Monthly Archives: August 2018

Echilibrare

Echilibrare

De cand ma stiu mi-a dat tarcoale un gand care pare lipsit de logica la prima vedere, dar probabil face parte din arsenalul meu de aparari arhaice. It goes like this: iti poti redobandi echilibrul doar daca te opresti din ceea ce faci.

Printre multele puncte de incercare pe care viata mi le-a scos in cale au fost si cateva care mi-au zdruncinat din temelii aceasta credinta, reducand-o la rangul de preconceptie nascuta din frica. Atunci cand te misti intr-o directie sau alta te poate cuprinde frica.

Ca mergi in directia gresita.

Ca o sa-ti rupi gatul.

Ca o sa te intalnesti cu zmei si gheonoaie pe drum.

Ca nu o sa ajungi la destinatie.

Ca nu o sa-ti mai placa destinatia o data ce ajungi la ea.

Ca… cate si mai cate (cacofonia a fost voita ;)).

Asa ca nu mai bine stai tu si cujeti un pic? Sau doar stai, vorba bancului.

In multiplele mele incercari de a stapani mersul pe doua (roti), mi-am dat seama in modul cel mai experiential posibil ca daca stai, cazi. Si ca singura cale de a te (re)echilibra este sa continui sa pedalezi. Mai stangaci, mai cu frica, mai cu ochii scosi din orbite, mai cum o fi doar sa continui. Inca nu stiu sa merg pe bicicleta, dar e bine ca teoretic stapanesc principiile! 😀

Si vorbind de (alte) doua roti, ca pasager de motor de profesie mi-a dat de furca aceeasi zvacnire contra-productiva: daca te confrunti cu vreo situatie de dezechilibru, te opresti si te re-echilibrezi. Fundamental gresit! De multe ori daca te opresti pe motor, cazi. Sansele sa te reechilibrezi accelerand sunt exponential mai mari decat cele de reechilibrare prin incetinire/oprire.

Acum in viata de zi cu zi am portiuni de mers si portiuni de stat.

Supra-stimulari si deprivari.

Momente de high si momente de low.

Satisfactii si frustrari.

Toate se inlantuie si curg in secunde, minute si ore de viata.

Un flow existential controlat de carmaciul meu intern. Cateodata io. Mai rar supraio. Cateodata sine. Cine-l stimeaza pe Sigmund poate intui lesne la ce ma refer. Sunt un fel de jongleur care arunca prin aer principiile realitatii, datoriei si placerii. Cate unul in fiecare mana si unul in aer. Dar in jonglat, ca si in viata (dupa cum am stabilit anterior), daca te opresti, nu-i musai sa te si echilibrezi.

Numai sa nu ma intelegi gresit: nu militez spre transformarea personala intr-un perpetuum mobile. Aspir spre combinarea experientei cu o intelepciune prematura care sa ma ajute sa incetinesc, cand imi vine sa ma opresc si sa ma opresc cand imi vine s-o iau la goana.

Multul cauzeaza tumultul, adica prea multul. Heirupurile se soldeaza cu rupturi. Delocul se soldeaza cu cautarea propriului loc. Amplasarea multurilor si putinurilor intr-un flow in care dupa o zi de meeting-uri te duci sa te uiti la stele, capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea de astazi. Asa cum si dupa o zi obisnuita in care iti faci treaba si pleci chill, poti sa  te apuci sa muti muntii pe acasa.

Tin minte ca la primul meu job, Collection Officer la Zapp, la examenul de medicina muncii am citit pe o hartie ca ‘analizatorul vizual si cel auditiv vor fi solicitate intens pe durata desfasurarii activitatii’. Asa ca trebuia sa compensez cumva, m-am gandit. Numai ca draga compensare a venit sub forma unui bumerang care te loveste in dinti. Nu mai suportam ideea de a vorbi la telefon, cat nici soneria de telefon.

Acum daca stau sa ma gandesc la ce analizatori imi pun pe jar in prezent, as zice ca nu discriminez si ii bag in seama pe toti.

Cutanat pentru ca ma pun in pielea oamenilor de cate ori am ocazia, ca sa le pot fi alaturi.

