Tag Archives: Electric Castle

plECarea nECesara

plECarea nECesara

27 iunie.

Sambata.

Dimineata.

Miros de ploaie si chef de viata. Bagajele facute fedeles. Matzele se uita dojenitor la noi pe picior de plecare si ne spun din priviri ca ne raporteaza la protectia animalelor pentru ca suntem ‘parinti denaturati’. Plecam calare pe Suzume la cel mai lung drum impreuna, cat si separat. Bucuresti-Bontida si retur. Aproximativ 1000 km.

Ce mare scofala! Barbatul stie ruta. La dus mergem Brasov-Sighisoara-Targu Mures-Cluj-Bontida. Ne ies ochii ca la melci pana iesim din Bucuresti prin Colentina. Pana la urma scapam de traficul haotic de periferie si incepem sa ne bucuram de privelistea drumului. Ploiesti in reparatii de drumuri. Brasov pe curbe descendente ametitoare.

Stau precum o regina pe saua pasagerului, sprijinita de top-case, cu mainile pe manere si casca infipta pe cap in loc de coroana. Ma simt bine. Cant in casca. El se distreaza pe curbe fara a renunta la prudenta si fluenta in mers. In nush ce oras de pe drum, pare-mi-se Brasov, unu’ da sa se bage peste noi. Se apropie ca bou’ de noi. Ridic mana la el si il injur birjareste in casca. Se potoleste si franeaza.

O tinem tot intr-o serpuiala senina pana la Sighisoara, dupa care apar niscaiva ace de par provocatoare pana-n Targu Mures. Il simt cum se bucura precum un copil care se da pentru prima oara cu bicicleta pe dealuri. Mai oprim, ne mai dezmortim fundurile, mai bem o cafea, mai stau la o tacla doo.

unnamed (1)

Ajungem langa Cluj!

Yeepeeyaho!

Mai avem asa putin!

Rascruci!

Bontidaaa!

Suntem aici! E 18:30. Suntem pe drum de la 8:30. O cautam frenetic pe doamna in curtea careia sa lasam bestia pe doua roti. O gasim pe strada Sicului. Avem un moment de pendulare si cugetare adanca soldat cu decizia de a lasa motoreta acolo-sa in batatura omului. Luam snopul de bagaje si ne ducem spre festival.

Wristbands first, camping second, put up the tent third… Suntem bine! Noroiul e peste tot numai in locul de campare nu. Sunteti dotati! Avem cizme de guma. Halal colectie de incaltari: booti moto, cizme de cauciuc si slapi.

unnamed

Omul meu e strasnic! Cum si-a condus el femeia la castel atata amar de drum! Dar nu se lasa, desi in uitatura i se citeste istoveala. Mergem sa bem o bere, sa luam pulsul festivalului, sa ne afundam picioarele-n glod. Se simte ca si cum ai merge pe ceva pufos si moale.

Ce mai senzatie. A inceput Nouvelle Vague. Gasim niste oameni cunoscuti. Incepem sa sporovaim printre melodii. Soarele se pregateste sa apuna. Zarile arata ademenitor. Miroase a iarba ca la balamuc! Se gata Nouvelle Vague. Se pregatesc Dub Pistols. Ne mai preumblam un pic de jur imprejur. Mancam o rapana babana. Ne intoarcem la scena principala.

Pistols sar de apucati spunand cat de tare le place la EC. Si noua ne placeee! Vibe-urile lor dub, ska, reggae nu se uita usor. Dupa o ora si mai bine de sarit in toate directiile se gata si dansii.

Urmeaza, urmeaaza, urmeaaazaa: Rudimental!

‘Tell me that you love mee, yeah! Tell me that you need me, yeah! Tell me that you love, tell me that you need me!’

Sunt o gramada de oameni. Habar n-aveam! Multi barbati si doua gagici. Beat-urile devin minimaliste, dar suna tare bine in contextul noptii de Bontida. Ne cam dor picioarele de la condensul din cauciucuri asa ca ii zic omului sa mergem sa stam pe o lada de Becks pana la finalul rudimentar. Multimea e compacta asa ca ma avant nebuna sa strapung drum ca sa ajungem sa sadem.

