Monthly Archives: December 2018

La Boca

La Boca

Este joi dimineata in Buenos Aires, dar se simte mai degraba a duminica tarzie. Abia m-am trezit in cantec de pasaret argentinian. Salcia care-mi vegheaza fereastra impartita-n opt ca un tort transparent se misca in vant. 

Clipesc si cu fiecare batut din gene ma mai trezesc un pic. Sau poate imi mai amintesc un pic de ziua de ieri. Aici nici o zi nu pare a semana cu cealalta, cat nici o stare cu alta. 

Ieri dimineata, fara rucsac sau prea multi bani am luat-o spre La Boca, cartierul-port unde pe vremuri ajungeau migrantii. Toate sfaturile de calatorie zic ca trebuie neaparat vizitat. In autobuzul care ne-a dus din San Telmo in La Boca poti vedea lesne schimbarea de peisaj. 

De la case aranjate la darapanaturi. De la arta stradala murala la mazgaleli. De la oameni cu priviri pline la oameni carora li se citeste foamea in ochi. 

Am coborat la capat de linie si am luat-o agale spre cele doua strazi colorate care delimitau vizitabilul de nevizitabil. Printre culori puternice, garduri electrice si semne cu Hristosei, razbatea un miros de canal care avea precum coloana sonora comerciantii putini care te invitau pe la ei pe la tarabe. 

Niste copii veniti cu scoala se uitau de jur imprejur la tabla multicolora. Am vrut sa fac o poza. El m-a pazit. Caci asta ne este intelegerea. Ne pazim unul pe celalalt. 

Si cum ma pazea el asa dand ochii roata la ce se intampla prin preajma noastra, a dat ochi in ochi cu un biciclist local care tocmai ce se uita la mine si la telefonul meu. Omul vazand paza si-a continuat de drum pe partea cealalta a cartierului, aia mai putin pitoreasca si colorata. 

In drumul spre intorcere pe aceleasi doua strazi ne-am oprit sa vedem niste zeitati aztece facute din chei. Mestesugarul zice strengar: ‘Poti sa te uiti si sa probezi orice de aici, iar eu o sa ma uit la tatuajul tau’. Ii zambesc aprobator, dupa care adauga: ‘Te rog, vreau sa vad tot tatuajul ca daca nu mor! Are niste culori asa faine!’. Il arat explicandu-i care-i treaba cu nuantele de albastru si imi zice ca el are un tatuaj cu o tema similara pe coapsa dreapta. 

Asta e unul dintre lucrurile cele mai firesti aici: sa incepi conversatii familiare cu oameni in targuri sau crasme. Sa vorbesti cu oamenii si ei cu tine cu o lejeritate tipica prietenilor de-o viata. 

In timp ce ma uitam la inelul turcoaz cu un zeu aztec cu gura deschisa, reveniti in San Telmo, ma gandeam ca tocmai ce am calatorit pana in ‘gura lupului’. Iar el ne-a primit, cu atractii colorate, invitandu-ne infometat sa o luam lin in jos pe gat. 

Ne-am rezumat la a-i numara dintii dupa care am iesit frumusel din gura dumisale pentru a-l admira de la departare. 

Cam asa simt ca poti sa-ti dai seama de identitatea unui loc, cunoscandu-l pe toate partile, prin toate cartierele si in toate momentele zilei.

Taxi Driver

Taxi Driver

Unde vreti sa ajungeti, copii?
San Telmo… Carlos Calvo…
Carlos Calvo cat?
448
Urcati!
(ne apucam sa dezbatem ceva in romana)
De unde sunteti? Sunteti italieni?
Nu. Suntem din Romania.
Ah. Suna a italiana.
Sunt destul de asemanatoare.
Eu lucrez cu niste italieni de vreo 14 ani. Maine pleaca.
Ah da? (cum adica lucrezi? unde? pe taxi?)
Sunt atat de obosit.
Si noi. Cred ca o sa ne oprim la o cafea.
Asa sa faceti. Eu am lucrat toata noaptea pana la 5 dimineata.
Si cat ai apucat sa dormi?
N-am dormit deloc. Sunt politist asa ca toata noaptea am stat si am lucrat pe calculator. Nu asta (taximetria) este meseria mea, dar traim niste vremuri in care trebuie sa lucrezi dublu, zi si noapte.
Cam asa e…
Sunt in politie de 23 de ani.
Inseamna ca le-ai vazut pe toate.
Cam da. Si acum ca se apropie Craciunul, creste si numarul furturilor. Trebuie sa umblati cu grija.
Am vazut si noi ca nu e sigur.
Hotii sunt ca sobolanii. Sunt peste tot.
Si munca nu se termina niciodata.
Nici nu iti dai seama care-i hot si care nu. Poate sa fie chiar asta (imi arata pe cineva pe strada)! Oamenii au ajuns sa se impuste intre ei. De ce l-ai impusca pe asta (aratand catre un tip oprit la semafor)? Nici macar nu-l cunosti! Ce treaba ai cu el? Iar tampitii astia (aratand spre politia stradala) habar n-au de nimic. Daca isi iau un glont in picior cad si acolo raman. Eu am atatea semne pe mine.
Imi imaginez ca dupa 23 de ani de politie ai ceva. Partea buna e ca esti inca aici.
Da, sunt! Stii cum e vorba aia: Cand nu te iubeste Dumnezeu, pur si simplu nu te iubeste si s-a terminat. Pana acolo ti-a fost.
Cam asa e…
Odata am cazut de la etajul 2 si m-am intins pe asfalt ca o pleasca. Si totusi am trait.
Ce noroc pe tine.
Ia uite ca am ajuns in apropiere. Va las aici in piata?
Da, multumim!
Aveti grija de voi!
Si tu de tine!

