Monthly Archives: August 2012

Aug30

Feministele nu sunt si ele oame?

Posted on by
Feministele nu sunt si ele oame?

Nu ma consider o feminista practicanta. Nu ma duc la intalniri, nu prea mai particip la marsuri, nu prea mai fac pancarte, nu scriu manifeste, nu prostestez activ prin pietele patriei. Dar prin natura meseriei mele, cat si a domeniilor in care am ales sa activez profesional, pot spune ca am avut ca si agenda ascunsa promovarea drepturilor femeii in societatea romaneasca.

Faptul ca nu cred ca femeile si barbatii sunt egali probabil ma descalifica din start pentru postul de feminista. Marturiseam intr-un alt post ca lupta pentru egalitatea intre sexe mi se pare obositoare si futila pentru simplul fapt ca e ilogic sa te astepti ca doua persoane cu caracteristici diferite, cu istoricuri diferite de viata, cu experiente diferite, cat si cu anatomii diferite sa fie la fel. Daca ne referim strict la aspectul legalitatii, fara doar si poate femeile trebuie sa fie egale cu barbatii. Daca ne referim la egalitatea de sanse pe piata muncii, cu atat mai mult si aici sunt o groaza de detalii care trebuie luate in considerare si dezbatute.

Dar cum ramane cu viata unei feministe inafara doctrinei? Inafara curentului? Are dreptul la o viata a ei in care sa nu mai militeze pentru nimeni si nimic, ci doar sa poarte pijamaua ei cea mai confortabila, sa isi ia niste mancare nesanatoasa si sa se uite la emisiuni ne-intelectuale la televizor intr-o seara pe care sa le comenteze cu voce tare desi e singura in casa?

Se pot gasi oameni care sa se apuce sa imi povesteasca catama cliseul am folosit descriind o femeie, racordata fiind la prejudecatile societatii actuale. Raspunsul meu e scurt: ntz! Pur si simplu am pornit de la premisa ca feministele sunt si ele oameni, din cand in cand. Si prin urmare sunt capabile, cat si pasibile de a se comporta uman cu tot ceea ce implica acest lucru. Ieri citeam un articol care m-a facut sa zambesc un pic amar despre o doamna, pe numele ei Germaine Greer, de care sincer vorbind nu auzisem pana in acel moment.

Articolul punea in discutie congruenta dintre apartenenta feminista a autoarei volumului “The Female Eunuch” si o serie de declaratii recente ale acesteia la adresa fundului mare si vestimentatiei neinspirate ale premierului australian Julia Gillard. Cu alte cuvinte, mai putin corecte din punct de vedere politic, alte feministe, mai multe si mai rele, asa cum devin uneori femeile cand se aduna in grupuri si comploteaza, fac vrajitorii sau sunt la ciclu, au zis: “Bai da’ cin’-se crede Greer asta de se ia de fundu’ lu’ Gillard? De parca al ei e mai grozav! Hai s-o facem sa plateasca pentru toate femeile care se simt complexate de fundul lor cel mare!”.

Si acum apare, ilar zic io, intrebarea soptita pe la toate colturile femiste extremiste: “O mai putem considera oare pe Greer o icoana feminista, rivala Fecioarei Maria chiar, daca s-a luat de fundul mare a lui Gillard?”. Domnule, asta da dilema existentala! Cinismul meu se indreapta catre un vizual cu o claca de femei care tricoteaza de zor cu spor si o despica pe Greer in cinspe mii de bucati ca si-a permis (nerusinata!) sa fie umana si prin urmare sa se lanseze in niste glume proaste la adresa premierului australian pe seama careia se fac glume care mai de care mai deochiate de prin 2006 cand a fost investita in post.

