Category Archives: Me Likie!

Oameni care sfințesc (sau nu) locuri

Oameni care sfințesc (sau nu) locuri

Nu… nu vreau sa scriu nici despre pelerinajul Sfintei Parascheva din târgul Iașilor, nici despre cel al Sfântului Dimitrie din București. Vreau să scriu trei povești despre trei locuri în care mi-am petrecut trei nopți. În calitate de om căutător de tihnă și noutate în miez de toamnă.

*

Drachenhaus Urban Village

Într-o seară de vineri cu dor de ducă din capitala mult prea înțesată de stimuli, am reușit în doi timpi și trei mișcări să vorbim la telefon cu gazdele, să aflăm toate cele trebuincioase luării unei decizii de rezervare, să fim direcționați spre opțiuni de cazare care corespundeau mai bine nevoilor noastre de cuplu (gen pat dublu, în loc de paturi de o persoană separate) și să și finalizăm rezervarea.

Odată ajunși la fața locului, în buricul Brașovului, în susurul Timișului molcom curgător, butoiașele ne așteptau cu self-check-in fain-frumos. Căldurică căldurică, așternuturi de un alb imaculat și un nuc darnic care ne tot trimitea obuze de-o gustare de seară.

Dimineața, nimic nu-i mai fain decât să deschizi ușa butoiașului și să dai de aerul rece de munte sau dacă încă mai vrei să lenevești în pat poți deschide geamul pentru un efect similar. După un somn bun, am descoperit noi lucruri în lumina dimineții. Baia comună arăta impecabil, cu o presiune la apă care te lipea efectiv de perete și temperaturi pentru toate gusturile (de la doritorii de dușuri scoțiene, până la cei de saune fierbinți).

Curtea sătucului urban găzduiește un pian ornat cu flori de toamnă, ceva radiouri vechi și muuulte pisici care își fac de lucru escaladând lianele locului. Dacă pe timp de pandemie tomnatică atmosfera locului e atât de relaxată și primitoare, îmi imaginez că pe perioadă de voie bună, grădina interioară capătă un aer și mai boem.

Am primit prosoape și săpun, ceea ce a fost numai bine dat fiindcă plecaserăm fără. Și dacă sunteți dintr-ăia care nu puteți fără să mâncați ceva dimineața la trezire, nucile și merele din curte-s numa’ bune să vă potolească zvâcul mațelor.

În concluzie, locul e super-fain, inedit ca idee de cazare și cu multă independență în primirea-predarea cazării. Merită încercat.

**

Castle Garden Guesthouse

Sâmbăta drumul ne-a dus spre Ținutul Secuiesc, unde la îndemnul unor prieteni care mai călcaseră pragul casei domnului Tibor, am decis să înnoptăm la pensiunea pe care zice sus și tare că a deschis-o pentru prietenii săi din toată lumea.

Îți trebuie fix 3 secunde după ce intri în oricare dintre camerele tradiționale să te îndrăgostești de tot ce vezi în jur. Totul se potrivește cu tot, iar în materie de aliniere și atenție la detalii OCD-ul fiecăruia (fie el mai mare sau mai mic) se lăfăie cum nu se poate mai cu foc.

Mobila-i toată veche, dar recondiționată cu simț de răspundere. Așternuturile se potrivesc cromatic cu prosoapele. Vopseaua folosită în cabina de duș care e incorporată în cameră e aceeași nuanță cu restul camerei, dar are o textură specială care o face impermeabilă. Ideea de baie a fost regândită și adaptată vremurilor, așa că singura ușă folosită desparte toaleta de restul camerei. În rest, cabina de duș și lavoarul sunt integrate în cameră cu un perete despărțitor între ele.

Ceramica din cameră e luată din apropiere, de la Corund și respectă stilul ambientului. Perdelele, țesăturile și până și elementele de feronerie (clanțe și mânerele geamurilor termopan) sunt făcute de meșteri locali.

La o cafea de vorbă, domnul Tibor te impresionează prin principiile de viață, vitalitate și determinarea cu care vorbește limba română deși nu îi este tocmai lesne. O vorbă ne-a rămas în minte: ‘Când vorbesc cu un meșter și îmi spune prețul pe care îl cere pe munca lui, eu îl întreb dacă poate să lucreze de două ori mai scump, dar să facă treabă de calitate, așa cum îi cer eu. Nu mulți acceptă. Adevărul e că oamenii știu să înceapă să lucreze, dar când e de finisat, atunci nu mai știu. Acolo se vede de fapt cine-i cu adevărat bun în meseria sa’.

Așa că dacă aveți drum prin Odorheiul Secuiesc, vizitați-l pe domnul Tibor. Dacă nu aveți, faceți-vă!

