Category Archives: Me Likie!

Toate pânzele sus la Corbu – Epilog

Toate pânzele sus la Corbu – Epilog

Duminica ne-a fost lungăăăăăă cât o zi de post. În timp ce tot frecam telefonul în încercarea de a-mi pune ordine în haosul matinal intern, se ridică din pătuț zâmbind senin cu gura până la urechi. Nu ne trebuie mare lucru dacă știm că el e sănătos și voios. Și prin mare lucru clar includ perfuzii interminabile de cafea. Ne-am trezit tustrei și ne-am dus în bucătărie să bem, mâncăm și chefuim, evident. Micul cireșar hăpăia pe nerăsuflate cireșe, iar eu și taică-su așteptam cuminți filtrul să ne dea cafea.

Cum ne gospodăream noi așa, apare mama gemenilor cu unul dintre ei în brațe. Băieții se opresc fiecare din ce făcea, respectiv al nostru din micul dejun și al lor din moțăiala de după trezire, și se măsoară din priviri mai ceva ca în Vestul Sălbatic. Cu un ochi la mâncare și unul la intrus, își continuă treburile, semnalând aparținătorilor că parcă le dă cu virgulă prezența asta străină din odaie. Se termină de mâncat și începe joaca. Apare și celălalt geamăn în brațele tatălui său. Dimi, politicos din fire, nu vrea să îi lase singuri la masă, așa că mănâncă cu fiecare dintre ei, în două reprize. Primește biscuiți de casă. Dăm la schimb pufuleți, banana și ardei capia.

Afară plouă și e destul de răcoare. Băieții se joacă în legea lor atât de frumos că nouă, adulților, nu ne rămâne decât să ne uităm cu drag la ei și să mai învățăm un pic din lejeritatea și spontaneitatea lor. Parcă aveam și noi prin noi, ascunse, niște dintr-astea. Trebuie doar să dăm la o parte mormanul de planificări, organizări, griji și spaime și iacata-le! Stau într-un colț și abia așteaptă să se manifeste.

Dimi și unul dintre gemeni se iau la întrecere pe urcat scările în patru labe. Se întrec, dar se și așteaptă unul pe celălalt. Totuși nu suntem singuri în casă și ceilalți oameni chiar nu au greșit cu nimic să se trezească tot la 6 dimineața ca noi. Mutăm chirăiala afară. Se merge. Se cade. Se ridică. Se mănâncă mere verzi mici de pe jos. Se molfaie pietre. Se scuipă pietre. Se găsesc mătura și fărașul și se face nițică regulă. Se trage de ghivece. Se stâmbă la gustul de struguri acri din vița care îmbracă terasa. Se plimbă o roată. Se analizează cârlige de rufe. Se bagă pietre și mere prin găurile jantelor de la mașină. Se stă. Se bea apă. Se mișună. Și uite așa, fără să ne dăm seama prea bine, vine ora de culcare pentru Dimi. Ne luăm la revedere de la companionii noștri de joacă și ne culcăm.

La trezire intrăm în vria strânsului și făcutului de bagaje. Casa, atât de caldă și primitoare cu toți oaspeții săi, se golește brusc, așteptându-și primeneală pentru a întâmpina alți oameni. Dă-i, murdare la murdare, curate la curate, pungi, punguțe, pungulițe. Dimi ne ajută. Se uită la noi și ne imită fidel traiectoriile. Mai bagă o pungă într-o geantă. Mai descoperă o lampă la nivelul lui pe care vrea să o aprindă. Să ne asigurăm că nu uităm nimic pe aici. Medicamente, încărcătoare, jucării, pe domnul Leu, monitorul, poze, scoici, pietre. Taica Lazăr e mic copil pe lângă ce talcioc împachetam noi în cameră. Cumva terminăm! Mai spălăm prin bucătarie și ne asigurăm ca lăsăm locul așa cum l-am găsit. Cu ceva nisip în plus prin toate cotloanele camerei, dar astea-s riscurile meseriei de plăjar.