Va auziti, doamnelor feministe mai feministe ca Greer? Ideea feminismului nu e aceea ca societatea sa fie una golita de umor si umanitate, ci de egalitate de drepturi si sanse intre femei si barbati. Puteti sa o ardeti pe rug pe Germaine Greer pentru ca s-a luat irecuperabil de fundul mare al Juliei Gillard, daca asta va face sa simtiti ca fundurile voastre devin mai mici. Puteti chiar sa realizati o adevarata lovitura de stat in miscarea feminista, detronand-o pe Greer, ca sa puneti in loc o duduie care nu va indrazni sa faca nici o gluma vreodata, ci doar sa moara cu batul libertatii feministe in brate.

In articolul cu pricina se contura o intrebare care mie mi se pare echitabila: A fi feminista implica sa nu spui nimic rau despre vreo femeie? Si parca aud vocile extremiste care spun ca: Noi femeile trebuie sa fim alaturi unele de celelalte intr-o lume in care barbatii se iau constant de fundurile noastre mari. Baaaaai! Trezirea doamnelor! Nu coborati feminismul la ingustimea mintilor voastre care vor sa plamadeasca femei feministe fara de pacat sau viciu. Pot fi de acord cu faptul ca declaratia lui Germaine Greer nu poate fi etichetata ca una dintre cele mai reusite, dar de aici pana la a o descalifica din istoria feminismului, e cale foarte lunga si total ilogica de urmat. Asa ca mai usor cu judecatile de valoare. Feministele sunt si ele oameni pana la urma, nu?

Aug30

Cafeneaua literala

Posted on by
Cafeneaua literala

Fusei invitata in mol la un cico. Ocazia fiind cu atat mai speciala, nu am putut refuza. Asa ca am fost. La o cafenea in mijloc de codru des. Plin de pitzi cu tate si de pitziponci cu muschi. Fite peste fite cat cuprinde. Cum io cu cico nu le prea am, hotarata am scrutat meniul si mi-am ales ceva buuuun… care se intitula savuros: cappuccino con panna.

Yummy! Deja salivam, dar mi-am zis ca infranarea poftelor nu a facut rau nimanui pana atunci asa ca o sa imi iau marime medie, dar parca as mai vrea sa fie si cu altceva. Rasfoiesc meniul pana la extra-topping-uri si ochii mi le lipesc deee…topping-ul de marshmallows. Gata! Asta e comanda perfecta! Deja imi imaginam cum sorbeam dintr-un canoi potiunea magica si atat de gustoasa.

Fericita nevoie mare ca m-am hotarat asupra comenzii, dau sa ii comunic si doamnei (si o zic in cunostinta de cauza pentru ca verigheta saiba stil Bvlgari m-a orbit oleaca cu bling-bling-ul din dotare) care tocmai ce aterizase la masa noastra sa ne intrebe de sanatate. A fost deajuns o privire si deja ma lamurisem: chelnerita noastra era cum s-ar spune “lemn Tanase”.

Privirea confuza era completata de un limbaj care nu cunostea nici macar denumirile din meniu si abilitati sub limita in manuirea aparatului de luat comenzile. Io in general sunt de parere ca orice meserie ai face trebuie sa o faci cu simt de raspundere si o doza de placere, cu atat mai mult in meseriile in care trebuie sa lucrezi direct cu oamenii. In caz contrar risti sa fii o acritura, posomorata care se uita crucis la clientii ei daca acestia indraznesc sa ceara ceva mai complicat pentru capacitatile tale de decodificare corticala.

Eh, doamna pe care o aveam in lateral, se incadra perfect in categoria oamenilor care lucreaza strict pentru a castiga un ban, fara nici un fel de pornire, fara amabilitate, fara ospitalitate, si ce-i mai nasol, fara sa stie ce vinde. Cred ca daca o intrebam ce imi recomanda, probabil s-ar fi gandit ca am ceva cu ea. Asa ca nu m-am riscat si mi-am spus clar, concis, uitandu-ma spre ea si zambind comanda mea compusa.

Uitatura i s-a modificat vadit de parca as fi lovit-o cu leuca in cap, a facut o pauza lunguta dupa care a zis sec:

Bine.

La final, incercand sa emane nitel profesionalism repeta ceea ce intelesese ea din ce tocmai ii se comunicase de catre oamenii de la masa si cand ajunge la mine zice:

Si un cappuccinno con panna.