***

Zabola Estate

No, dintre toate locurile de înnoptat din escapada asta de octombrie târziu, numai asta o fost plănuită și răsplănuită. Am stat nițel pe gânduri înainte de a rezerva camere care costau 150 EUR bucata/noapte, fie ele plătibile și cu tichete de vacanță. Până la urmă am zis: Fie!

Așteptările au fost pe măsura prețurilor, cât și a marketing-ului din jurul Mikes Kastely din localitatea Zăbala, județul Covasna. Calitatea serviciilor oferite însă, nu. Și o spun asumându-mi posibilele ocări din partea oamenilor care s-au haștaguit pe acolo nemaiprididind de laude la adresa întregului ansamblu.

Hai s-o luăm cu începutul. Povestea domeniului este fabuloasă, cât și întinderea de pământ, așa că dacă ești împăcat cu a plăti exclusiv pentru aceste două lucruri, atunci nu vei fi absolut deloc dezamăgit. Totuși cele cinci stele cu care se laudă cazarea de față nu sunt date doar pentru poveste și întinderea de pământ, ci mai degrabă includ: calitatea interacțiunii cu clientul, curățenia, funcționalitatea elementelor fiecărei camere și mâncarea.

Și pentru că vorba lungă-i sărăcia omului vă zic doar atât: după ce am rezervat și confirmat rezervarea, în momentul sosirii la poartă am sunat și așteptat preț de 15 minute până când ne-a fost deschisă poarta pentru că doamna recepționer își uitase telefonul la încărcat, camera în care am stat (Miklos Room) avea aruncate într-însa obiecte de mobilier vechi, scârțâitor și nefuncțional și obiecte de mobilier nou și pătat, iar praful pe oglinda de deasupra patului nu mai fusese șters de pe la 1800 (deși oglinda nu era de la 1800).

Mâncarea n-am mai încercat-o, căci nu voiam să ne mai sară muștarul încă o dată. Scurt pe doi: dacă știti cum arată stilul distressed chic, nu alegeți Zabola Estate, căci vă veți procopsi cu distressed kitsch.

Concluzii-s mai multe, da’ mă rezum la una: omul sfințește locul, iar unde-i locul sfințit deja omul poate veni să-l facă tare păcătos.

34 de pagini

34 de pagini

Am o slăbiciune pentru conferințe. Poate mi se trage de la partea din mine la care mă refer cu alint ca ‘băbuța intelectuală’. Această băbuță coexistă cu celelalte părți, de cele mai multe ori în liniște și pace, iar eu sunt departe de a fi doar suma părților mele.

De când am văzut afișul cu vorbitorii de la ediția ‘Brand Minds’ de anul acesta, cu mult înainte să vină COVID-ul peste noi, mi-am zis în sinea mea:

‘Mamăăăă! Tu îți dai seama cu e să împarți același spațiu, fie el și Sala Palatului cea ponosită și aducătoare aminte de congrese ceaușiste, cu oameni pe care i-ai citit, care te-au inspirat, mai ales în momentele tale cele mai neinspirate?’

Între timp s-a pogorât pandemia, iar întregul eveniment s-a virtualizat. Nu a fost ideal, dar dacă încerci îndeajuns de mult, poți să renunți la toate așteptările tale legate de cum ar fi trebuit să se întâmple și să te bucuri de ce se petrece chiar în fața ta, pe ecranul tău, mai mare sau mai mic.

Mai țineți minte cum e cu ecuația fericirii a lui Neil Pasricha?

Want Nothing + Do Anything = Have Everything

Cam așa… Cu cât îți ponderezi așteptările, cu atât ai șanse mai mari să te avânți în realitatea care ți se dezvăluie și să iei din ea tot ce ți se pare mai fain, ca urmare a descoperirii și a curiozității, nu a încercării epuizante de a găsi ceea ce mintea ta crede cu tărie că ‘trebuie’ să fie acolo.

Ecuația asta mi-a adus aminte de un mural pe care l-am văzut la Muzeul de Artă Contemporană din Barcelona acum vreo 2 ani…

Și apropo de așteptări, scrierea asta este doar preambulul unei serii pe care mi-am propus-o pentru a procesa experiența de învățare pe care am trăit-o la Brand Minds-ul de anul acesta.

Ce-i cu 34 de pagini? Păi atât am scris în ziua 2, adică ieri, căci băbuței intelectuale din mine îi place să fișeze ca la balamuc. Plus că știe că nu are cum să își amintească atât de multe lucruri, așa că bagă viteză în scris ca mai apoi să se așeze în fotoliu și să răsfoiască tacticos caietul și să-și lase mintea s-o ia la sănătoasa în plăsmuirea de legături între vorbele oamenilor ălora și gândurile proprii.

