Monthly Archives: August 2018

Ce zi e azi?

Ce zi e azi?

Astazi este ziua in care am avut ultimul workshop din Inset Days-ul premergator inceputului unui nou an. Daca ma cititi de mai multa vreme, poate v-a ramas in minte faptul ca eu sarbatoresc inceputul noului an ca neoamenii: la sfarsit de august si inceput de septembrie. Si ca mine mai sunt cativa… Specie rara pe cale de disparitie: dascalii.

Aia care pun suflet in fiecare material pregatit. Aia carora le vin idei de lectii in tramvai, pe buda sau in dus. Aia care se bucura precum niste copii in ajunul Craciunului cand vad noi resurse educationale. Se anunta un an intens, dar asta e fix ceea ce ma atrage la fiecare nou inceput: anticiparea avalansei pe care ma dau cu snowboard-ul. I’m in it for the adrenaline!

Parca ieri era Sfanta Maria si sarbatoream un om drag mie, iar astazi e Sfantul Alexandru si iar sarbatoresc un om drag mie. Nu e acelasi. Spatiul si timpul dintre cei doi sfinti au fost relative. Imi aduc aminte bucati, avand ca unitate de masurare a timpului lucrurile pe care le am de facut pana la o anumita data.

Odata ce intri in iuresul pregatirilor de orice fel, e cam greu sa iesi. E cam ca la o sarba din care tot incerci sa te sustragi, dar stii cu siguranta ca nu ai cum sa o faci fara ca nimeni sa se prinda, ca oricum se strica ritmul. Acum ca venii vorba de pregatiri, io mi-s spontana din fire, asa ca imi e greu sa acord pregatirilor importanta cuvenita.

Stiti cum determinati o spontana sa imbratiseze ideea de pregatiri, ca si cum ar fi propria ei mama pe care nu a mai vazut-o de cand cu nemtii? Dati-i multe de facut! Acum oricata spontaneitate zace in spontana, ea stie ca nu are cum sa o scoata la capat fara pregatiri prealabile.

M-am gandit de multe ori sa tin un jurnal zilnic de chestii, but then again asta ar insemna sa imi aloc un timp zilnic in care sa notez in el aka pregatiri, asa ca am zis ca scriu cand am chef. Imi permit acest lux. Sa scriu cand am chef, despre ce am chef. This is the proof of my rebellion and freedom! I shit you not!

Daca ar fi sa fac o trecere in revista as zice ce zilele care s-au derulat pe ruta de la Maria catre Alexandru au aratat cam asa:

15 – trezit tarziu, leneveala, sarbatorire pana in miez de noapte

16 – reality check, back in business, punerea tarii la cale

17 – lucru la foc continuu pe diverse tematici, planuit de workshop-uri si training-uri

20 – intalnit oameni noi si descoperit lucruri noi despre oameni vechi

21 – reconectat cu toata lumea si gasit spatiul fizic si mental ca sa imi continui treburile planificate

22 – urmat un program strict de happening-uri si meeting-uri pe grupuri

23 – aflat in drum spre scoala ca tin un speech de 1h despre starea de bine => panicat 2 secunde, sarbatorit cateva minute ca spontaneitatea nu ma lasa de izbeliste

24 – scris, gandit, planificat, scris, gandit, planificat, scris, gandit, planificat… + party pana in creierii diminetii urmand principiul logic ‘work hard, party harder’

27 – primul workshop

28 – al doilea workshop

29 – al treilea workshop + o dupa-amiaza de well-being

30 – al patrulea workshop + o intalnire care se anunta tricky, dar oamenii au facut-o sa fie faina si productiva

Maine e vineri. Asta stiu sigur. Pentru ca mai am un ultim hop, pana incalec pe-o sa si imi iau campii spre munte asa un pic de weekend. Ca sa ma descarc, dupa care sa ma incarc pentru 3 septembrie. Va spun ceva, dar as vrea sa ramana intre noi, da? Abia astept ziua de septembrie, luni!