Ma uit la ea si ii repet:

Si cu un extra-topping de marshmallows.

Din nou imi arunca privirea debusolata si imi zice:

Nu stiu daca avem. O sa intreb si revin.

Dupa cateva minute doamna chelnerita apare cu o veste tragica:

Sa stiti ca nu mai avem topping-ul pe care l-ati cerut!

Sunt convinsa ca ori uitase cum se numeste, ori nu stia cum se pronunta si a preferat sa evite cuvantul marshmallows. Trecand peste aceste detalii pe care numai ochiul meu fin si critic le-a observat si punctat ca atare, i-am spus:

Ok. Atunci as vrea cu sirop de portocale. Aveti?

Pusa din nou in dificultate, chelnerita eroina se intoarce spre bar, probabil pentru a avea o confirmare din priviri de la barman si zice intr-un final:

Da, avem!

Excelent, mi-am zis, nu ne-a luat decat vreun sfert de ora ca sa facem o amarata de comanda de bauturi. Seara suna promitator! Dupa o asteptare prelunga apare si canoiul, mai mult sau mai putin asa cum mi-l imaginasem si cu un linguroi pe masura. Ma uit pe deasupra stratului de frisca, incercand sa depistez siropul de portocale si cautarea mi-a fost zadarnica. Nu era!

Atunci deja m-a bufnit rasul si am strigat-o discret pe aceeasi doamna sa o intreb:

Fiti amabila, dar siropul de portocale unde este?

Ea imi raspunde pe nerasuflate:

Pai este la fund!

La fund?! exclam eu si mai debusolata decat ea.

Da, la fund! intareste afirmatia cu o bulbucare de ochi.

Bine, multumesc! i-am zis in timp ce deja incepusem sa forez cu linguroiul dupa sirop.

Avea dreptate, era pe fundul canoiului, numai ca din umilele mele cunostinte despre preparatul cafelelor cu topping-uri si siropuri de obicei se pun pe deasupra, peste frisca, ca sa ii dea un aspect gigea cafelei.

Si in plus io am un adevarat cult al cafelei si cand cer ceva chiar ma astept sa primesc ceea ce cer. Nici nu mai incape in discutie ca nu as da Starbax-ul pentru nici o alta cafenea din lume pentru ca ma leaga multe simturi si amintiri de el, dar asta nu inseamna ca nu sunt dispusa sa incerc si sa compar. Cafeaua a fost foarte buna. Delicioasa as putea spune, mai ales pentru ca spuma de cafea in combinatie cu frisca si siropul formasera o pojghita cu un gust tare fain pe care am mancat-o ca haplea cu linguroiul.

Cafeaua buna, conversatia si mai buna, oamenii cu care eram interesanti, cat si interesati unii de ceilalti, deci iesire frumoasa ce sa mai. La finalul cico-urilor, cafelelor si prajiturilor sarbatoritul serii (da, era si un din ala) ii cere doamnei chelnerite cu un gest foarte subtil si elegant insotit de o privire pe masura nota. In cateva minute, mai putine decat i-au trebuit sa vina cu comanda initial, chelnerita confuza apare cu nota in mana pe care mi-o pune mie in fata.

Solicitantul documentului fiscal ia nota, si o intreaba pe aceeasi doamna:

Pot face plata cu cardul?

Si aici a fost cacarea secolului, intrucat replica a venit ca un topor fix intre ochii interlocutorului:

Nu se poate pentru ca POS-ul nu ajunge pana aici! Deci nu se poate. Trebuie sa platiti cash!

Ce sunt eu strabista, dar ce mi s-au incrucisat ochii acum in incercarea de a imi da seama ce a dorit sa spuna autoarea cu aceste cuvinte.

Oare a vrut sa spuna ca nu au POS?

Sau ca POS-ul e stricat?

Sau ca POS-ul este cu fir si literalmente nu ajunge pana la masa? Daca ar fi fost ultima varianta, nu ar fi fost de bun simt sa comunice ca plata se poate face cu POS-ul doar la bar?