Ne propusesem ca până în 12 să plecăm. E 12 fără un sfert. Răzvan se bagă la duș. Dimi îi duce grijuliu deodorantul la ușa băii și i-l pune în sandale. Ce mare e băiatul nostru și cât de multe înțelege el despre lume și viață. Așteptăm cu interes momentul în care o să ne înțeleagă mai bine decât o facem noi și o să ne învețe lecții grele de viață.

Cosmin, gazda noastră își face apariția și începe să deretice prin casă. Îi arată lui Răzvan una dintre camerele de care este cel mai mândru, camera albrastră. Povestesc pe picior de plecare despre o revedere în toamnă și plimbări cu motoarele pe dealurile constănțene. Le sclipesc ochii doar imaginându-și cum or să cutreiere cariere de piatră și dune de nisip. Îmi iau rămas bun și eu și îi spun lui Dimi că plecăm și să își spună și el ‘pa pa’-ul. Se uită prelung și ezită. Nu prea îi plac despărțirile, dar începe să se obișnuiască cu ideea că oamenii mai vin, mai pleacă și că ce e cel mai important, mami și tati întotdeauna se întorc la el de oriunde ar fi.

Ne suim în mașina burdușită mai ceva ca o casă de hoarder și pornim.

Răzvan se uită în oglindă la mine și întreabă:

‘Mergem să spunem pa pa mării?’

Mă prinde într-un moment cu băluța în colțul gurii și cu gândul viclean că am plecat și plecați suntem. Câteodată sunt și așa: cold cut. Auzind întrebarea îi răspund cu juma’ de gură că da.

El mă miroase și dă înapoi:

‘Bine, hai că o luăm spre casă direct…’

Mă remontez și zic:

‘Hai să ne luăm la revedere de la mare. Dacă tu vrei, mergem!’

‘Dar tu nu vrei’, zice el.

Îmi adun tot entuziasmul de pe fundul paharului și exclam caricatural:

‘Vreau! Vreau! Hai la mareeeee!’.

Facem un ultim drum prin nisip și ne priponim față în față cu marea.

Răzvan se întoarce către Dimi și îi zice:

‘Dimi, fă-i mării pa pa! Am avut parte de o groază de lucruri zilele astea. Am avut soare. Ploaie. Vânt. Caniculă. Valuri mari. Apă caldă. Apă rece. Marea ne-a trecut prin toate. Pa pa mareeee!’

Dimi ascultă atent povețele tatălui său și face cu mâna pa pa spunându-și ultimul: ‘Apâăăăăă!’ în dialog cu Marea Neagră.

Mă uit la omul meu, îl pup cu foc pe obraz și îl alint:

‘Romanticule!’

Facem o poză de final și o luăm la sănătoasa spre casă. Nici nu ne așezăm bine înapoi pe locurile noastre că Dimi decretează stare de foame cu nume de cod ‘Miam! Miam!’. Aveeeeem de toateeee! Mâncare să ne punem și în cap. Nu mă mai prinzi tu în off-side pe mine, măi puștiulică! Mamma come prepared! Ce să fie? Ce să fie? Brânză? Grisine? Cireșe? Iaurt? Biscuiți? Suncă? Se mănâncă așa mai de plictiseală, mai de poftă și după câteva minute, undeva la intrarea pe autostradă frecvențele se mută spre tărâmul lui Moș Ene. Cânt cântecelul de somn, dau scaunul de mașină mai pe spate, trag obloanele mașinii și îmi așez o mână pe pieptul lui. În 10′ e off to the land of dreams. Mașina se mișcă într-o liniște de nani. Mami scrie. Tati conduce. Dimi doarme.

După mai bine de o oră de odihnă tati șoptește:

‘Oprim să mă înviorez un pic. Parcă mă ia cu somn de la liniștea asta…’

Dimi se trezește cu o fățucă din aia adorabilă de somn pufos și se întiiiiiinde bine de tot. Îl scot la dezmorțeală. Tati se energizează, mami mănâncă niște Mamba pe ascuns, iar Dimi se joacă cu noua lui dubă de hipioți achiziționată din benzinărie. Și cum ne bucuram noi așa de poziția bipedă, aterizează un corb în parcare.