Gustativ pentru ca imi trebuie ceva pana sa ma obisnuiesc cu gustul pe care ti-l lasa schimbarile de situatie.

Vizual pentru ca incerc asiduu sa vad imaginea de ansamblu si procesul.

Auditiv pentru ca imi iau timp sa ascult tacerile, tipetele mute si crizele existentiale.

Vestibular pentru ca believe it or not, caut echilibru prin tot noianul de twitch-uri care vin in cavalcada spre mine.

Kinestezic pentru ca sunt multe lucruri care ma misca.

Si olfactiv pentru ca uneori imi miroase a bine, iar alteori imi pute tot.

DISCLAIMER: Sinceritatea dezarmanta este unul dintre trademark-urile mele, asa ca daca te-am iritat vizual cu expunerea asta, citeste-ma cu ochelari roz data viitoare.

Oda mersului in chiloti prin casa

Oda mersului in chiloti prin casa

Ii trecut de jumatatea lui Gustar si ma simt in 41 ca intr-un cuptor pe roate.

Simt cum iese apa din mine si mi se prelinge pe spate si pe coapse.

Ochelarii de soare imi aluneca pe nas caci intreaga-mi piele e tot un luciu.

Temperatura dinafara capului se intalneste cu temperatura din interiorul sau contopindu-se intr-o arsita greu de dus.

Ma tin de bara si simt mirosul de metal incins pe care au pus mana cel putin 100 de suflete inaintea mea doar pe ziua de astazi.

Geamurile nu se deschid larg.

Se oscilobateaza, nu cumva sa se arunce careva.

Mai sunt 50m pana in statie, dar evident ne oprim la stop.

Ultimul stop inainte de coborare este cel mai lung.

Cobor si in timp ce merg incerc sa fac cat mai putine miscari pana acasa ca sa nu mai transpir.

Intru in cartier.

Printre pomi mi-e mai bine.

Intru in bloc si am senzatia aia de racorire pe care ti-o da pivnita de la tara in care sunt tinute toate bunatatile.

Intru in casa si incep sa imi dau jos straturile protectoare.

Mai intai rucsacul.

Dupa care baschetii si ciorapii.

Dupa care fusta.

Dupa care bluza si pieptarul.

Raman in chiloti.

Ce sentiment dumnezeiesc!

Ma lepad si de podoabe.

Ma plimb prin casa in chiloti.

Oare exista ceva mai bun de atat?

Ma asez pe fotoliu si imi adun mintile dilatate precum niste sine de tren.

Gandurile nu-mi deraiaza inca asa ca mai am o sansa.

Ce bine e sa fii acasa in chiloti!

Noi suntem poporul

Noi suntem poporul

Pe 7 august 2016 m-am intors acasa dupa ce plecasem pe 31 ianuarie 2015 in cautarea unui nou sens in Marea Britanie.

Imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri ca dupa ce mi-am recuperat bagajele si m-am strans in brate cu ai mei, drumul spre casa parinteasca mi s-a parut cum nu se poate mai firesc.

Era ca si cum plecasem cateva zile si ma intorsesem, nu mai bine de 6 luni. Eram plina de bube, semne ale frustrarii care imi iesea prin piele la propriu, dar aveam si convingerea ca se vor domoli si ca incetul cu incetul ne vom regasi linistea.

Omului meu i-au mai trebuit 7 luni pana cand sa mi se alature. Luni de tranzitie si cumpatare a dorului.

Plecasem cu gandul sa incercam sa traim inafara si sa vedem ce iese. Ne interesasem, ne sfatuisem si ne facusem o imagine care sa ne propulseze fix in directia dorita.

Noi am facut parte din diaspora.
Noi am ras ori de cate ori am vorbit pe Skype cu cei dragi.
Noi am plans de dor si jale cand totul ni se parea prea strain si stingher.
Noi am facut haz de necaz si ne-am ridicat moralul reciproc spunandu-ne ca o sa fie mai bine.
Noi am decis sa ne intoarcem acasa sa ne facem cuib, luand exemplul porumbeilor care facusera fix asta cat timp ‘nu a fost nimeni acasa’.