Pentru a scurta momentul, omul vizat a scos repede banii si i-a specificat cat rest sa aduca. Eu incepusem sa rad in hohote pentru a imi oxigena creierul, ca sa evitam imbarligarea dentritelor deja ametite de actiunile doamnei care tocmai ce ne-o servise. Si uite asa am plecat din mol gandindu-ma la oameni si la modurile in care ne exprimam mai ales la locul de munca.

La cateva zile distanta, in timp ce ii povesteam neintamplarea unui alt prieten, el imi zice pe o voce grava:

Sa stii ca fara falsa modestie pot spune ca uneori imi dau seama de cat de provocata intelectual este o persoana doar uitandu-ma in ochii ei. E ciudat!

Io, magistrala ca intotdeauna ii zic:

E logic. La unii oameni se vede de la o posta ca sunt prosti de put. Si imagineaza-ti ca tu nici macar nu esti psiholog. Io ce sa mai zic?

Atunci cand ma duc sa beau o cafea nu ma astept la prea multe. Nu vreau flori, vreo atentie speciala sau prajituri din partea casei. Dar vreau sa primesc ceea ce am cerut, intr-un timp echitabil, iar persoana care ma serveste sa stie sa se faca placuta. That’s all folks! 🙂

Aug29

Pour mon ami…

Posted on by
Pour mon ami…

…parce-qu’il merite un joli cadeau lingustique por son anniversaire.

Si asta a fost tot ce am putut da din mine in materie de exprimare scrisa in franceza. In rest voi opta pentru romana pe care nadajduiesc ca o stapanesc un pic mai bine. Ieri m-am intalnit cu prietenul care astazi mai imbatraneste un pic. Nu ne mai vazusem de un car de vreme si mi-era tare dor sa ne punem la discutii in stilul nostru caracteristic.

Prietenii au un stil propriu de a se coplesi cu informatii si intrebari, mai ales daca nu s-au vazut de ceva vreme. Cam asa a fost si cazul nostru pentru ca in vreo 10 minute reusisem sa acoperim ce a mai facut el in ultima vreme si ce actiuni psihosociale am mai intreprins si eu de cand nu ne-am vazut.

Lejeritatea cu care se lega conversatia imi confirma inca o data de ce suntem prieteni. Pentru ca putem vorbi despre verzi si uscate fara sa tinem cont de timp si cadru, ci sa le cream special pentru acest lucru. Nemaivazandu-ne de ceva vreme, ne-am apucat sa ne si complimentam cu privire la cum aratam de zici ca era reuniune dupa 20 de ani. Oricum simpatica faza. Ne-am plimbat ce ne-am plimbat, am ras unul de celalalt, ne-am confesat, ne-am sfatuit, ne-am invartit in jurul cozii, ne-am obosit cu intrebari si asaltat cu raspunsuri.

Si culmea e ca mi-a venit ideea sa il sun sa ne vedem fara sa ma gandesc pentru o clipa ca azi e ziua lui. Dar s-au potrivit lucrurile pana la urma. Una dintre secventele cele mai faine de interactiune a fost aceea cand mai ceva ca niste mosnegi am luat-o in jos pe firul amintirilor despre perioada in care eram noi tineri, rebeli, stateam cu ai nostri si ne prindea dimineata vorbind pe net. Despre tot si toate. Despre scoala, cat de naspa e sa stai cu ai tai si sa fii controlat la orice pas mai ceva ca un pustan de 15 ani, despre viata, despre carti, despre psihologie, ipohondrie si fandaxie si tot asa.

Si adevarul e ca acele vremuri au fost tare frumoase si speciale in felul lor. Ca multe altele care le-au urmat pana cand ne-am trezit deodata mari, vorbind de joburi, copii, calatorii si credite de nevoi personale.

Asa ca, dragule, iti multumesc ca imi esti prieten si sper sa apucam sa bombanim impreuna despre crizele de varsta mijlocie si sa ne bucuram impreuna de intelepciunea cea de pe urma care sper sa vina o data cu inaintarea in varsta.