Răzvan zice:

‘Hmmm… Ne întoarcem de la Corbu și dăm de un corb. Ce chestie!’

Mă uit cu drag la el și I feel that we totally vibe together. Lui nu-i zic nimic. Bag emoția asta mare în sân și o țin doar pentru mine de data asta. Drumul e nesperat de liber așa că pe la un 3 jumate suntem acasă. Îl felicităm pe Dimi pentru cum s-a comportat în mașină. Îi mulțumim lui tati că ne-a adus acasă în siguranță. O anunțăm pe mami că urmează jihadul despachetării așa că brace yourself, mamma!

So, de când am ajuns până l-am culcat pe Dimi de noapte nu am făcut altceva decât să ne punem casa, bagajele și pe noi în ordine. Și în ce dezordine eram cu toții, măiculițăăăăă! Pisicile miorlăiau de dor și de bucurie, Dimi se agita printre picioarele noastre, iar noi, unul hăis și celălalt cea, cât să facem acest cha-cha-cha al revenirii acasă cât mai scurt și eficient. Și ne-a ieșit, frate!

Unde mai pui că am descoperit și un oușor de porumbei în jardiniera de pe pervazul exterior al bucătăriei! Porumbeilor le place casa noastră mult. Când am fost plecați în UK și am lăsat geamul de la baie deschis ‘să se aerisească’, o familie de porumbei a pus stăpânire pe cuibul nostru și și l-au făcut al lor. Clar semne vin din toate direcțiile și toate parcă zic ‘Casa voastră e tare bună de cuib pentru tot soiul de vietăți!’.

La apus de soare eram mucificați amândoi, daaaar: copilul dormea, bagajele fuseseră desfăcute și toate puse la locul lor, haine spălate și întinse, cumpărături de mâncare făcute și nisipul pisicilor schimbat. Ca să go out with a bang ne-am tolănit pe canapea, el cu o bere, eu cu o înghețată și ne-am cinstit.

Îmi zărește talpa dreaptă cu două ciupituri de țânțar și o tăietură de scoică și zice:

‘Ce-ai pățit aici?’

Îi răspund cu haz:

‘M-a prins un țânțar, mi-a sărutat talpa piciorului cu foc și i-am cam strivit sărutul…’

Se amuză savurându-și berea.

‘Și ceva reflecții post-vacanță?’, îl întreb curioasă

‘Eu zic că luând în considerare toate cele prin câte am trecut, ne-am descurcat destul de bine.’

Mă uit la el zâmbind aprobator.

Seara se lasă peste noi. Am fost în prima noastră vacanță în trei. Și cam așa ne-a fost…