Rojava

Rojava

La intersectia dintre Kurdistanul de Vest si Siria de Nord se intampla Rojava. In limba kurda rojava = vest. Cand auzi de Siria ca roman probabil ca incerci sa faci niste conexiuni aproape de contextul tau direct. Criza refugiatilor si americanii care dau cu bombe in a nutshell.

Daca te dai si pe Facebook iti mai apar in News Feed filmulete despre ororile happening right now in Syria: copii morti de bombe sau de foame, familii nevoite sa isi paraseasca casele in cautarea unui loc sigur si oamenii putini care incearca sa ajute oameni multi si multi-stress. Va e cunoscuta imaginea asta?

Daca iti plac documentarele si ai o oarecare aplecare spre a cunoaste lucruri inafara lentilei main stream media, deja ti-ai dat seama ca faptic tertipuri de genul ‘toti arabii sunt o apa si-un pamant’ sau ‘americanii vor sa-i civilizeze si ei nu si nu’ sau ‘omfg vine Statul Islamic sa ne radicalizeze copiii’ sunt fix asta: tertipuri… de doi lei, I might add.

Modelul revolutiei sociale din Rojava e one-of-a-kind as zice. Pe scurt in timpul razboiului civil din Siria inceput prin 2012 o coalitie predominant kurda condusa de Partidul Sindicalist Democrat, impreuna cu cateva grupuri kurde, arabe, siriene-asiriene si turkmene si-au pus in minte sa isi faca propria constitutie pentru o regiune autonoma, in vreme ce evident s-a incercat ‘mentinerea pacii’ in regiune. Tot struggle-ul asta a avut ca produs infiintarea Federatiei Democratice a Siriei de Nord (FDSN) in 2016.

Ceea ce este inedit in toata treaba asta este rolul pe care l-au jucat femeile pe campul de lupta, in sistemul politic nou-format si in implementarea socialismului libertarian (bazat pe descentralizare, egalitate de gen si nevoia de guvernare directa printr-un soi de democratie directa).

Cand masurile opresive ale regimului Assad le-au ajuns la os oamenilor astora, ei au decis, prin Constitutia Rojava, ca libertati care le fusesera luate incet, dar sigur, precum libertatile culturala, religioasa si politica sa fie redate poporului prin lege. Mai mult decat atat, constitutia sustine explicit egalitatea de sanse si libertatea femeilor, cu scopul eliminarii discriminarii de gen impamantenite pe acele meleaguri.

Revolutie sociala, revolutie sociala, dar care sunt aspectele concrete ale realitatii nord-siriene care au fost schimbate semnificativ? Well, it goes like this:

  • economie auto-suficienta bazata pe agricultori si cooperativele de productie;
  • democratie directa in care fiecare cetatean are sansa sa isi spuna of-ul si sa contribuie la asigurarea procesului democratic;
  • drepturi pentru minoritatile etnice reflectate in educatie: kurzii si asirienii pot invata in limbile lor materne in sistemul scolar de stat;
  • paradigma exclusiv punitiva din sistemul de justitie a fost inlocuita cu una de justitie restaurativa;
  • drepturi pentru femei: centre pentru femei victime ale violentei domestice, violenta sexuala sau alte forme de violenta; reducerea semnificativa casatoriilor cu minore, poligamiei si a crimelor de onoare sustinute de o baza legislativa; promovarea leadeship-ului feminin;
  • libertati religioase care le permit oamenilor din zona sa se casatoreasca civil independent de apartenenta lor religioasa.

Misto, nu? Iti cam trebuie niste multe perechi de coaie sa fii parte dintr-o miscare de genul. Care se poate traduce si intr-o mentalitate de genul ‘enough is enough’. Omul meu imi zice din cand in cand, si bine imi zice, ca dictaturile nu se formeaza peste noapte, ci treptat prin luarea pe rand a unor drepturi fundamentale ale populatiei. In revers, nici revolutiile sociale nu se intampla peste noapte, ci pas cu pas, manate de un puternic sentiment de nedreptate si opresiune a populatiei in raport cu un regim politic strain de valorile si nevoile oamenilor.