Aug28

Amintiri non-guvernamentale

Posted on by
Amintiri non-guvernamentale

Ieri am incercat sa ma uit la un documentar BBC. Fara sa reusesc pe deplin, caci spre marea mea rusine, m-am asezat un pic cam prea confortabil pe pat, cu capul pe perna, si dusa am fost in oniric. Si nu pot nici pe departe da vina pe documentar, pentru ca se contura unul foarte interesant.

Abordand o tematica de psihopatologie sociala. Proful meu de licenta cu siguranta ar fi mandru sa auda ca la vreo 5 ani de la iesirea mea pe banda rulanta de pe bancile facultatii inca imi mai petrec ceva timp liber documentandu-ma audio-vizual pe teme de gen. Astazi mi-am zis ca trebuie sa termin de vizionat materialul documentar, pentru ca desi eram nejustificat de obosita cu o seara in urma, neuronii mei adormiti inca faceau conexiuni si se razvrateau intre ei la interactiunea cu diverse continuturi informationale din film.

Poti sa scoti femeia din psiholog, dar nu poti scoate psihologul din femeie! Asta se aplica din greu in cazul meu, mai ales cand am perioade de aprofundare profesionala, pe care mi le programez singura, fara a-mi fi impuse din exterior. Ceva din mine se trezeste zicand: “Mai pune si tu mana pe o carte de profil. Mai uita-te la un film documentar pe teme sociale. Mai deschide televizorul pe Zone Reality (criminalistii si psihologii judiciari stiu de ce!)”.

Si uite asa imi fac de lucru si ma uita Dumnezeu priponita in fata monitorului analizand marturii ale unor oameni indeajuns de speciali incat au devenit protagonisti de documentar. De asta data, piesa video-jurnalistica care mi-a picat pe mana se numeste sugestiv: “A place for paedophiles”. Deja unii dintre cititori, daca au avut si curiozitatea sa imi parcurga si cateva posturi mai vechi deja se intreaba: “De unde fascinatia oamei asteia pentru devianta sexuala?”.

Si pentru a raspunde la intrebari nespuse, dar al caror aer il (pre)simt la mine in blogosfera o sa va spun ca de cand eram eu pustoaica in facultate mi-am dorit sa activez profesional ca psiholog clinician si terapeut. Ceea ce am si facut, cu ceva succes, imediat dupa absolvire. Intr-un ONG al carui domeniul de activitate implica asistenta victimelor traficului de persoane cu toate formele sale de exploatare.

Se zice ca nimic nu te caleste mai bine decat ceva munca de voluntariat in mediul non-guvernamental, cu atat mai mult in organizatii care se ocupa de asistenta grupurilor dezavantajate. Nimic mai adevarat! Nu as da la schimb experienta profesionala si de viata dobandite in cei 3 ani de ONG pentru nimic altceva. Pentru ca acolo am invatat cum sta treaba cu sectorul guvernamental vs cel neguvernamental in raport cu asistarea grupurilor defavorizate, si am avut si sansa sa ma (re)formeze profesional niste specialisti (autentici). Una dintre amintirile foarte dragi mie din “perioada mea de ONG-ista” este aceea cand am avut privilegiul de a participa in calitate de cursant la un training organizat de catre Centrul ChildExploitation&OnlineProtection din Marea Britanie impreuna cu una dintre camaradele mele de facultate, breasla si viata.

Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc la cat de crude la minte si entuziaste eram pe atunci amandoua. Si cat de dornice sa cuprindem tot ceea ce ni se oferea in materie de informatie in domeniul in care tocmai ce ne decisesem sa lucram. Putini mai erau ca noi, si asta ne incalzea orgoliile de psiholoage proaspete. Subiectul dezbatut timp de 5 zile la curs si 5 nopti de noi pentru ca ajunsesem sa visam noaptea ceea ce invatam ziua, ceea ce nu pot spune ca era foarte placut, a fost nici mai mult, nici mai putin decat: Exploatarea sexuala a copilului.