Aseara Piata s-a umplut de romani veniti din toate colturile Europei, sa isi spuna of-ul. Romani care au trecut si trec inca prin aceleasi stari de migrant pe care il mistuie dorul de casa la fel de mult cum il macina indignarea in raport cu mersul lucrurilor in Romania.

Ordinul a maturat cu noi toti pe jos intr-un fel sau altul. Fie ca a fost vorba de tunuri de apa, bastoane pe spinare sau gaze lacrimogene.

Am plecat din Piata fix cu 5’ inainte ca jandarmii sa ia cu asalt protestatarii de langa girafa, loc unde statusem si noi. Fierbeam de furie si neputinta in timp ce imi simteam ochii iritati si gatul ragusit de la cat strigasem.

Dupa ce am ajuns acasa nu am putut sa ma culc asa ca am citit tot ce se postase pe tema protestului. Pe masura ce citeam imi era din ce in ce mai clar ca daca nu continuam sa iesim in Piata o sa ne fie luate toate drepturile rand pe rand.

Astazi de dimineata cand m-am spalat pe fata ochii inca ma usturau. Mi-am facut o cafea si am verificat din nou media pentru update-uri. Asa am dat peste documentarul celor de la Recorder, ‘Nu e nimeni acasa’, care spune povestea unei familii care s-a hotarat acum sa plece in Marea Britanie.

Asa cum hotarasem si noi. Si am trait fiecare moment din documentar pentru ca traisem de fapt fiecare moment pe propria piele.

Am plans in hohote de furie, de tristete si de neputinta. In oamenii aia plecati din tara s-a dat cu lacrimogene. Am fost tratati ca niste infractori. Batuti si gazati.

Am spus ca am plecat din Romania ca sa ma intorc. Cu alti ochi, cu alta minte si cu alte stari. Am plecat din Piata, dar ma voi intoarce.

Nu plecam!
Nu plecam!
Nu plecam!
Nu plecam!
Noi suntem poporul!

Mie imi face bine…

Mie imi face bine…

… sa ascult pe repeat muzica preferata.

… sa spun ce gandesc ori de cate ori am ocazia.

… sa imi impodobesc casa cu vorbe care ma indeamna la mai mult.

… sa ma pisicesc cu pisicile noastre dimineata inainte de plecare si seara la sosire.

… sa scriu cat e in luna si in stele despre verzi si uscate.

… sa visez cu ochii deschisi la unde ne vor duce pasii.

… sa stau pe banca in parculetul din fata blocului si sa vorbesc la telefon cu oameni dragi.

… sa imi beau cafeaua pe indelete.

… sa scormon dimineata prin cutiile de bijuterii in cautarea combinatiei potrivite de cercei-inele-gatlegau.

… sa ma uit la documentare cat mai dubioase pe tema carora sa ruminez mai apoi timp de cateva ceasuri bune.

… sa ma iau in brate cu omul drag.

… sa rad scotand sunete porcine atunci cand ceva este mult prea amuzant sau am dat-o-n isterie de oboseala.

… sa merg pasager pe doua roti si sa numar norii.

… sa cant in casca.

… sa vorbesc cu oamenii despre nimic-uri, mult-uri si cateva-uri.

… sa ma dau de-a dura pe dealuri verzi cu soarele in par.

… sa zbor.

… sa imi nascocesc proiecte faine care sa ma cuprinda cu totul.

… sa tip si sa plang atunci cand ceva ma doare tare.

… sa uit cele ce au fost daca nu imi mai sunt de folos in suflet.

… sa dansez in plina strada pe muzica din capul meu.

… sa am alaturi oameni simpli si cinstiti.

… sa ma gandesc la copiii nostri nenascuti si sa mi-i imaginez umpland casa.

… sa imi iau inca o pereche de pantofi.

(lista in curs de finalizare)

Freeway

Freeway

I feel like this should be written in English, so I’m going to go for it, without attempting to be pretentious. Have I mentioned how much I like stories? Real-life stories… That’s one of the main reasons I watch documentaries… because they tell real-life stories. Of places, of people and of events.