Ma injura unii, ma tzatzaie altii, dar dupa ceva minute ajungem. Ne asezam. Picioarele ne multumesc pe aceasta cale. Ne uitam in jur. Cizme de cauciuc, funduri in blugi taiati, salvari, conversi innoroiti, corpuri undiutoare in miscare.

Barbatul se uita la mine rugator si zice: ‘Nu mai pot! Hai la somn!’. Dau din cap aprobator si ne pornim ocolit spre camping. Razbatem prin bezna incercand sa nu ne rupem gaturile in atele corturilor. Evrica! Iata cortul! Nemesi 2. Mic, gri si de imprumut! Adapostul nostru pe perioada festivala.

Ups! Am uitat o plasa deschisa. E plin de furnici inauntru. Asta e, o sa dormim impreuna la noapte. Bagam dopurile de urechi, tragem sacii de dormit peste noi si somn taica. Prin noapte ne strabat niste furnici. Le trimitem la plimbare. Revin. Iar le dam la o parte. Si tot asa pana dimineata. Devine deja reflex, caci io una dorm dusa.

E dimineata. Soarele incalzeste cortul. El se trezeste cu sarg, foscaie printre sacose si pleaca la dus. Se intoarce juma’ de ora mai tarziu, dupa un dus rece cu trei cafele aburinde in brate. Ma trezeste cu drag si precautie.

He knows once you poke the bear, you have to start counting your blessings! Ma trezesc buimaca, arunc un ochi afara din cort si vad cafelele. Ma uit la el si ii zambesc tamp a multumire. Imi zambeste dragastos inapoi. Il iubesc si el stie asta. Ma iubeste si ma rasfata. E dimineata frumoasa, cu cafea, cu cizme pline de noroi uscat, dus revigorant de rece si drum’n’base.

unnamed (2)

Sa vedem ce facem azi!

Histoires d’un Festival Electrique ***** Zua 3 – Clujenii, urbanul & steampunkul

Histoires d’un Festival Electrique ***** Zua 3 – Clujenii, urbanul & steampunkul

4945276719_55878f7f50

Io am facut cunostinta cu dragul de Cluj acum vreo 4-5 ani pe cand ma preumblam nomad pe drumurile patriei. Tin minte ca si cum s-ar fi petrecut ieri ca am zabovit in Sighisoara o zi si o noapte, dupa care am trecut fugitiv prin Cluj in drum spre Oradea.

Nu l-am cinstit cum se cuvine, si am ramas cu o impresie eronata despre maria sa, Cluj-Napoca. De boemie artificiala si aroganta auto-suficienta. O fost tare fain si interesant, dar parca nu ce mi-a trebuit la momentul acela. Si cum lucrurile trebuie sa se intample la momentul potrivit ca sa capete sens pentru mine, asa a si fost.

Destinul castelului electric a facut ca io, impreuna cu al meu haiduc sa ma intorc la Cluj si sa il sorb lent ca sa ii simt gusturile multiple. Am planuit sa il vedem intr-o zi de festival. Prima a fost haos, a doua de cautari si regasiri furtunoase, asa ca a treia a fost castigatoare.

Ne-am trezit mai de cu dimineata, pe la un 10 jumate trecute fix. Ne-am primenit care incotro si-am plecat intr-un suflet beneficiind de un ajutorul unui om bun care se intampla sa plece chiar atunci cu masina spre oras. La 12 eram in urbea de pe malul Somesului, pusi pe fapte mari, adicatelea pe gasit crasma steampunk Joben.

Curiosity never killed me, since I am not a cat, but has gotten me into some tricky situations. Citisem deunazi despre trendul steampunk care a capatat forma fizica a unui locsor de reuniuni sociale, baut, mancat si cugetat. Si mi-am zis: Baaaaai, must really see it, ASAP! And so we did!

Ne-am plimbat fara graba si fara sfada incercand sa ne sincronizam cat de cat cu bioritmicitatea locala. Cata usurare am simtit in absenta presiunilor bucurestene de repede, mult si bine. Clujul mi se pare locul de bastina al chill-ului autentic romanesc. Atentie, nu e vorba nicidecum de lentoare sau vreo letargie, ci de un good old fashioned chill attitude towards life in all its glory!