Intr-o locatie securizata la maxim, avand ca si colegi de “banca” procurori, ofiteri de politie, judecatori, asistenti sociali si alti psihologi si profesori experti britanici care lucrau in Centrul CEOP, am invatat cum e treaba cu exploatarea sexuala la copii. Inca din prima zi cand ochii ne-au vazut un material despre niste pedofili englezi care erau in prezent internati intr-o clinica de reabilitare pentru agresori sexuali din Marea Britanie, ne-am zis ca o sa fie nevoie de multa cumpatare si vointa pentru a lua ceea ce este profesional si productiv din tot ce vom auzi/vedea.

Din punct de vedere uman, devine usor imposibil sa ramai impasibil, echidistant sau obiectiv cand vine vorba de pedofilie. Si pentru ca acceptarea pedofililor ca indivizi ai societatii in care traim atinge crunt limitele umane, acceptarea lor ca posibili clienti in terapie implica adesea eforturi supraomenesti. Nu oricine poate lucra cu infractori, si cu atat mai putin cu agresori sexuali.

Iti trebuie multa pregatire profesionala, o plamadire interioara specifica si multa supervizie (tot profesionala) ca sa te mentii pe o linie de plutire. Pe atunci, in 2007 adica, era prima data cand auzeam de existenta unor clinici specializate in tratarea si reabilitarea agresorilor sexuali in vederea reintegrarii acestora in comunitate. Si intrebari precum: Dar cum se trateaza pedofilia? E castrarea chimica sau mecanica o solutie viabila? Exista pedofili complet reabilitati? imi survolau mintea in speranta ca cele 5 zile de curs vor veni si cu raspunsuri pe masura.

Din punctul meu de vedere, cele mai reusite formari sunt cele pe care nu le uiti niciodata, care te marcheaza irecuperabil, iar formarea cu pricina a facut exact asta… si-a lasat amprenta asupra dezvoltarii mele ulterioare ca profesionist in lucrul terapeutic si clinic cu victimele exploatarii sexuale.

Ani mai tarziu, cam pe ieri asa, mi-am propus sa ma uit la un documentar BBC despre o clinica de stat din Statele Unite ale Americii al carei rol este acela de a detine peste 500 de agresori sexuali si pedofili. Construita si mentinuta anual prin fonduri de la bugetul de stat, Coalinga este descrisa ca o institutie hibrid intre penitenciar si clinica psihiatrica, construita dupa o metodologie creata special pentru tratamentul agresorilor sexuali.

Clinica gazduieste doar barbati, care inainte de a fi admisi aici au ispasit pedepse cu inchisoarea pentru infractiunile sexuale comise. De vreme ce documentarele pe teme psihosociale au devenit noul meu mod de a imi petrece parte din timpul alocat privitului in monitor, unele elemente imi sar la propriu in ochi. Ma intereseaza in mod special cum (se) prezinta jurnalistul care nareaza documentarul si ia interviurile, cat si care este natura comentariilor realizate in fundalul filmarilor, nemaivorbind de momentele cheie incluse in filmare.

Inca din primele 5 minute ale documentarului am sesizat reticenta si stangacia jurnalistului in a se introduce in poveste. Nu pot contesta ca prezenta sa intr-o clinica plina ochi de agresori sexuali barbati, nu se regaseste printre visele vreunui barbat, dar atunci cand esti jurnalist trebuie sa iti cam asumi si posturi din astea. Ori ti le asumi, ori nu faci documentare pe teme atat de dure sau sensibile.

O solutie de mijloc in care sa faci documentarul si sa se vada pe sticla cam cat de inconfortabil te simti, disconfort care iti ataca direct obiectivismul, ridicandu-ti defensele, nu este o optiune viabila. Si cam asa s-a intamplat cu Louis Theroux dpmdv. Si-a intins un pic cam prea mult limitele personale, si asta s-a vazut de la o posta. Sincer, pe mine m-a deranjat sa il vad atat de nelinistit si debusolat in anumite secvente ale documentarului.