Închei ducându-mă cu gândul la ce zicea Tara Westover legat de pasiunea ei pentru muzică care a determinat-o să învețe matematică. Pasiunea mea pentru cunoașterea și înțelegerea oamenilor mă determină să învăț ecuații și operațiuni matematice precum cele de mai sus…

Despre pierdere… și transformare

Despre pierdere… și transformare

Nu mai știu a câta zi de auto-izolare la domiciliu e. Încerc să nu le număr. Poate pentru că numerele mă cam duc într-o zonă dintr-asta anticipativă și plină de nerăbdare. Ceea ce fac este să mă raportez la realitate cât mai mult (aia care nu implică neapărat numere) și să îmi domolesc pornirile apocaliptice.

Nu știu când se va termina toată treaba asta, așa că mă concentrez mai degrabă pe alte treburi unde văd că am control și impact. Familie. Muncă. Eu. Ieri am avut un insight facilitat de un om care vorbea despre pierdere în contextul pandemiei.

Și mi-a picat fisa. Clanc! Noi toți am pierdut temporar ceva. Însă simțim pierderea cu toată durerea ei, iar mintea nu ne e îndeajuns de puternică (comparativ cu emoția) ca să ne transmită mesajul că lucrurile se vor îmbunătăți. Cu toții am pierdut ceva… pe cineva, așa că știm cum merge treaba. Sistemul nostru de gestionare a pierderii se activează instant. Nu trebuie să facem nimic pentru a-l pune în acțiune. Se descurcă el singur. Și treaba stă cam asa:

sau așa:

Dacă ar fi să mă uit un pic la mine și la cei din jurul meu, aș zice că suntem în plină fază de FURIE. Pe care o simțim până în măduva oaselor. Ne enervează tot, toți și toate. Ne băgăm și ne scoatem, căci cenzura nu mai funcționează. Ne luăm la harță unii cu alții. Fiecare pentru el. Nivelul de sensibilitate la orice străpunge tavanul. Totul ne lezează și simțim nevoia să reacționăm. Nu să acționăm.

Știți voi vorba aia: ‘Nu-i frumos, da’-i sănătos!’. Numai că atunci când vorbim de melt-down-uri, frustrare și furie colective, atunci se întețește jocul. Fiecare este concentrat pe furia lui și face orice ca să o exprime, iar atunci când dă nas în nas cu furia altcuiva, se șochează.

Principiul reciprocității ar trebui să funcționeze, dar nu prea o face. Așa că ajungem invariabil în situații în care eu am dreptul să îmi manifest furia, dar când altcineva o face, nu-i corect. Că mă doare. Nu-mi place. Mă face să mă simt inconfortabil. Și încet-încet ajungem la conținerea emoțională.

Greu, tată! Greu de tot! Și urât! Dar atât de necesar. Show me yours, I’ll show you mine! Nu trebuie să îți placă. Nu trebuie să zici mare lucru. Trebuie doar să rămâi acolo. În relație. Și să vezi importanța exprimării furiei de toate părțile implicate, cât și necesitatea conținerii emoționale reciproce. 

Dat fiind faptul că piederea pe care o simțim cu toții este una temporară, apar noi coordonate în ecuație care s-ar putea să ne ajute mai mult decât ne imaginăm. Lumea din jurul nostru se schimbă, iar noi, pe când eram în NEGARE îi tot dădeam zor cu Doamne ajută că nu-i adevărat, că asta nu se întâmplă. Și aveam tendința să rămânem acolo, la locușorul nostru, neclintiți, înmărmuriți, așteptând să treacă furtuna ca să ne reîntoarcem la ce făceam înainte, exact în modul în care o făceam.

Guess what, mofos? That ain’t gonna happen! Așa că oricât ne-am sau v-ați împotrivi, transformarea personală este cea care ne va ajuta să trecem prin rahatul ăsta. Nu peste. Nu pe lângă. Prin. Ce înseamnă transformare personală? Totul pornește de la cap. Capul fiecăruia. Ăla obișnuit cu confort și certitudini. Dar orice învăț are și dezvăț.

Așa că de acolo începe toată lupta de convingere. A mea pe mine. A ta pe tine. Că lucrurile se schimbă și tre’ să te schimbi și tu cu ele. Să schimbi modul în care te uiți la ele. Modul în care reacționezi la ele. Modul în care te raportezi la ele. Modul în care contribui la generarea lor. Modul în care devii participant activ la transformare.

Doar atunci, când vom fi având un locus on control intern, o să ne concentrăm pe cultivarea voinței de transformare, în loc să ne concentram pe cum să o evităm, punem la colț, scuipăm, înjurăm. 