Oamenii-s brici in materie de servicii, dar au acea caldura inconfundabila which makes everything so much better. Nu ne-a trebuit mult sa o gasim, pe ea, crasma cea faimoasa. Si de bine ce am gasit-o nu ne-am dat voie sa o parasim vreo 2 ceasuri.

Cronica la cald: Bestiala locatie!

Cronica la rece: Ambianta foarte rafinata, muzica jazzy in surdina, oameni multi, mancare buna-buna, servirea profi dar un pic overwhelmed de hoardele tatare de sambata, iar designul interior pe masura asteptarilor.

Am ras, am glumit, am baut, am mancat, am pozat, am incarcat telefonul la priza locantei, am lustruit noroiul de pe bocanci in baie si-am luat-o la pas de nebuni pe strazi dupa ce am pupat apasat robotul steampunk din fata stabilimentului.

Am hoinarit pe strazi, fara vreo directie sau vreun scop anume inca vreo 2-3 ceasuri minunandu-ne de ce avea chef sa ne arate Clujul. Mai o mana, mai un picior, mai un cotlon ferit de ochii trecatorilor nepasionati de curti interioare umbrite. Io am adoptat pare-se rolul turistului japonez pus pe pozat la secunda. El se uita si poza intern cu privirea, dupa care se intorcea sa vada ce s-a mai pomenit sa pozeze femeia si pe unde s-a mai priponit.

Am salutat si Somesul de mai multe ori, dand binete podului cu lacate ferecate ale dragostei clujene. Erau si cate doua-trei lacate puse impreuna. Is that the concrete display of a complicated relationship commitment? 🙂

Dupa ce-am mers de ni s-au tocit oleaca pingelele, ne-am indreptat spre parc unde am dormitat lejer pe-o banca in sunetul unei sambete linistite. Timpul trecea usor, iar noi am luat-o la picior, catre Cluj Arena sa gasim busul ca sa festinvaluim. In bus ne-om urcat, care in camp ne-a lasat, dupa ce o pana a detectat.

Cu destul umor, am schimbat repejor busul vechi cu un altul si mai vechi care ne-o dus binosor pana la Castelul Electric care se afla sub un nor. Desi ne propusesem sa ne odihnim un pic inainte de show, ne-am regasit cu gasca si am inceput a festivalui.

Mai pe la scena electro, mai pe la main stage, mai pe la reggae si tot asa pana in miez de noapte. Ne-am depravat, pardon, deprivat senzorial intr-un labirint alb si fumigen. Am furat niste eprubete colorate dintr-o plansa prinsa intr-un stufaris, am adormit chill pe niste saci umpluti cu papuris la scena reggae, am dat din cap nitelus pe Bonobo dupa ceva Silent Strike si Grimus, am mai fost la o buda, am mai baut o bere, am mai mancat un pic si in cele din urma am fost, inca o data, rapusi de somnic.

In speranta ca rimele mele nu-s chiar atat de rele, am incalecat pe-o sa si am terminat ziua asa…

Histoires d’un Festival Electrique **** Zua 2 – Electrizarea, emanciparea & eviscerarea

Histoires d’un Festival Electrique **** Zua 2 – Electrizarea, emanciparea & eviscerarea

WickerPark

10:30 A.M. Deschid ochii, imi trag mucii si incerc a iesi de cu graba din sacul de dormit. Lumina soarelui a transformat cortul intr-o sauna ambulanta care-mi aduce aminte negresit de sederile la cort din vama de odinioara. Mai motai un pic dupa care sunt zgacinata de barbat:

Nu vrei sa te trezesti? E 10 jumate…

Io: Asa si? Suntem in vacanta…

El: Hai ca mi-e foame.

Io convinsa se necesitatea satisfacerii nevoilor primare: Bineee.

Dau sa ma ridic. Aoleo! Care m-a batut azi-noapte-n somn sau in cort? Shit! Dureros dormitul asta pe pamant, stimati cititori, mai ales dupa ce demoazela fu prost obisnuita cu saltele Ikea da fita. Hai sa facem un efort dublu: sa ne ridicam fara sa ne plangem de dureri de sale. 1, 2, 3 si….