Despre maternități

Despre maternități

Stau și mă tot gândesc la o groază de lucruri legate de ce înseamnă să fii mamă… Cum se simte? Ce face o mamă? Ce gândește o mamă? Ce spune o mamă? Sau ce nu… Ce nu simte… Ce nu face… Ce nu gândește… Ce nu spune… Femeile nasc copii de când lumea și pământul, dar cumva pare-mi-se că m-am trezit să fiu și eu mamă fix într-o perioadă în care contemporanele mele, unele dintre ele, încearcă să repare greșelile trecutului lor, făcând total pe dos de cum au făcut mamele lor, ceea ce nu înseamnă neapărat mai bine, ci mai degrabă la polul opus al spectrului maternității, dacă ne uităm la ea (maternitatea) ca la un continuum. Eu sunt o mamă așa-și-așa, adică good enough pentru pruncul meu. Adică om. Imperfectă. Preocupată. Rea de somn. Cu dragoste cât casa pentru baiatul nostru. Cu frustrări. Cu așteptări. Cu de toate. Ce să mai… sunt o mamă șaorma. Ceea ce observ în jur e mult interes în direcția explicării modului în care alegi să îți crești copiii. Parcă acum mai mult ca niciodată. Dar azi, azi am avut un 404 și încă îl am… Sunt blocată cu mascota RoBingo pentru întrebarea următoare. Într-o discuție între mame, printre care mă aflam și eu s-a strecurat următorul conținut: ‘Am o prietenă care își bate copiii. Zice că îi bate și că trebuie să se descarce și ea cumva, așa că după ce îi bate se simte mult mai bine’. Mno… whadafacduiuseitudat? Am căzut pe gânduri ca baba pe scânduri și cumva discuția a continuat cu o altă interlocutoare spunând, în timp ce încerca să demonteze argumentul cum că dacă ai fost bătut când erai mic ai tendința mai abitir să faci același lucru cu copilul tău: ‘Eh, toți luam bătaie când eram mici. Câtă bătaie am mâncat!’. Nici nu pot să îmi opresc gândurile legate de mama care își bate copiii ca să se descarce și ea. I just cannot. Ceea ce pot să spun e că e greu. E cea mai grea treabă pe care o fac în prezent. Cea mai solicitantă. Cea mai complexă. Cea care mă sperie, mă bucură, mă duce în înalturile și în dedesupturile ființei mele. Ea, maternitatea. Eu sunt mama lui Dimi. Ioana mai apare din când în când, dar most of the time, când sunt cu Dimi, sunt mama lui Dimi. Învăț în fiecare zi cum să-i fiu mamă și cum să fiu o persoană la care să se uite cu dragoste, încredere și admirație. Am momente grele. Toți părinții au momente grele. De nesomn. De uitare de sine. De deznădejde. De fugă. Dar fiecare dintre noi are un rock bottom diferit. O limită peste care nu vrea să treacă ca om. Do no harm e limita mea. Do no harm! În niciun fel! Nici cu fapta. Nici cu vorba. Nici cu intenție. Nici fără intenție. Iar dacă ți se întâmplă neintenția, repară! Explică. Cere-ți scuze. Pupă să treacă. Și nu pot să nu mă gândesc ce trebuie să se întâmple în interiorul tău, încât să simți că singurul mod în care te poți descărca este bătându-ți copiii? Nu, nu toți am mâncat bătaie când eram mici. Revenind la contextul prezent de maternitate, în care ai n-ai energie, faci, ai n-ai bani, faci, ai n-ai chef, faci, ai n-ai, faci, mi se pare că așa se transformă mamele în monștrii. Cu priviri goale. Cu suflete uscate. Cu palme grele. Cu vorbe umilitoare. Cu pași târâiți. Așa că mamelor din lumea-ntreagă io vă dau un singur sfat: nu uitați de voi! Uitarea de sine cronică vă anulează ca oameni încet, dar sigur. Și așa apar monștrii. Monstruozitatea din noi se răspândește mai ceva ca mucegaiul într-un mediu în care simțim că nu contăm, pentru nimeni, nici măcar pentru noi, și că singura noastră utilitate e să facem pentru că trebuie. Uitați-vă la voi în oglinzile din jurul vostru. Alea din perete și alea umane. Ce imagini se reflectă atunci când oamenii importanți pentru voi se uită la voi și voi la ei? Totul se învață, așa cum totul se dezvață. Totul… Trebuie doar să vrei și să începi să faci diferit. În fiecare zi. În fiecare moment. Pentru tot restul vieții tale. Cap ou pas cap?

Tutto è vero

Tutto è vero

Cum adică ‘totul e adevărat’?

Care totul?

Care adevăr?

Nu totul e adevărat…

Oare?

Contextul devine din ce în ce mai puternic, inclusiv în demonstrarea faptului că totul e adevărat. Într-un context dat. Pe mare. În furtună. Pe o barcă. Marinarii obișnuiau să își spună sau să își scrie mesaje de îmbărbătare care să îi ajute să treacă cu bine prin furtunile de pe mare. Așa că ‘tutto è vero’ este fix un mesaj care îi ajuta pe marinari să ajungă la mal, teferi și nevătămați. Tot ceea ce îți spui tu ție când ești în furtună, de încurajare, de bine, care să te ajute să răzbești în acea situație dificilă e adevărat.