Asta a fost de fapt un preambul pentru urmatorul film: https://www.youtube.com/watch?v=d-TT4qAKM4w&feature=share . Se numeste: Lifelong Learners: The Education Committees (Rojava Excerpt). Pentru ca sunt un om cu educatie, care lucreaza in educatie si isi doreste ca educatia sa fie o masura de eliberare a maselor, nu de oprimare a lor, va invit sa va uitati la acest film.

Nu trebuie sa fiti de acord cu tot ce se intampla acolo, dar daca in timp ce va uitati va treziti ca va scapa un ‘hmmmm…’ sau vi se ridica vreo spranceana insotita de un bec luminos deasupra capului, atunci e basically a good use of your time.

Ce vrem pana la urma de la sistemul de educatie romanesc actual? Sa faca ce? Analfabeti functionali cu diploma de studii superioare pe banda rulanta? O elita migratoare care rupe usa imediat dupa ce isi arunca-n aer palariuta de absolvire a facultatii in cautarea ‘pasunilor verzi de peste gard’? Sau vrem niste oameni care sa gandeasca pe cont propriu si sa contribuie la recladirea unei societati in care predomina apasator tacerea si resemnarea ca ‘asa e frate in Romania’?

300

300

Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:

Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.

Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!

Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.

Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.

Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.

Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.

Schema ar fi urmatoarea:

Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9  => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea

Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.

Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!

La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.

Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.

But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.

Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?

Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.

Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.

Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.

O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?

 

Echilibrare

Echilibrare

De cand ma stiu mi-a dat tarcoale un gand care pare lipsit de logica la prima vedere, dar probabil face parte din arsenalul meu de aparari arhaice. It goes like this: iti poti redobandi echilibrul doar daca te opresti din ceea ce faci.

Printre multele puncte de incercare pe care viata mi le-a scos in cale au fost si cateva care mi-au zdruncinat din temelii aceasta credinta, reducand-o la rangul de preconceptie nascuta din frica. Atunci cand te misti intr-o directie sau alta te poate cuprinde frica.

Ca mergi in directia gresita.

Ca o sa-ti rupi gatul.

Ca o sa te intalnesti cu zmei si gheonoaie pe drum.

Ca nu o sa ajungi la destinatie.

Ca nu o sa-ti mai placa destinatia o data ce ajungi la ea.

Ca… cate si mai cate (cacofonia a fost voita ;)).

Asa ca nu mai bine stai tu si cujeti un pic? Sau doar stai, vorba bancului.

In multiplele mele incercari de a stapani mersul pe doua (roti), mi-am dat seama in modul cel mai experiential posibil ca daca stai, cazi. Si ca singura cale de a te (re)echilibra este sa continui sa pedalezi. Mai stangaci, mai cu frica, mai cu ochii scosi din orbite, mai cum o fi doar sa continui. Inca nu stiu sa merg pe bicicleta, dar e bine ca teoretic stapanesc principiile! 😀

Si vorbind de (alte) doua roti, ca pasager de motor de profesie mi-a dat de furca aceeasi zvacnire contra-productiva: daca te confrunti cu vreo situatie de dezechilibru, te opresti si te re-echilibrezi. Fundamental gresit! De multe ori daca te opresti pe motor, cazi. Sansele sa te reechilibrezi accelerand sunt exponential mai mari decat cele de reechilibrare prin incetinire/oprire.

Acum in viata de zi cu zi am portiuni de mers si portiuni de stat.

Supra-stimulari si deprivari.

Momente de high si momente de low.

Satisfactii si frustrari.

Toate se inlantuie si curg in secunde, minute si ore de viata.

Un flow existential controlat de carmaciul meu intern. Cateodata io. Mai rar supraio. Cateodata sine. Cine-l stimeaza pe Sigmund poate intui lesne la ce ma refer. Sunt un fel de jongleur care arunca prin aer principiile realitatii, datoriei si placerii. Cate unul in fiecare mana si unul in aer. Dar in jonglat, ca si in viata (dupa cum am stabilit anterior), daca te opresti, nu-i musai sa te si echilibrezi.