Pfiu! I’m up! Parca nu am curaj sa ma duc la dus. Daca-i rece si murdar acolo? Imi miros barbateste subratul. Bai, parca nu put asa rau. Mai stau un pic. Pun rochia cu buline, incalt bocancul in doo culori si ma strecor printre corturi cu fata mea buhaita de dimineata.

Barbatul zice:

Auzi, da’ tu nu ai de gand sa te schimbi cu altceva?

Io raspund relaxata:

N-am facut dus inca, deci pana nu fac dus, nu pun haine curate!

Incepe sa rada si zice:

Pai du-te la dus!

Io: Nu, daca-i pestibal, atunci pestibal sa hie. Mai intai micul dejun, baia de soare si multime, dupa care dusul.

Pornim agale spre multime. Luam cafea, luam guacamole io, ceva ciorbita el si ne bagam in niste tufisuri minimaliste pentru a imbuca alaturi de gasca. Imbucam pana la granita in care crapam de-a dreptul in noi dupa care pornim spre lac, mac, oac pentru a ne lua portia de vitamina D naturala.

Mai luam o cafea, mai sadem, mai vorbim dupa care gasca se sparge dupa centrele de interes asemenea bilelor de biliard. Noi mai ramanem. Barbatul devine nelinistit. Zice ca vrea sa mearga nush unde, sa faca nush ce. Ii zic sa se duca, ca io mai raman sa imi termin cafeaua.

Pleaca. Mai raman vreo ora si ceva pe langa lac, oac, mac. Soarele bate, si razbate. De spaima insolatiei, scotocesc prin rucsac si gasesc o bentito-basma. Cu ce? Cu cee? Cu ceee? Cu buline, bineinteles! :)) Albastra cu buline mai mici portocalii. O pun pe scafarlie. Imi trag si ochelarii roz cu reflexii albastrui mai pe ochi si ma invalui intr-un sal turcoaz in degradee. Si sed picior peste picior.

Par a fi un punct de atractie turistica, intrucat simt multi ochi care ma masoara din cap pana-n buline. Nu ma deranjeaza. Am dreptul la micul meu moment narcisic, nu? Un tip cu un deselere ma pozeaza de la departare dupa care imi trage un zambet de multumire. Storc telefonul de ultimii 2% stropi de baterie si dupa ce imi simt bateriile personale incarcate cu soare pornesc spre corturi pentru a sa… dus.

Bulinele vor apune in glorie, inainte de a incepe sa capete prea multi feromoni si sa devina o experienta multisenzoriala. Pe la podul alb incepe a mi se dezmorti piciorul drept. Prin urmare, merg ca si cum as avea un picior de lemn. Pirata pin-up.

Ma opresc, scutur piciorul cu pricina si imi continui drumul spre camping. Ajung. Barbatul se chilluia supt un umbrar.

Zic: Unde-s dusurile?

Raspunde: Drept inainte si pe dreapta dupa semnul cu market.

Continui: Hai cu mine, te rog!

Replica: E musai?

Parez: Nu-i musai, dar as vrea…

Concluzioneaza: Hai!

Ma imbrac in prosop, incalt condurul de plastic, insfac punguta cu solutii de dat jos jegul si incep a slapui spre dusuri. Ajungem.

Ma postez la coada si el zice:

Hai ca te astept aici.

Intru in container si ii zic:

Ok. Nu stau mult!

Droaie de fetiscane inauntru, care mai de care mai dusate, imparfumate si machiate. Ba una, draga de ea, isi si usca parul cu placa. La festival, tu fata, te faci cu placa? La ce folos? Nu-mi bat prea tare capul, intru in dus si ma curat. Vai da’ ce bine e sa te speli cu apa calda. Iuhuuu!

Dupa 10′ de ultimate bliss, ies revigorata. Ma spal pe dinti, ma dau cu crema pe picioare si brate si ies. Ma uit roata stanga-dreapta. Ioc barbat. Eh, s-o fi saturat bietul de el sa ma astepte si s-a dus la cort.

Ajung la cort. Niet barbat. Imbratisez cu continere incertitudinea. Eh, s-o fi dus cu oamenii la agitatie. Ma imbrac frumos, multicolor si pornesc spre festival. Norii negri se aduna pe cer. Rucsacul meu cu pelerina cu tot e la dansul. Incep a ma enerva minor.