Se făcea că era sâmbătă pe la amiază și blonda asta umbla lela prin târg… de Autor. Împreună cu o companioană demnă de provocările pe care ți le ridică la fileu două încăperi cu bijuterii de autor, m-am plimbat preț de câteva minute prin Palatul Oscar Maugsch. Nici mai mult, nici mai puțin, căci plimbatul prelung printre bijuuri dăunează grav contului bancar.

Nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu mă încântă prea multe piese de pe standurile târgului. Adică da, erau faine, speciale, dar cumva cred că am ajuns în punctul în care bijuteriile mari și foarte mari, aproape imposibil de purtat, nu mă mai impresionează doar prin simplul fapt că sunt bijuterii statement. Mult print 3D la suprapreț, multe piese enorme și mult porțelan. Hmmm…

Eu îmi fixasem un scop, ca să nu cumpăr tot ce-mi ieșea în cale, căci înainte de a păși pragul târgului îmi imaginam că ca trebui să fiu luată pe sus și scoasă de acolo ca să nu dau damage major fondurilor-mi și așa chinuite. În marea de tarabe elegante de palat, zăresc una… 1/1 Amalgama Jewels.

Îmi atrag atenția mesajele în franceză și italiană de pe bijuteriile aurii din bronz. Mă uit pe îndelete și Giorgia (Tasca), văzând că nu mă dau dusă, începe să-mi povestească despre conceptul colecției sale. Îmi zice despre naștere și renaștere, despre cum fiecare podoabă este gândită pentru a reda această temă și despre cum a folosit bijuterii mai vechi pentru a le da o nouă viață în bijuterii nou-create.

Probez un inel frumos cu cuff pentru mâna stângă. Zâmbesc, și îi zic că inelarul meu stâng are deja 3 inele pe care nu intenționez să le dau jos prea curând. O întreb dacă are ceva similar pentru mâna dreaptă și îmi zice că nu. Ochii mi se opresc asupra unui lanț pe al cărui pandantiv e scrijelit ‘Tutto è vero’. Mintea îmi zice frenetic că nu prea are sens mesajul, dar cumva, parcă hipnotizată cer să îl văd.

Giorgia începe să-mi spună povestea marinarilor care își spuneau astfel de mesaje ca să îi ajute să treacă prin greutățile vieții pe mare și instant înțeleg de ce, intuitiv, mă dusesem pușcă spre acel lanț. Îi zic că aș vrea să îl cumpăr, înduioșată de poezia și viața din spatele bijuteriilor create de ea. Mi-l pune într-un borcănel cu dop de plută, asemenea unui mesaj în sticlă pregătit să fie lansat pe marea învolburată a vieții mele. Îi mulțumesc pe limba ei și plec căzută pe gânduri.

Tutto è vero…

Ploaie în luna lui Florar

Ploaie în luna lui Florar

Cerul e gri. 20% șanse de ploaie la început de lună mai. Hmmm… parcă trebuia să vină un val de căldură nemaiîntâlnită de prin Spania și să ne prăjim la 35 – 40jde grade în weekend-ul care se apropie. Să ne hotărâm o dată, oameni buni!

Se trezește Dimi, îl îmbrac frumușel, îi pun salopeta de ploaie, nu că ar ploua sau ceva, că doar așa îmi zice Romica Jurcă AI, îmi pun geaca de blugi și încălecăm pe-un cărucior înspre parc. Dau să ies din bloc, simt un vânt cam răcoros și îmi zic în gând: ‘Tre’ să ne întoarcem să luăm căciula omușorului și geaca de ploaie a mă-sii’.

Zis și făcut. Nici nu apucăm să facem trei pași pe alee că începe ploaia. 20% șanse, nu? E ok… Nouă ne place ploaia, iar el, el e de-a dreptul înnebunit după tăvăleala în nisipul ud de la groapa cu nisip și în lins apă de ploaie din te miri ce cotlon de parc.

Ajungem la locul de joacă după un sprint prin parc. Când mai aveam vreo 50m până la locul cu pricina văd că se mișcă leagănele. Îmi zic, tot în gând: ‘Dom’le, ce noroc pe capul nostru că avem și companioni de joacă pe vremea asta!’ Nu că ar fi fost cine știe ce urgie a apelor, dar experiența mi-a arătat că ne putem trezi singuri cuci la groapa cu nisip și dacă bate un pic vântul și sunt 3 nori pe cer.

