca vorbesc cu astia mai mult decat vorbesc cu tine?

Adi, cu un aer miserupist care ascundea o emotie relativ puternica zice:

Nu ma, nu! Nu ma intereseaza!

Tatal continua:

Sa stii ca vorbesc mai mult cu ei ca sunt mai aproape de mine. Nu vrei sa vii tu in locul lor si ei sa se duca in spate?

Adi nu se lasa induplecat si zice:

Nu ma, nu! E bine asa!

Dupa care se uita la mine care ma uitam la mezinul sturlubatic avand pe fata un mare si luminos zambet.

Am mai stat pret de doua statii observandu-i pe cei patru barbati manifestandu-se ca o familie in toata puterea cuvantului in troleul 70 spre Cismigiu. Daca ar fi sa ma duc spre categorizarea lor, as spune ca erau dezavantajati economic si social. Ca erau murdarei, cu haine ponosite, cu pielea batucita de soare si lume. Bratele tatuate ale tatalui tradau si ceva sederi prin parnaie, in timp ce modul in care vorbea te ducea cu gandul la o tulburare fie de limbaj, fie de gandire.

Numai ca toate astea, toate, piereau in fata blandetii si grijii pe care omul asta o manifesta in relatie cu copiii lui. Nu stiu daca exista si o mama… Putin conteaza de fapt, pentru ca acest tata nu avea nici o problema sa le fie si mama si tata baietilor lui. In umezeala ochilor i se citea mandria si dragostea pe care le nutrea pana in adancul fiintei sale pentru copiii lui.

Nu stiu daca copiii mergeau la scoala, dar din nou, putin conteaza lucrul asta. Ceea ce conteaza foarte mult e ca acesti copii nu fusesera lasati in voia sortii, pe strada, la cersit.

Ca erau iubiti si ingrijiti in felul in care putea parintele lor. Cu tot sufletul.

Ca poate nu dormeau intr-o casa a lor, plimbandu-se nomad prin locatii straine, dar intotdeauna protejati de parintele lor care emana un simt de raspundere patern pe care il intalnesti la putini tati.

Ca isi accepta neconditionat copiii si le arata prin pupaturi si rasete ca ii e drag sa stea in preajma lor.

Ca nu se enerva in fata tancului care nu putea vorbi ca ceilalti copii, si il incuraja fara vorbe sa continue sa vorbeasca asa cum poate el.

Si acum va/ma intreb:

Cam cati parinti reusesc performanta de a-si accepta si iubi copiii asa cum sunt ei, fara sa le puna conditii, fara sa se enerveze ca n-au luat 10 la mate’ sau nu vorbesc corect romaneste?

Cati parinti isi iau timpul sa observe dinamica fina a familiei lor, punandu-si in functiune inteligenta emotionala precum acest om?

Cati parinti impovarati de lipsurile financiare sau cu sufletele incetosate de probleme personale au puterea sa nu isi lase copiii intr-un centru de plasament sau in grija altora, si aleg in schimb sa le ofere acestora cadoul cel mai de pret: cei sapte ani de acasa?

Am coborat din troleu simtindu-ma norocoasa si onorata in acelasi timp ca luasem contact cu acei oameni. Pentru ca tati ca acel domn inteleg ce inseamna sa fii cu adevarat parinte… impotriva tuturor sanselor.

empty_troley____by_iulian_da_gallery-d5pw6ra

Cai verzi pe…ste tot!

Cai verzi pe…ste tot!

Visam la o pereche de colanti verde kaki cu cai pe dansii. In lung si-n lat. De jur imprejur pana-n…spate. Si visu’-mi fu atat de puternic ca l-am facut sa se intample. Acum sunt bucuroasa posesoare a unei herghelii care imi va galopa pe picioare din cand in cand…in cand. Am o afinitate aparte pentru hainele cu mesaj simbolic. Iar caii verzi daca nu-i avem pe pereti, tre’ sa-i avem pe undeva.