Ajung la festival, ma sucesc, ma invartesc, ma umblu, ma preumblu, dar nici urma de blondul meu in tricou mov. Ma bucur de libertate si vant. Ma duc la leagane. When in doubt, just keep swinging. Toate-s ocupate. Ma catar pe un cauciuc suspedat de-o sfoara. Un tip imi zice ca-i naspa si ca n-o sa ma pot da. I do it anyway. Avea dreptate. E naspa! Ma dau jos si astept sa se elibereze un leagan pe bune.

Beaturile electrice mi se infiltreaza in cap. Iaca leagan gol. Eliberat de acelasi tip pentru un prieten de-al lui. Ajung inaintea lui la leagan.

Omul amuzat replica de dupa ochelarii de soare:

Iar tu?

Io raspund cu un zambet arogant:

Din nou.

Incep sa ma balansez. El imi face vant din ce in ce mai tare razand.

Il intreb:

De ce imi faci treaba mai usoara?

El: Habar n-am.

Prietenul lui se aude soptind in surdina:

Bai, nu-i face vant asa tare ca…

El continua. Ma sincronizez cu beatul si cu tipa din fata mea. Zambim complice una catre cealalta. Baietii isi gasesc si ei leagane si incepem a ne legana in grup. Ma duc din ce in ce mai sus cu leaganul. Mainile ma dor de la inclestarea cu care ma tin de lanturile leaganului. Rad cu gura pana la urechi si imi curg ochii de la vant.

Esarfa multicolora imi zboara din par direct sub leagan. Unul dintre baieti isi arunca papucii in aer si aterizeaza langa esarfa mea. Ma gandesc sa-l strig la misto cenusaresul, dar ma abtin. Nu ne cunoastem totusi atat de bine. Cine stie? Poate se supara.

Vantul se inteteste si se pornesc din cer spre pamant ceva stropi de ploaie navalnici. Baietii se opresc din leganat, imi spun “Ciao!” si pleaca. Mai raman o clipa suspendata-n lanturi. Vine furtuna. Ma opresc si ma duc de graba spre Stables.

Intru si ma asez pe jos, rezemata de un zid de piatra. Imi bubuie capul si imi cam fuge perspectiva. De-as avea niste apa! Unde pana mea e omu’ asta? Ma uit in dreapta mea si vad o tipa cu o sticla de apa.

Pot sa iau si io in pic de apa, o intreb.

Sigur, imi raspunde binevoitor.

Galgai doo guri de apa si ma mai remontez. Se dau pelerine de ploaie moca. Ce organizare faina, oameni buni! Prind o pelerina, ma intiplesc si pornesc prin vant si ploi in cautarea barbatului risipitor. Merg spre campus si mi se afunda bocancii-n noroi. Ma gandesc cum ar fi sa trag o tranta in mocirla asta. Ar fi nasol! Hai sa nu, totusi! Vad cortul! E aproape…

Prosopul mi-a fost bagat la adapost. Aha! Barbatul a fost pe aici, bata-l crucea! Unde ii, naparstocul napraznic? Oare mi-o fi lasat niste apa sa ma ofilesc de tot? Intru in cort si vad apa. Ma luminez!

Deci we think alike even when we’re not together. Nice “Wicker Park” re-enactment we’re doing here! Nu stau nici 5′ singura in tren si apare el, cu miros de ploaie si privire salvatoare. Ne pupam, ne imbratisam si ne povestim pataniile, pentru a concluziona ca: el s-a intins sa ma astepte langa dusuri “intr-un loc cu maxima vizibilitate”, unde a stat mai bine de un ceas jumate.

Vazand ca nu apar, a rugat o candidata la dus. Sa ma strige, in dus. N-am raspuns asa ca a plecat spre cort. Mi-a zarit prosopul pus la uscat si si-a dat seama ca m-am dus spre festival. A dat doua ture de campus si l-a apucat ploaia. S-a dus la Stables, a intrat, nu m-a vazut si a plecat spre alte parti sa ma caute. Dupa lupte seculare care au durat mai bine de un ceas, ne-am regasit. In cort.

