Tag Archives: relatii

Apr13

Lunea albă

Posted on by
Lunea albă

Slow morning.

Mult soul-searching pentru mine.

Discuții filozofice despre viață, alegeri, relații, vindecare, creștere, devenire, regăsire.

Vio mai mai să îmi facă inima să stea în loc, când a încercat ea să coboare de pe bibliotecă pe un raft din interiorul bibliotecii și a sfârșit întinsă pe parchet pe o parte. S-a ridicat tacticos și a mers mai departe.

Touche, Vio! Touche! Cazi! Te ridici!

Afară primăvara pare că nu mai e atât de prietenoasă ca ieri.

Mâine facem Egg Hunt! Abia aștept!

Până una-alta trebuie să pregătesc cuibul pentru pui. Puiul se reîntoarce în cuib. Cu povești. Stări. Și invariabil frustrări naturale generate de tranziția dintre cele două lumi.

Am vorbit un pic astăzi de dimineață. M-a bucurat faptul că a avut ocazia să interacționeze cu bărbați din familia lui extinsă, căci nevoia de conectare și de looking-up-to către figurile masculine din viața lui e majoră. E în plin proces de învățare a bărbăției și masculinității. Așa că unde să se uite altundeva decât la bărbații semnificativi care îl înconjoară.

Dragul meu, vrei să îți spun ceva important? Înainte de a-ți găsi propria identitate masculină evident că e nevoie să te uiți în jur și să îți iei niște notițe mentale, dar at the end of the day, cum alegi să integrezi părțile alea în tine depinde de tine.

Și cum îmi place mie cu psihologia (că dee, Doina știm, Doina cântăm!), validarea masculinității pentru băieți vine în relație cu mama, adică cu părintele de sex opus. Dimi se uită la exponenții masculini ai tribului său, dar validarea o primește de la mine. Și chiar astăzi mă gândeam cât de mult contează pentru un băiat să fie crescut de o mamă care îl învață să fie bun, blând și respectuos în relația cu ea. Dar și de mare ajutor.

Unul dintre lucrurile pe care i le spun frecvent lui Dimi atunci când îi cer ajutorul cu diverse treburi casnice este că este un ajutor de nădejde. Și chiar așa este. Are pornirea de a ajuta, de a repara, de a face lucruri de unul singur, care îi este cultivată în ambele case. Îmi doresc pentru el să înțeleagă că în relație cu orice fată/femeie cu care va fi este vital să respecte, să iubească, să protejeze și să ajute. Și atunci când se supără să găsească o modalitate de a lucra cu supărarea aia, fără să o lase să foreze în el găuri pline de frustrări, resentimente sau neîmpliniri.

Uneori sunt atât de obosită și prinsă în rutina zilelor pline că pierd din vedere niște nuanțe care pentru el contează. Are o parte atât de sensibilă și introvertă care are nevoie de timp ca pur și simplu să fie. Și fix din zona aia de sensibilitate ies cele mai uimitoare discuții despre cum funcționează lumea, viața și despre cum funcționăm noi ca oameni în relații.

M-a amuzat atât de tare într-o dimineață în drum spre grădi. Intrăm în curtea grădiniței și vede în iarbă niște firișoare de viorele.

Se apleacă lent, culege una și mi-o dăruiește.

Mă emoționez și îi mulțumesc că s-a gândit la mine.

Îmi zice procedural că trebuie să găsesc o vază mică pentru vioreaua minusculă.

Aprob din cap. Intrăm în grădiniță, pun floricica pe dulapul lui și îl ajut să se descalțe.

Iese Miss Denisa. Înaltă. Blondă. Fermecătoare.

Dimi se uită la ea, se uită la mine și conchide:

‘Mami, dă-mi mie vioreaua! Tu poți să te duci să îți culegi alta din grădină‘

Zâmbesc și i-o dau.

I-o duce timid, dar determinat lui Miss Denisa, care evident că se emoționează la gestul său, neinterceptând secvența anterioară de interacțiune dintre noi doi.

