Este joi dimineata in Buenos Aires, dar se simte mai degraba a duminica tarzie. Abia m-am trezit in cantec de pasaret argentinian. Salcia care-mi vegheaza fereastra impartita-n opt ca un tort transparent se misca in vant.
Clipesc si cu fiecare batut din gene ma mai trezesc un pic. Sau poate imi mai amintesc un pic de ziua de ieri. Aici nici o zi nu pare a semana cu cealalta, cat nici o stare cu alta.
Ieri dimineata, fara rucsac sau prea multi bani am luat-o spre La Boca, cartierul-port unde pe vremuri ajungeau migrantii. Toate sfaturile de calatorie zic ca trebuie neaparat vizitat. In autobuzul care ne-a dus din San Telmo in La Boca poti vedea lesne schimbarea de peisaj.
De la case aranjate la darapanaturi. De la arta stradala murala la mazgaleli. De la oameni cu priviri pline la oameni carora li se citeste foamea in ochi.
Am coborat la capat de linie si am luat-o agale spre cele doua strazi colorate care delimitau vizitabilul de nevizitabil. Printre culori puternice, garduri electrice si semne cu Hristosei, razbatea un miros de canal care avea precum coloana sonora comerciantii putini care te invitau pe la ei pe la tarabe.
Niste copii veniti cu scoala se uitau de jur imprejur la tabla multicolora. Am vrut sa fac o poza. El m-a pazit. Caci asta ne este intelegerea. Ne pazim unul pe celalalt.
Si cum ma pazea el asa dand ochii roata la ce se intampla prin preajma noastra, a dat ochi in ochi cu un biciclist local care tocmai ce se uita la mine si la telefonul meu. Omul vazand paza si-a continuat de drum pe partea cealalta a cartierului, aia mai putin pitoreasca si colorata.
In drumul spre intorcere pe aceleasi doua strazi ne-am oprit sa vedem niste zeitati aztece facute din chei. Mestesugarul zice strengar: ‘Poti sa te uiti si sa probezi orice de aici, iar eu o sa ma uit la tatuajul tau’. Ii zambesc aprobator, dupa care adauga: ‘Te rog, vreau sa vad tot tatuajul ca daca nu mor! Are niste culori asa faine!’. Il arat explicandu-i care-i treaba cu nuantele de albastru si imi zice ca el are un tatuaj cu o tema similara pe coapsa dreapta.
Asta e unul dintre lucrurile cele mai firesti aici: sa incepi conversatii familiare cu oameni in targuri sau crasme. Sa vorbesti cu oamenii si ei cu tine cu o lejeritate tipica prietenilor de-o viata.
In timp ce ma uitam la inelul turcoaz cu un zeu aztec cu gura deschisa, reveniti in San Telmo, ma gandeam ca tocmai ce am calatorit pana in ‘gura lupului’. Iar el ne-a primit, cu atractii colorate, invitandu-ne infometat sa o luam lin in jos pe gat.
Ne-am rezumat la a-i numara dintii dupa care am iesit frumusel din gura dumisale pentru a-l admira de la departare.
Cam asa simt ca poti sa-ti dai seama de identitatea unui loc, cunoscandu-l pe toate partile, prin toate cartierele si in toate momentele zilei.