Am ras unul de altul si impreuna de situatie, si am sfarsit adormind unul in bratele celuilalt. Festival romance… Seara s-a asternut peste noi. Ne-am trezit, am petrecut dansand pe ritmuri de Thievery Corporation si sarind energic pe show-ul celor de la Foreign Beggars. Noaptea ne-a fost un sfetnic bun si ne-am ghemuit unul in altul cu dopurile in urechi, sforaind pan’-la ziua.

Histoires d’un Festival Electrique *** Zua 1 – Plecarea, ploaia & plumbul

Histoires d’un Festival Electrique *** Zua 1 – Plecarea, ploaia & plumbul

dieantwoord3

5 A.M. Trezirea, tu! Ce atata somn? Bagajele-s facute? Is… Totu’-i pregatit de plecare? Ii… Sigur n-ai uitat ceva super important dupa care o sa plangi prin cort? Sigur! No bine, atunci hai de te pregateste de lucru, ca ai lucru mare de facut astazi, dupa care, hop-tzop la drum lung.

M-am gatit pana m-am gatat, si-apoi am plecat. Intolita nevoie mare de serbare “Sound of Music” intr-un taxi din boxele caruia rasuna RockFM, goneam pe Podul Basarab la 6 A.M. catre peste tot si nicaieri. Am ajuns si in Neverneverland.

Precum Dorothy proaspat luata pe sus de tornada din Kansas si teleportata intr-o alta lume si io ma scobor din taxi in cautarea… unei cafele decente care sa-mi accelereze, vezi Doamne, legaturile neuronale adormite peste masura.

Defiland imbulinata pe strada principala, ma indrept darz catre un supermegaultraminimarket furnizor de cafiaaa. Intru. Coada de 2km de muncitori care asteptau sa isi ia cafeluta de dinainte de intrat in schimbul I s-a uitat cu coada ochiului colectiv la rochia mea clos albastra cu buline mari albe. Platesc drogul si ma postez cuminte la aceeasi coada in timp ce aproape fiecare bulina de pe rochia mea era fixata de cate-un ochi de muncitor.

Facand haz de necaz, ii soptesc colegei mele de suferinta:
Bai se uita lumea la mine ca la un extraterestru, frate!

Din multimea proletara asezata in sir indian in fata tonomatului datator de cofeina, se aude o voce insotita si de o ochiada galesa:

Ba nu, sa stiti ca sunteti foarte secsi!

Nu i-a trebuit mult creierului meu sa se ariceasca la asocierea neavenita a conceptelor de tinuta vestimentara secsi si serbare prescolara. Asa ca i-am retezat-o scurt interlocutorului:

Nu era asta idea

incercand sa traduc cat mai fidel replica “This is not exactly what I was aiming for”. Domnul muncitor nu s-a lasat cu una cu doo:

Dar va rog, veniti mai aproape…

sesizand spatiul intentionat pe care il lasasem intre mine si el.

Replic calm si non-reactiv:

Nu e nevoie, doar e culoar de trecere.

Imi fac tacticoasa cafeaua, o condimentez dupa gust si parasesc incinta anticipand ca briza diminetii s-ar putea sa ma transforme nevoit intr-o Marilyn Monroe de Otopeni. Asa ca tin bine de rochie, serpuiesc drum printre muncitori si privesc semet drept inainte. Ajung la teatru. Mistouri matinale. Montat decoruri. Primit copii. Pregatiri. Blinding lights.

Se deschide cortina si ii dam drumul. Si nu ne-am oprit pana la final. A fost senzational. Parintii erau in adoratie din sala, iar copiii aveau piepturile umflate de mandrie de pe scena. Profesorii plangeau in culise, iar noi pe scena zambeam cu gurile pana la urechile vecinului.

Postludiu de multumiri, fotografii si planuri de vacanta. Am facut-o si pe asa, imi zic satisfacuta in sinea mea. E timpul sa plec. Ma culeg, ma reculeg si dau sa ies. Afara ploua infernal, iar io nu ma iubeam cu nimeni, asa cum zicea bine dragul de Nichita.

Sun barbat sa imi vina in ajutor. Vine, cu umbrela cu tot. Se uita nitelus la mine, imi trage un zambet barbos si remarca:

Ce frumos te-ai aranjat! Iti sta foarte bine, draga mea!