This afternoon I stumbled upon ‘Freeway: Crack in the System’. 10′ into the film I thought to myself: ‘This would be a great class assignment for secondary and high school students’. What was the educational topic being discussed, you ask? Drugs! Cocaine and crack cocaine to be more precise.

How is this educational? Well, it actually is. Moreso than a theoretical lesson on the risks adolescents take, as part of their natural process of growth and development. Apart from the drugs, the video material tells the story of a man who wanted to succeed against all odds.

It brings to the table issues such as dysfunctional families, early childhood trauma, poverty, the influence of entourage, personal talents, the power of education, street smarts and determination to be the best one can be. Are you familiar with this motivational quote?

Well, this is exactly what Ricky Freeway Ross did! And he ended up making history in quite a peculiar way: as the kingpin who overflooded the streets of South Central L.A. with cocaine and crack cocaine. Now, don’t get me wrong. This is not meant to be a pro-drugs argument. I still stand by what’s written on a wall in my neighbourhood:

Ricky Freeway Ross did not do drugs. He bought. He sold. He traded. He cooked. But he did not do drugs. Call it drug dealer ethics or common sense self-preservation. All in all, he is what I call the anti-hero who makes the perfectly human role-model. He’s far from being perfect and he admits it. He’s had highs and lows in his life. He spent 20 years in and out of prisons. The thing that struck me the most was his learning process.

You hear all the time that ‘you live, you learn’. Well, Ricky is the impersonation of this saying. He was born in Texas and grew up together with his olded brother being cared for by their mother. He moved to L.A. when he was about 4-5 years old and right about that time witnessed one of the toughest things in his life: his mother shooting dead her brother in self-defense. His friends say that Ricky doesn’t like any type of violence. Funny for a drug dealer, right?

As any child, he sought comfort in something and that something was tennis. A white-folk sport. He loved to play and he played it excellent. He even wanted to apply to college on a sports scholarship. There was one slight problem: Ricky was illiterate! He could not read or write and so, even if he was extremely skilled at playing tennis, the college turned him down.

He wanted to do great things in his life, make a name for himself and take care for his mother. In the midst of Reagonomics (the economic fall brought about by the Reagan administration), the young Rick did what he had to do to make ends meet and succeed in something. Out of school, one of his friends introduced him to cocaine and told him that ‘this is the best thing since sliced bread’. So Ricky went for it. Bought some. Sold it really fast. Hooked up with the right people from the right circles and turned in no-time in the most notorious drug dealer in South Central L.A.

He worked day and night, came up with all sorts of ideas that would improve ‘the process’ and became a billionaire. A pure success story! His clients were addicted to cocaine and crack cocaine. Rick was addicted to succeeding, being strong, being respected and making a reputation for himself. After his ‘period of glory’ came the demise. He was incarcerated at 28, still illiterate.

There’s one quote that I particularly liked: ‘When I went to prison at 28 I was illiterate. When I came out, I wasn’t!’. He used his incarceration to learn. Learn to read, write, think critically and study law. After learning his ABCs, reading all that he could, Ricky was able to overturn his ‘life in prison without parole’ sentence by pleading his own case and got out on federal parole.

His life was not easy and it still isn’t. He continues to struggle with poverty and the challenges of an ex-convict, but he does not give up. What he did give up was the drug dealing business and now has a T-shirt shop. What’s the silver-lining of his story? I see a multitude of silver-linings:

– find the thing you like the most and pursue it, because chance is it will save you from darkest demons;

– educate yourself, formally or informally, because the educated are the truly powerful ones;

– get up everytime you find yourself hitting rock bottom, because only this way you will give yourself the chance to try again;

– keep your family close and let them help you in times of trouble;

– redemption is not going back to being innocent and without fault, but overcoming challenges and learning from them;

– the environment can make or break you, so the people who are around you become your main external motivators;

– if today you feel like shit and think you are shit, have another go tomorrow.

I think we need more real role-models, without the aura of perfection, great upbringing and shining stars.