Intrăm, parcăm căruciorul și ne uităm la cine mai era pe acolo. O fată și un băiat se dădeau în leagăne de copii mari. Fata pleacă repede, fiind încurajată de mama dumisale și rămâne băiatul. Îl pun pe Dimi la groapa cu nisip și îi dau regulamentarele lopată, greblă, gălețoaie și basculantă. Puștiul se uită prelung la noi.

Io (zâmbind): Bună!

El (clefăind o gumă): Bună!

Io: Singurel?

El: Mda…

Io vorbesc cu Dimi vrute și nevrute despre nisip, vremea de afară și ce urmează să facem în ziua respectivă.

El se uită curios la noi și continuă să se dea în leagăn.

Dimi se uită la el ca la un zeu care poate să facă atâtea lucruri pe care el nu le poate face încă.

El observă că e privit și se umflă în pene. Se duce spre învârtitoare fredonând ceva și începe să se învârtă cu forță.

Dimi se uită mai abitir, căci are o fascinație pentru învârtitoare.

El: Ce se uită la mine!

Eu: Da. E curios să vadă ce faci.

El se oprește din învârteală și se apropie de groapa cu nisip. Se uită de jur împrejur, ia o stropitoare și pleacă. Se întoarce peste câteva secunde cu ea plină și stropește nisipul deja ud.

Dimi îl studiază cu atenție.

Io: Merge cișmeaua?

El: Huh?

Io: Apa, ai luat-o de la cișmea sau e apă de ploaie?

El (pufnind în râs): De la cișmea. Cum să iau apă de ploaie? și pleacă să reumple stropitoarea.

Eu îi explic lui Dimi ce se petrece mai ceva ca un comentator sportiv înfocat.

El se întoarce și zice arătând spre Dimi cu o moacă pusă pe șotii: Îi e sete?

Io ridic privirea spre el și zic: Nu. E bine. Tu de obicei bei apă din stropitori?

El se regrupează și se duce să umple găleata cu nisip.

Io: Cum te cheamă?

El: Ianis. Pe el cum îl cheamă?

Io: Dimi

El: E băiat sau fată?

Io: Băiat. Tu ești fată sau băiat?

El (la ‘șto): Fată… Băiat bineînțeles.

Io: Mama ta unde e?

El: (pauză)

Io: Ceva frați surori?

El: Da

Io: Cam câți să fie așa?

El: Ghicește

Io: 3

El întoarce privirea brusc spre mine în semn de aprobare și zice: Ghicește cum le cheamă!

Io: Maria, Denisa și Laura

El: Cristina, Lavinia și Jacqueline

Dimi se duce spre un leagăn.

El se duce către același leagăn.

Io: Du-te și tu pe leagănul de copii mari ca să-l pun pe Dimi pe cel de copii mici.

El se conformează mândru că aparține speciei denumite generic ‘copii mari’.

Io: Câți ani ai?

El: 6

Io: Mergi la școală?

El: Nu

Io: De ce?

El: O să merg din toamnă. El câți ani are?

Io: Unu.

El: Unu?

Io: Unu

El: Arată ca o maimuță. Ia uite! Se și strâmbă la mine! De ce te strâmbi mă la mine?

Io: Și tu arăți ca o maimuță, numai că mai mare.

El zâmbește și zice: Ghicește câți ani au surorile mele!

Io: Habar n-am! Zi-mi tu!

El: 25, 17 și 4.

Io: Uau… Două dintre ele sunt deja domnișoare.

El: Pot s-o iau în brațe pe sora mea mai mică și s-o ridic, dar nu pot să o pun în leagăn.

Io: Ești puternic, dar nu trebuie să o ridici ca să nu te lovești din greșeală.

El: Tu câți ani ai?

Io: Ghicește!

El: 100!

Io: Pe-un picior…

El: 200?