 

Saudade

Saudade

Nu-i zi mai potrivită pentru ascultat muzică portugheză decât asta. Cel puțin pentru mine. Îmi dă așa o stare faină de mi se pare pielea de găină și mă duc cu gândul la amintirile mele în portugheză.

La serialele la care mă uitam când eram puștoaică minunâdu-mă de duioșia graiului.

La muzica portugheză și braziliană care îmi popula urechile când mi se arăta starea potrivită.

La tipa care era studentă la portugheză și colegă la cursurile de CAE din liceu.

La cadoul pe care (n)i l-am făcut într-un februarie care ne-a dus la Lisabona.

La liniștea pe care am simțit-o când am ajuns la capătul lumii – Cabo da Roca.

La azulejos, pasteis și bifana.

La localul minuscul din Vatra Luminoasă cu specific portughez pe care l-am vizitat o dată demult pentru niște pasteis și niște Porto.

La speranțele de a ajunge în Brazilia.

La singura prietenă pe care mi-am făcut-o cât am stat în Cambridge care avea tatuat pe unul dintre brațe ‘saudade’.

La cum aveam în plan să mă înscriu la cursuri de portugheză înainte de toate astea.

La restaurantul portughez la care am tot plănuit să mergem cu niște prieteni care au și ei ceva dor portughez.

Până una alta învăț portugheză prin muzică și mă bucur de sâmbăta asta luminoasă.

Uncertainty Is the New Black

Uncertainty Is the New Black

Un lucru pe care l-am realizat după o săptămână de online este că mă pot obișnui cu orice, atâta timp cât îi văd utilitatea. Iar pentru mine, tot ceea ce fac are scopul de a ține oamenii conectați și mai mult sau mai puțin în toate mințile.

Am vorbit doar cu voi adulții zilele astea, pentru că știu ca noi, adulții suntem cei care trebuie să ținem reduta și să le dăm un exemplu demn de urmat copiilor din jurul nostru legat de reziliență. Și am iubit timpul petrecut pe Zoom, WhatsApp, telefon și mail pentru că mi-a reamintit că suportul psihologic, consilierea și psihoterapia se pot face într-o varietate de contexte.

Și mai mult decât atât, am realizat că această perioadă nu face altceva decât să ne permită să ne apropiem mai tare, să ne cunoaștem mai bine și să fim unii în preajma altora în momente de vulnerabilitate care mai de care.

Să fim în sedințe când vecinul de la 3 se hotărăște să își facă pereții șvaițer cu bormașina.

Să vorbim la telefon când cu o mână lucrăm, cu o mână dăm de mâncare copiilor și cu încă o mână le printăm materialele pentru continuarea educației acasă.

Să trimitem un email când suntem cu nervii în piuneze de atâta stat acasă, când prin natura noastră suntem niște umblători.

Așa că mă bucur că am fost în vizită acasă cam pe la toată echipa cu care lucrez. Ce casuțe frumoase aveți, care reflectă cum sunteți voi… când nu sunteți la serviciu. Când sunteți pur și simplu la voi acasă.

Numai că zilele astea nimic nu mai e pur și simplu. S-au încâlcit toate precum lanțul ăla pe care oricât de mult ai încerca să-l deznozi tot degeaba.

Uncertainty is the new black.

Și pentru niște oameni care s-au culcușit în certitudini, și păci, și confort mondial, acest val ne-a luat pe sus și ne duce departe-departe. De fapt cred că ne deschide ochii cu privire la esența lucrurilor, mai presus de propria ogradă.

Cum reacționăm la incertitudine este într-adevăr o poezie. Mai cu rimă. Mai fără. Mai cu vers lung și alb.

Cum reacționăm la frică e și mai și. Acum câteva luni le povesteam elevilor de a 11-a despre fight, flight, freeze și fawn. Acum le trăim.

Voi în ce categorie vă încadrați? Luptați? Fugiți? Înghețați? Sau deveniți brusc prietenoși și complianți?

Puteți să aveți un moment de sinceritate și claritate cu voi în care să vă răspundeți la această întrebare. Nu de alta, dar în funcție de răspuns veți avea mai multă claritate cu privire la ‘De ce?’-ul din spatele propriilor acțiuni.

La mine e o combinație în care predomină lupta. Că mie îmi place să mă opun. În general. Așa că față în față cu adversitatea, opoziția pică numai bine. Și mai e și nițică fugă. Fugă de mesajele înțesate de negativitate și de spiralele sociale care se comportă ca niște găuri negre care îți absorb orice urmă de energie.

Cu încremenirea mai ușor, dar în ceea ce privește fawn-ul, aș zice că am și ceva din el, pentru că sunt convinsă că prin dialog și comunitate putem trece orice primejdie oricât de mare.

I showed you mine, you show me yours… în dulcele stil al reciprocității.

Până una alta, be safe and sane.