Nu m-a impresionat transparenta sa, ci m-a deranjat lipsa de profesionalism care genera judecati de valoare in calupuri. In ceea ce priveste comentariile de pe fundalul documentarului, am regasit unul care apare ca laitmotiv pentru mine cand vine vorba de asistarea detinutilor si anume cantitatea de fonduri alocate special pentru asistarea acestui grup minoritar oferindu-le conditii cu mult peste medie, in timp ce o mare parte din populatia majoritara se zbate sa o scoata la capat in lumea reala, de afara.

Echitatea in situatia asta dispare pe masura ce isi face simtita discriminarea pozitiva. Mentinerea departe de comunitate a agresorilor sexuali implica platirea unui pret, insa acesta trebuie sa fie atat de mare? Sau sa implice asigurarea tuturor nevoilor acestora, inclusiv a celor mai inalte din piramida lui Maslow? Cum ramane cu restul grupurilor dezavantajate fara istoric infractional?

Pana la urma bugetul alocat pentru proiecte de asistenta sociala este unul singur care trebuie taiat in feliute subtiri in fiecare tara, asa ca de ce agresorii sexuali au parte de bucata cea mai mare? Indignarea care transpare din tirada mea de intrebari este, zic eu, pe masura subiectivismului cu care erau facute comentarii similare in planul secund al documentarului. Daca ar fi sa ma apuc sa vorbesc despre marturiile agresorilor sexuali intervievati in filmare, m-ar apuca dimineata despicandu-le firele in patru.

Ceea ce pot spune este ca majoritatea erau inspaimantatori prin calmul si limbajul profesionist cu ajutorul caruia se explicau. Cam asa se intampla cand iti petreci 10+ ani in tribunale, inchisori sau clinici psihiatrice: ajungi sa devii expert in evaluarea legala, psihologica si psihiatrica a infractiunilor comise.

Mi-a ramas in minte remarca unuia dintre rezidentii clinicii si anume aceea ca: Oamenii care se afla internati in aceasta clinica nu se afla aici datorita conditiei lor psihologice/psihiatrice, ci datorita infractiunilor si istoricului lor criminal. Un agresor sexual care punea sub semnul intrebarii problema discernamantului in pedofilie! Pffff…Geniala faza!

Pe langa toate cele enumerate mai sus, m-a impresionat, trebuie sa marturisesc, metodologia folosita in evaluarea periodica a progreselor inregistrate de rezidentii care acceptau sa parcurga programul de tratament si reabilitare pentru agresori sexuali. Poligraful era in centrul acesteia, alaturi de un test dubios de masurare a nivelului de excitatie sexuala la expunerea subiectului la materiale cu continut pornografic infantil.

Pentru mine este inca halucinant cum poti fi gazduit intr-o clinica pentru tratarea pedofiliei si sa nu doreasca muschiul tau democrat sa intre intr-un program activ de tratament si reabilitare psihologica. Adica cum? Statul te tine pe tine, domnul fost detinut, pentru totdeauna agresor sexual pe masa, casa si activitati de recreere, iar tu, ca bastanul nu doresti sa intri in programul de reabilitare din diverse motive.

Ca nu ti se pare corect, ca nu recunosti ca ai fi comis vreo infractiune sexuala, ca ti se pare ineficienta metoda, ca vrei sa faci altceva, ca nu iti place de moaca psiholoagei care tine grupurile de terapie grup, etc. Pe bune? Cum de s-a ajuns ca acesti rezidenti sa isi permita astfel de luxuri? Pe banii si nervii cui mai exact? Pot parea critica si foarte subiectiva, dar deja am zis ca atunci cand vine vorba de pedofili toleranta si acceptarea imi scad vertiginos.