Io: Păi da! Dacă am 100 pe un picior și am două picioare, înseamnă că am 200 de ani. Babă bătrână cu dinții de lână…

El zâmbește, continuă să se dea în leagăn și zice: Merge la grădi?

Io: Nu încă.

El: Când o să meargă?

Io: Din august. Tu ai fost la grădi?

El: Nu

Eu: De ce?

El îți schimbă postura, mimica și vocea și spune pe un ton serios: Știi, noi suntem țigani…

Io: Mi-am dat seama, dar ce are a face țigănia cu grădinița?

El: Păi nu suntem de pe aici.

Io: Dar de unde sunteți?

El: De la Ploiești și tre’ să fii de aici ca să te poți duce la grădi sau la școală. Adică să fii mutat aici, dar din toamnă o să merg și eu la școală!

Dimi îmi zice că vrea jos, îl prind de mâini, îl dau jos din leagăn și se reîntoarce la groapa cu nisip.

El: E atât de mult nisip în groapa aia ca în deșert.

Io: Ai fost în deșert vreodată?

El: Nu. Tu?

Io: Nu

El: E așa cald în deșert. De aia pinguinii nu pot trăi acolo.

Io: Dar pinguini să știi că am văzut!

El: Unde? În desene animate?

Io: Nu. Pe o insulă cu pinguini.

El: Unde?

Io: În Argentina, o țară care e departe de aici.

Ploaia se întețește și deodată se aude peste picurii de ploaie, peste trafic, peste foșnetul copacilor, peste gardul parcului, direct din stația lui 69: Ianiiiiiiiis!

El țâșnește din leagăn și fuge în direcția sunetului. La mama lui…

Dimi rămâne cu mama lui și se bucură de ploaia torențială dându-se pe tobogan pe burtă și lingând apă de ploaie de pe rampa circuitului.

Copiii au nevoie de cineva în preajmă ca să poată fi copii.

 

Reflectii matinale

Reflectii matinale
 

Ce propune Maya Angelou e un exercitiu de vointa de olimpiada.

Caci gandurile nu ne sunt niciodata potolite. Ele se amesteca in iuresul zilei, se amplifica in oboseala care se insinueaza treptat inca de la primele clipiri ale diminetii si ne dinamiteaza creierii in amurg cand defensele ne cad precum chilotii aia care au ramas fara elastic.

Viata se traieste tare fain cand esti odihnit. Dar cand esti obosit, risti sa faci accident. Nu mai esti atent la ce este in jurul tau, ci mai degraba la ce e in tine si uite asa vine o pala de realitate si te izbeste frontal cat sa te scoata din tine.

Asa ca asemenea unui sofer care a condus 20h si decide ca daca nu trage masina pe dreapta sa doarma un pic, cu siguranta va face un accident mortal, asa si omul trebuie sa fie atent la sine si la cele 20h de carmit prin viata care trebuie sa fie recompensate cu somn.

Fara vorbe, fara discutii, fara reflectii, fara ganduri, caci toate gandurile venite in oboseala sunt precum hienele care abia asteapta sa se infrupte din hoiturile zilei. The remains of the day, gen.

Asa ca hai sa ne odihnim inainte sa pocnim. Iar cand om face ochi si ne-om uita indarat, s-o facem cu compasiune… pentru noi cei de atunci, pentru modul in care ne traiam bucuriile si durerile si pentru cei dragi noua care ne erau alaturi.

Cat despre viitor, speranta si rugaciunea in sensul sau cel mai laic sa ne ghideze calea. Sa fie cu gand bun si tihnit in confortul unei minti odihnite si al unui suflet usurat.

Prezentul este despre recunostinta. Si iaca ca sunt recunoscatoare ca sed invesmantata in halat si ciorapi flausati in varful patului, cu cafeaua langa in timp ce in sufragerie omul meu hraneste puiul nostru de om si converseaza asa ca de dimineata, iar pisicile motaie in briza de sfarsit de aprilie.

Acesta nu a fost un fragment din emisiunea ‘Reflectii rutiere’ de Virgil Vochina, chiar daca s-a folosit in mod accentuat o metafora rutiera pentru ce ni se intampla noua prin viata.