Numai sa nu ma intelegi gresit: nu militez spre transformarea personala intr-un perpetuum mobile. Aspir spre combinarea experientei cu o intelepciune prematura care sa ma ajute sa incetinesc, cand imi vine sa ma opresc si sa ma opresc cand imi vine s-o iau la goana.

Multul cauzeaza tumultul, adica prea multul. Heirupurile se soldeaza cu rupturi. Delocul se soldeaza cu cautarea propriului loc. Amplasarea multurilor si putinurilor intr-un flow in care dupa o zi de meeting-uri te duci sa te uiti la stele, capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea de astazi. Asa cum si dupa o zi obisnuita in care iti faci treaba si pleci chill, poti sa  te apuci sa muti muntii pe acasa.

Tin minte ca la primul meu job, Collection Officer la Zapp, la examenul de medicina muncii am citit pe o hartie ca ‘analizatorul vizual si cel auditiv vor fi solicitate intens pe durata desfasurarii activitatii’. Asa ca trebuia sa compensez cumva, m-am gandit. Numai ca draga compensare a venit sub forma unui bumerang care te loveste in dinti. Nu mai suportam ideea de a vorbi la telefon, cat nici soneria de telefon.

Acum daca stau sa ma gandesc la ce analizatori imi pun pe jar in prezent, as zice ca nu discriminez si ii bag in seama pe toti.

Cutanat pentru ca ma pun in pielea oamenilor de cate ori am ocazia, ca sa le pot fi alaturi.

Gustativ pentru ca imi trebuie ceva pana sa ma obisnuiesc cu gustul pe care ti-l lasa schimbarile de situatie.

Vizual pentru ca incerc asiduu sa vad imaginea de ansamblu si procesul.

Auditiv pentru ca imi iau timp sa ascult tacerile, tipetele mute si crizele existentiale.

Vestibular pentru ca believe it or not, caut echilibru prin tot noianul de twitch-uri care vin in cavalcada spre mine.

Kinestezic pentru ca sunt multe lucruri care ma misca.

Si olfactiv pentru ca uneori imi miroase a bine, iar alteori imi pute tot.

DISCLAIMER: Sinceritatea dezarmanta este unul dintre trademark-urile mele, asa ca daca te-am iritat vizual cu expunerea asta, citeste-ma cu ochelari roz data viitoare.

Oda mersului in chiloti prin casa

Oda mersului in chiloti prin casa

Ii trecut de jumatatea lui Gustar si ma simt in 41 ca intr-un cuptor pe roate.

Simt cum iese apa din mine si mi se prelinge pe spate si pe coapse.

Ochelarii de soare imi aluneca pe nas caci intreaga-mi piele e tot un luciu.

Temperatura dinafara capului se intalneste cu temperatura din interiorul sau contopindu-se intr-o arsita greu de dus.

Ma tin de bara si simt mirosul de metal incins pe care au pus mana cel putin 100 de suflete inaintea mea doar pe ziua de astazi.

Geamurile nu se deschid larg.

Se oscilobateaza, nu cumva sa se arunce careva.

Mai sunt 50m pana in statie, dar evident ne oprim la stop.

Ultimul stop inainte de coborare este cel mai lung.

Cobor si in timp ce merg incerc sa fac cat mai putine miscari pana acasa ca sa nu mai transpir.

Intru in cartier.

Printre pomi mi-e mai bine.

Intru in bloc si am senzatia aia de racorire pe care ti-o da pivnita de la tara in care sunt tinute toate bunatatile.

Intru in casa si incep sa imi dau jos straturile protectoare.

Mai intai rucsacul.

Dupa care baschetii si ciorapii.

Dupa care fusta.

Dupa care bluza si pieptarul.

Raman in chiloti.

Ce sentiment dumnezeiesc!

Ma lepad si de podoabe.

Ma plimb prin casa in chiloti.

Oare exista ceva mai bun de atat?

Ma asez pe fotoliu si imi adun mintile dilatate precum niste sine de tren.

Gandurile nu-mi deraiaza inca asa ca mai am o sansa.

Ce bine e sa fii acasa in chiloti!