Ii reintorc zambetul precum un bumerang expresiv si pornim prin ploaie spre masina. Grabim pasul, ne urcam in masina si facem cunostinta:

Io sunt Alex!

Ioana, imi pare bine!

Si mie!

Alexandra!

Ioana!

Salut!
Introducerile fiind facute scurt si cuprinzator, pornim la drum. Ploo, ploo, babele sunt precum clostile care se tot oo. Si mai ploo un pic. Traficul e intens. Oprim la benzinarie pentru alimentarea cu… Rom. Imi aduc aminte ca florile frumoase pe care tocmai ce le primisem de la copii nu vor rezista in masina pan’ la Cluj.

Asa ca ma gandesc sa fac o fapta buna sau poate chiar mai multe. Trimit barbatul cu doo dintre buchete la receptia unui hotel din apropiere, iar io ma indrept spre una dintre doamnele de la pompa benzinariei. Doamnele de la receptia hotelului s-au dovedit a fi extrem de incantate sa primeasca cate un buchet de flori de la un flacau balai pe motiv ca

Azi e joi si ploo!

Doamna de la pompa mi-a acceptat florile cu un zambet larg, care sunt sigura ca i-a luminat toata ziua. Mergem ce mergem, trecem de Brasov si imi aduc aminte fara sa vreau de ultimul drum pe serpentinele dinspre Brasov pe care l-am facut pe moto, guess what, tot pe ploaie torentiala.

Ma infrigurez un pic, dar imi revin repede. Continuam sa mergem. Serpentinele nu se lasa. Autocare peste betoniere asezonate cu niste vehicule cu gabarit depasit ne ingreuneaza drumul. Oboseala ma ajunge si ochii par a nu mai dori sa urmareasca drumul. Incerc sa nu.

Mi se face rau. Ma repozitionez in punct de vizibilitate maxima si ma reangrenez in conversatiile de grup. Timpul trece pe masura ce descopar ce faini sunt oamenii pe care tocmai ce ii cunoscusem in acea dimineata. Vorba lunga si apasata, discursuri coerente, jocuri de cuvinte si muzica chill. Suntem deja in Sighisoara. Acum in Apahida. Iacata ca mai sunt 4 km pana la Bontida…

Si… si… si… Am ajuuuns! Sa fi fost trecut de 6 P.M. Parcam, dam jos bagaje, suntem intampinati de gazda noastra care ne-a si croit drum catre festival cu ceva… racoritor. Merge! Merge bine de tot! Vine pipi grav! Ecologica-i in camping, deci departeee!

Barbatul prevazator zice:

Hai in camp.

Hai, ii zic, constransa de imprejurari.

Ma unduiesc imbulinat spre campuri, pasind atent peste stiuletii inca netaiati. Ma cracanez, dau jos textila, ma pun pe ciuci si incep, vorba aceea, a mictiona. Barbatul ma pazeste, aruncand cate o privire voyeuristica din cand in cand. Il admonestez transant sa nu care cumva. Se intoarce.

Deodata isi face aparitia in camp o doamna, cu intentia vadita de a uda rasadurile (si ea) cu un furtun considerabil. Am un moment de jena, doamna ma repereaza si zice:

Nu va faceti probleme!

Io incep a rade hohotit si ii spun:

Fiti fara grija ca probleme nu-mi fac!

Finalizez apoteotic, ne reintorcem catre civilizatie, ne incotosmanam cu sarsanalele din dotare si pornim spre camping. Las barbat sa monteze cortul, in timp ce scrutez orizonturile si ma las admirata de privirile camperilor curiosi.

Ne instalam si pornim spre scene, fara a face vreo scena. Lume multa, agitatie placuta si simtaminte de libertate campeneasca. Barbatul se uita stanga saluta lume cunoscuta (de el), se uita dreapta mai saluta ceva lume cunoscuta (tot de el).

Io ma uit stanga, vad lume si ma reflect in dansa, ma uit dreapta mai vad niste lume care se reflecta-n mine. Fain, dom’le, fain! Noaptea se lasa incetu peste castel, multimea devine nelinistita in asteptarea raspunsului (die antwoord = raspunsul), iar picioarele-mi par a se transforma in doo picioroange din plumb.