Recoleta

Recoleta

E 11 fara 20 si stau pe terasa impreuna cu omul meu. El dormiteaza dupa o cina tarzie la El Refuerzo, un loc micut din cartier pe care l-am descoperit in seara asta. Eu incerc sa imi pun gandurile in ordine despre ziua de astazi.

Pare ca ne-am facut un obicei din a ne bea a doua cafea a diminetii in piata si prin piata ma refer fix la aia de legume-frunte-carne-lapte-branza-oua, nu aia urbana.

Mi-a trebuit ceva pana sa ma pun in miscare astazi, dar pana am ajuns la MACBA eram in stare de functionare. Interesanta incursiune in modernism si retromodernism, cu ceva dubiosenii pe alocuri pe care n-a fost chip sa le inteleg. Eram noi si muzeul, ceea ce n-a fost tocmai rau.

Dupa, am luat-o la pas incercand sa ne aducem aminte ce autobuz ajunge la Cimitirul Recoleta. Am trecut pe langa un teren de fotbal care mi s-a parut atat de pitoresc incat am vrut sa-i fac o poza, dar intre timp venea si 130-le asa ca am luat-o in galop spre usa de urcare.

Plimbarea noastra prin cimitir a capatat intr-o clipita nuante mistico-spirituale. Dupa ce ne-am benoclat prin criptele oamenilor mai mari sau mai mici in stat, ne-am lipit de un grup si am ascultat niste povesti halucinante despre viata si moartea Evei Peron.

Tipul care povestea era atat de carismatic incat deja te imaginai in timpurile in care corpul Evei Peron era ba imbalsamat, ba mutat dintr-o parte in alta, ba furat, ba pangarit, pentru ca in cele din urma sa isi gaseasca linistea in cripta familiei Duarte.

Imi e mai clar acum de unde atata forta feminista in tot orasul, caci mostenirea pe care a lasat-o Eva Peron pentru femeile argentiene este una considerabila, doar daca ne gandim numai la dreptul de vot.

Un pranz tarziu mai tarziu in care am incercat trei guri de vita argentiniana doar ca sa nu zic ca n-am incercat, ne-am nimerit intr-o expozitie care ii aducea pe Freud si cinematografia impreuna in Centro Cultural Recoleta.

Nici prin cap nu mi-ar fi trecut ca Freud ma astepta chiar acolo, colt cu cimitirul. Faina expozitia si foarte documentata. Mi-a placut in mod special seria de fotografii care aveau rolul de a descrie desfasurarea completa a ‘actului isteric’ la femei.

Peste drum de Recoleta, am intrat in Muzeul National de Arta care tocmai ce era numai bucuros de oaspeti, fiind ziua unde intrarea era gratuita pentru oricine voia sa ii paseasca pragul. Rodin, Gaugain, Renoir, Manet, Monet si Lautrec se lafaiau in fel si chip prin incinta. Candido Lopez m-a surprins prin vitalitatea panzelor, mai cu seama a celor cu natura moarta.

Supraculturalizati, ne-am urcat inapoi in ‘el colectivo 130’ spre casa unde am bagat un somn molcom de dupa-amiaza care ne batea la portile mintii in tot iuresul ultimelor zile.

Maine e o noua zi, dar ce amintiri am mai facut si astazi. Noapte buna, Buenos Aires! Buna dimineata, Bucuresti!

La Bomba del Tiempo

La Bomba del Tiempo

Avantajul in a sta intr-o casa de oameni versus un hotel oriunde in lume, este ca poti sa traiesti niste experiente tipic locale. 

Astazi am avut parte de o asemenea experienta, venita ca recomandare muzicala din partea gazdei noastre. 

Si uite asa ne-am trezit noi luni seara in fata unui loc pe nume Konex, care e un soi de Fabrica de Buenos Aires, asteptand sa inceapa concertul formatiei La Bomba del Tiempo. 

Un grup de 15 percutionisti care canta impreuna de mai bine de 10 ani, aducand organic in ‘aici si acum’ ritmuri complexe din toate regiunile Americii de Sud. 

Locul s-a umplut ochi, desi ei canta frecvent acolo, iar la 8 fix au inceput. A fost un concert in care corpul meu a refuzat sa stea locului. Se ducea unde il ducea ritmul, iar ritmul se schimba precum vantul dintr-o directie in alta in functie de viziunea dirijorilor care isi predau unii altora stafeta. 

Nu stiu daca a fost ritmul, chimia locului sau autenticitatea oamenilor, sau poate toate trei la un loc, dar clipele traite vor sta cu mine un pic. 

Si ma gandesc ca asa cum Sigo Siendo spune in maniera documentara povestea muzicala a Peru-ului, fiecare tara din America de Sud are propria sa mostenire muzicala care calauzeste spiritual oamenii in momente de greu si de bine. 

Ma simt recunoscatoare pentru ce-am trait asta seara si o sa dorm visand in batai de tobe si fosneli de maracas.

Dacă…

Dacă…

…Buenos Aires ar fi un om, ar fi genul de om cu care mi-ar placea teribil sa stau la povesti. Stam la povesti oricum. Zidurile vorbesc, strazile soptesc, cladirile istorisesc. Pana acum cateva mesaje au ajuns puternic catre mine. Unul ar fi legat de feminism pe care il gasesti in graffitti-uri stradale, in carti pe rafturile librariilor, in arta urbana si in afisele din metrou. Un altul se refera la libertatea de exprimare fara nevoia de a depasi limitele celuilalt. Oamenii vorbesc unii cu altii, manifestand curiozitate si respect pentru cultura celuilalt. E o senzatie care ti se baga pe sub piele pana in maduva oaselor…