Ca sa avem in ce ne ancora visurile. Face sens pentru voi ce zic io acilisea? M-am si gandit cu ce o sa ii asortez. Cu un tricou kaki (cum altfel?!) pe care dupa vreo doua zile de tatonari mi l-am luat de la standul de materiale promotionale ale Festivalului de Film din Motovun Editia a XII-a prin 2010 adica acum ha-haa! Am concluzionat ca s-ar potrivi de minune. Ca doua boabe-ntr-o pastaie sau doua rufe-ntr-o copaie. Oaie! :))

Nu de alta, dar trebuie sa termin cumva poezia post-moderna cu ceva rimat. Pastaie-copaie-oaie! Dar sa ne intoarcem la oile noastre, sau mai cu seama la caii nostri. Intamplarea face ca mie chiar mi-e cam frica de cai. Unele amintiri din copilarie inca ma mai bantuie la ceas de seara. Asta cand nu alerg dupa cai verzi pe pereti sau numar oi (tot pe pereti) ca somnifer autoindus.

Dar cu mintile omului nu te pui. Le lasi acolo, sa dospeasca (ne)linistite, si atunci cand simti ca ceva miroase a ars le mai bagi un pic de aer/apa dupa gust. Asta e un post criptic, recunosc! E ca si cum as scrie in limbaj binar, dar trag speranta ca sunt macar cativa omusori care inteleg cate ceva din ce indrug io in seara asta faina.

Atunci cand ma trezesc sa dau frau liber asocierilor mele libere, atunci sa te tii! Ca se toooot leaga si dezleaga ca ochiurile unui pulover tricotat de mama. Chiar, n-am mai vazut-o pe mama tricotand de ceva vreme. Cand eram io mica, cam de scoala generala asa, mi-o aduc aminte stand lejer pe unul dintre fotoliile din sufragerie si tricotand in timp ce o supraveghea discret pe fi-sa cum isi face lectiile. Mai vorbea la telefon, mai invartea un ochi, mai bombanea ca nu i-a iesit modelul.

Si uite asa ma trezeam cu fulare kilometrice din mohair si caciuli cu ciucuri care le dadeau un prilej strasnic colegilor de clasa sa ma fugareasca. Era un adevarat preambul pe care tineam mortis sa-l intamplu inaintea fiecarei dupa-amieze de facut lectii. Recte, scoteam tot din ghiozdan si le asezam de la mare la mic in mijlocul mesei de mijloc din sufragerie, unele peste altele, dar niciodata claie peste gramada. Si penarul era ultimul, in varf, la loc de cinste. Dupa care extrageam din turnuletul proaspat facut un caiet si o carte si incepeam sa balotez.

Imi zice muma si in zilele noastre ca io nu prea ceream ajutor la lectii. Cel putin in generala. Capoasa de mica fusei, recunosc! Sau poate se lega totul mai cu sens in capsorul meu. Nu stiu sigur! Dar ceea ce stiu e ca temele la mate’ mi-au dat intotdeauna batai de cap. Si palpitatii. As fi facut orice altceva, mai putin asta.

Pana si caii cei verzi din acele vremuri se minunau de aversiunea mea spre tot ceea ce inseamna mate’. Si ca lucrurile sa nu fie usoare, m-am incapatanat (io) sa dau si la mate-info. Sa fie treaba, treaba! Pentru ca mi-am zis: Bai ceva-ceva tot s-o prinde si de mine! Poiata mi-s, artistica mi-s, dar matematica te face om! Sau nu (aveam sa aflu mai tarziu, dar nicidecum prea tarziu)!

Si cata cazna am avut cu numerele, limitele, triunghiurile si ecuatiile. Valeu si vai de mine. Tata (care intamplator sau nu fuse la viata lui si prof’ de mate’) ma intreba: Cum alti colegi de-ai tai stiu sa isi faca tema la matematica si tu nu? Cu o privire demna de o bovina pe vreme cetoasa, dadeam din umeri si il rugam mieros sa ma ajute. Si ma ajuta. Folosind cunostinte mult prea avansate in rezolvarea problematicelor probleme de algebra, analiza sau trigonometrie. Cu cele mai bune intentii, desigur! Nestiutoare sefa, cu teme de olimpica. Paradox intruchipat.