Mancam, bem si intra Subcarpati in scena. Oboseala ma cuprinde insidios. Imi scot dresurile si raman in picioarele goale cocotata pe niste navete de Becks langa Stables. Folclorul suburban ma cuprinde si ma duce departe, departe in zari de basme cu haiduci si mandre.

Corpul isi da shut down. Ochii se inchid. Urechile inceteaza sa mai auda. Plumbul din picioare devine din ce in ce mai greu… reu… eu?… uuu…

Histoires d’un Festival Electrique ** In loc de preambul

Histoires d’un Festival Electrique ** In loc de preambul

36079_169554773056716_169554153056778_541807_6856798_n

E ciudat sentimentul de uimire combinat cu satisfactie pe care il ai in momentul in care te trezesti fata in fata cu normalitatea aia “idilica” in care toate toaletele publice au hartie igienica, in care campingurile de festival au politici de safety&security care te fac realmente sa te simti in siguranta, dusurile de camping au apa calda de fiecare data, iar oamenii sunt prietenosi, binevoitori si autentici independent de natie, orientare sau preferinte muzicale.

Toate astea, si-nca pe atat, mi-a fost dat sa le traiesc din plin in ograda Castelului Banffy din Bontida. Ideea de a merge la un festival de muzica electro mi-a inmugurit in minte in urma cu vreo luna si ceva, chiar doo. Se facea ca era o duminica dimineata cu lene mare. Io citeam stirile de pe vice.ro, in vreme ce barbatul se dusa.

Ochii mai sa-mi iasa din orbite ca la melci in momentul in care vazura healiner-ul de la Electric Castle: Die Antwoord! Shit, la dracu! Pe bune vin astia in Romania? Nu se poate asa cevaaaa! Da-i, striga barbatul:

Barbateeee! Ia ghici ghicitoarea mea, cine vine in Romania sa cante in iunie…

El oleaca ametit de somn si iritat de nivelul decibelilor mei care au razbatut prin pereti, usi si perdeaua de la dus, zice:

Nush frate… Conteaza?

Io strig in semiextaz:

Die Antwooooord!

El lasa cojocul ametelii deoparte si parca se mai inviora nitel:

Ete na! No shit!

Io: Shit, man! This is the fucken shit! Tre’ sa mergem, tre’ sa mergem. Oh and by the way, did I happen to mention ca tre’ sa mergem? 😀

Din vorba-n ciorba pana-n fund la taxatoare, am gasit un grupusor, cel putin la fel de doritor sa se electrizeze la castel impreuna cu yours truly. Acu’, partea usor dubioasa a fost ca dragul de festival, ca orice festival care se respecta, incepea joia si se gata duminica noapte.

Dupa cateva clipe de ezitare manate de pilotul automat al muritului pe altarul muncii, am decis de comun acord ca: are sa hie pestibal, uai! Si asa a si fost… Cu tot tacamul, nu gluma! Cu o tenacitate si capacitate de effective planning which would make any manager proud, m-am (re)organizat si am reusit sa-mi pun toate afacerile in regula, astfel incat sa ma duc la zbantuiala si dezmat cu inima impacata ca tara NU arde si baba se piaptana pe ritmuri electro.

Ce-i cu adevarat si mai ciudat e ca pana la aceasta izbucnire decizionala, fedtivalurile la care am mers au fost asa mai mainstream gen: Artmania, B’estfest, Rock the City. Nicidecum un festival la dracu cu carti, in inima Ardealului, pe beat-uri electronice.

Numai ca io am invatat o lectie esentiala de la mine insami: Bai, daca intuitia iti spune ca tre’ sa faci ceva aici acum pe masa, fa matale un scurt risk assessment, dupa care, daca astrele se aliniaza, go for it full force! N-are ce sa iasa rau! Mama-mama si cat de fain a fost…

Parca mi-a deschis apetitul pentru festivaluri. Cu muzici tari pana dimineata, cu aer liber, cu dor de duca pe-o naluca, cu soare si vant care se joaca pe pielea ta lasand urme de bronz, cu dormit inghesuit in cort, cu primit in vizita o furnica impreuna cu toata familia sa si cate si mai cate. Wacken, Hellfest & Exit just you wait and see… me next year! 😉