Bai! Ai comis-o? Platesti! Tot restul vietii! Pentru ca aici nu vorbim de furat o paine, ci de agresarea sexuala a unor copii! In acel moment incetezi sa mai fii o persoana. Nu mai poti fi considerat nici macar un animal! Esti sub zero…nimic…degeaba. Si pentru ca esti nimic, trebuie sa incepi sa devii ceva, care rationeaza conform cu norma societatii. Care invata sa isi tina in frau comportamentul sexual deviant, sau este conditionat fizic sa o faca.

Cel mai josnic exemplar uman pe care documentarul mi l-a aratat in toata splendoarea sa a fost un gigel care refuza cu varf si indesat sa intre in vreun program sau sa admita ca si-ar fi agresat sexual proprii copii, cat si alti copii. Si cu o elocventa ingretosanta, acest gigel o tot tinea sus si tare ca el nu a facut asta, desi toate materialele probatorii dovedesc asta, si ca prezenta sa in aceasta clinica i se pare un abuz din partea autoritatilor.

Mare ti-e gradina Doamne si multi agresori sexuali ii sar gardul! Per ansamblu, materialul final e acceptabil ca si continut, reporterul e amator, iar protagonistii sunt… si atat. Cine are cu ce sa se uite. Cine nu, da-ti pe Animal Planet. Aveti sanse sa gasiti animale mai umane, decat agresorii sexuali gazduiti la Coalinga, Fresno, California. Word!

Aug27

Imi place…

Posted on by
Imi place…

…sa rad cu gura pana la urechi pana ma dor falcile, imi lacrimeaza ochii si am febra musculara la burta

….sa ma uit la lume atunci cand ea nu se uita la mine mai ceva ca un voyeur

…..sa alerg prin ploaie in timp ce ma balacesc prin baltoacele urbane

……sa ascult aceeasi piesa fara sa ma plictisesc, ba chiar pana ajunge sa ma incante si mai mult

…….sa ma cocolosesc noaptea in pat cu perna botita intr-o forma nedefinita, dar atat de confortabila

……..sa visez mult si divers si in zile cu soare, dupa-amieze cu ploaie si nopti cu luna plina

………sa ma joc ca o prescolara nastrusnica care tocmai a fost scapata din vedere de parinti

……….sa vorbesc pe limbi stalcite cu vietatile latratoare, miorlaitoare sau ciripitoare

………..sa scriu mult si dens despre lucruri simple si marunte

…………sa pornesc in cautarea mea si sa ma distrez de minune pe drum

………….sa imi pun semne de intrebare despre viata, lume si sens pentru ca in final sa descopar altele noi

…………..sa conduc lumea in lupta pentru constientizare si sensibilizare mai ceva ca Ioana d’Arc

……………sa revad filme doar ca sa ma pun la incercarea descoperirii de noi semnificatii

……………sa mananc bunatati cu incetinitorul pentru a nu scapa din papile nici o farama de savoare

…………….sa citesc o carte buna in lumina naturala , facuta acordeon in fotoliul meu preferat

……………..sa ma rasfat avand grija de mine si de cuibul meu in solitudine si intimitate absoluta

………………sa privesc analitic la documentare pe teme sociale care mai apoi sa ma bantuie pana le pun pe hartie

……………….sa petrec ore in tacere alaturi de oameni de care nu ma leaga cuvintele neaparat

………………..sa ma stramb la mine in timp ce imi fac poze din plictiseala

…………………sa traiesc in felul meu, vazand realitatea prin ochii mei strabisti si sufletul-mi hoinar

………………….sa ma contrazic atunci cand stiu ca am dreptate, dar sa predau armele atunci cand dreptatea deja nu mai conteaza

…………………..sa ma tin de mana cu un om pana cand ne transpira palmele si se fac lipicioase de la atata drag

……………………sa cant cat ma tin plamanii in timp ce sunt purtata cu 200km/h pe sosele nebanuite

…………………….sa dau de banuit oamenilor care tin musai sa ma citeasca ca pe o carte deschisa

………………………sa zvacnesc

……………………….sa iubesc

…………………………sa ametesc

…………………………..sa intineresc

……………………………..sa rosesc

………………………………..sa incetinesc

…………………………………sa…esc…escu