Nu ma poate acuza nimeni ca nu as fi incercat, dar n-a fost sa fie. Intre mine si mate’ chimia fu inexistenta. Dupa ce m-am umanizat alegandu-mi o facultate pe masura potentialurilor mele nemarginite, ma umflam in pene atunci cand eram singura care intelegea un pic mai multa statistica decat colegii socio-umani de la nastere. Imi gasisem in sfarsit contextul in care puteam sa ma mandresc cu matematica pe care o stiam. Matematica pentru psihologi! :)) Asta suna ca limba chineza pentru ingineri.

Baza o am in continuare, deci anii de lacrimi, palpitatii si meditatii nu s-au dus in van. Stiu sa numar oi, cai sau alte animale arhetipale, sa adun ganduri, sa inmultesc emotii, sa impart lucrurile pe categorii, sa calculez delta pentru dilemele mele existentiale si sa ma panichez cand e negativ! Limitele chiar daca ideal imi tind de la 0 la infinit, de cele mai multe ori rezulta in numele care apartin multimii numerelor naturale. Si triunghiuri asemenea identific cand mi se pune pata grav.

Si cand te gandesti ca totul a pornit de la o pereche de colanti verzi cu cai… πŸ˜‰

Oare caii verzi pe pereti sunt rude cu unicornii? πŸ˜€

Ati simtit vreodata ca…

Ati simtit vreodata ca…

…va iese inima din piept la vedere unei persoane dragi? A unui om care inseamna mult pentru ceea ce ati fost, caruia ii datorati parte din ceea ce sunteti si care cu siguranta va va fi alaturi pentru ceea ce va sa vie. Si nu vorbesc de prieteni sau iubiti aici.

E un pic mai altfel. E o relatie al carei impact in devenirea noastra cea de toate zilele nu este inteles de multa lume. Ignorat chiar de majoritate, si pus la rang de “parintii nu ti-i alegi”. Tin sa contrazic opinia publica aici. Inca o data, da! πŸ™‚

Printre lectiile de viata pe care le-am invatat obligat-fortat – ca mie scoala, inclusiv aia a vietii, nu prea mi-a placut, a fost ca intre tati si fiicele lor este o conexiune la fel de mistica precum cea dintre mame si fii. Dat fiind ca io mi-s fiica, nu fiu, o sa imi iau avant patriotesc, si cu vantul in pupa o sa ma apuc sa mi-aduc aminte de cum e sa te simti fata lu’ tata.

Eeee… ceva care nu prea se poate pune in cuvinte, nici mai simple, nici mai complicate.

E nespusul.

E totul intr-o imbratisare paterna.

E golul din stomac pe care il simti cand tac’-tu iti zice: Sunt mandru de tine, te-ai descurcat excelent!

E revolta care te macina atunci cand iti atrage atentia ca viata nu-i roz si are trebui sa mai cresti un pic.

E ranjetul atat de autentic si stangaci care iti apare pe chip atunci cand impartiti niste parizer cu paine care niciodata nu au fost mai gustoase decat in acel moment.

E falfaitul de aripi care iti face pielea de gaina atunci cand iti intinde o tigara – Da, tatii isi invata fiicele din cand in cand si la prostii, pe care ti-o aprinde cu o miscare eleganta a incheieturii asupra unei brichete cu personalitate.

Si mai presus de toate sunt orele petrecute vorbind, racnind si razand despre lume, viata si sens.

Deci pot sa spun cu mana pe inima ca ce zice tata are sens. Capata sens, deschide minti si pileste muchii ascutite. In fond si la urma urmei, a avea un tata cu care sa te simti libera sa faci toate astea devine a matter of choice.

Si eu intotdeauna imi asum alegerile facute in viata. πŸ˜‰