Asta rămâne între o mamă și fiul său. Mi s-a părut atât de frumoasă întâmplarea asta, că am ținut-o minte și am zis să o și scriu.

De ce? Pentru că s-a desprins un pic de mine și s-a dus spre lume. Căci, de ce suntem noi ca părinți puși pe lumea asta dacă nu să ne pregătim puii să se desprindă cu încredere de noi și să plece în lumea largă, înțelegând că oricând se pot întoarce acasă, iar acel acasă este în sufletul nostru.

Așa că, fără vreo urmă de gelozie pe Miss Denisa, i-am cedat locul destinatarului de viorele.

Fie în aceeași zi, fie la câteva zile distanță, Dimi iese de la grădi de mână cu Lia, Iulia și Ioana, niște colege de-ale lui. Veselie mare. El, nelipsitul martie din post. Trei fete și-un băiat. Se joacă. Se aleargă și când e de plecat acasă, îmi zice să alergăm după Lia că nu și-a luat la revedere. Pactez și o luăm la goană. Lia când îl vede pe Dimi râde și îi zice mamei ei că vrea să îl iubescă un pic pe Dimi. Dimi recalculează ruta și nu dorește a fi iubit, așa că ne zicem pa și mergem mai departe.

Pe drum spre casă ne reîntâlnim cu Ioana, care molfăia un covrig în cârca tatălui său. Îl vede pe Dimi și nici una, nici două, își rupe covrigul în jumătate și îi oferă o jumătate lui Dimi. Dimi îl ia, spune mulțumesc și mergem mai departe.

Seara la culcare, făcând un sumar al zilei Dimi îmi zice:

Mami, tu știi cât de puternic sunt eu?

Cât, mami?

Atât de puternic că astăzi am luat-o pe Clara în brațe și am ridicat-o.

Uau, mami! Chiar că ești foarte puternic! Și Clara ce a zis?

Păi, Clara a căzut peste mine, pe burta mea și am râs împreună.

Ce frumos, mama!

Dacă facem o scurtă numărătoare, ajungem la un număr de 4 fete dintr-un total de 6 de la el din grupă cu care Dimi a interacționat frumos și divers in timp ce eram și eu prin preajmă.

Și I was thinking to myself: you must have done something right, mamma, din moment ce interacțiunile sunt atât de frumoase, naturale și bune.

Educația relațională începe de la naștere. Nu te poți aștepta de la un copil să aibă relații bune și sănătoase, dacă nu îl ajuți să înțeleagă cum arată ele și cum se simt. Dimi învață să relaționeze uitându-se în jur la oameni.

Cum vorbesc unul cu celălalt.

Cum se pun de acord.

Cum rezolvă probleme.

Cum își spun supărările.

Cum își împărtășesc bucuriile.

Cum sărbătoresc.

Cum comemorează.

Către ce se uită cu mare atenție.

Ce evită. Și tot așa.

Mă uit la el cu uimire și mult drag. Îl văd crescând sub ochii mei și nu îmi vine să cred că mai acum ceva vreme îl țineam la piept și îl legănam.

Ne naștem în relație. Trăim în relație. Devenim oameni… în relație. Așa că hai să ne asigurăm că relațiile noastre sunt frumoase și sănătoase!

Jul19

Pământ și cer

Posted on by
Pământ și cer

E o sâmbătă molcomă de iulie. Nici prea cald, nici prea răcoare. Eu acasă. În căsuța cu steluțe. Căsuța lui mami și a lui Dimi.

Dimi e cu tatăl lui. Probabil făcând chestii de băieți. Unul dintre lucrurile pe care nu îl pot învăța pe flăcăul ăsta al meu este cum să fie băiat… Cum să devină bărbat. Adică pot, cu anumite limitări.

Dar nimic nu se compară cu trântele pe care le are cu taică-su.

Cu exersatul curajului atunci când frica te furnică prin burtă.

Sau cu surubăritul diverselor chestii care au… suruburi.

Cu mine, Dimi învață altele.

Cântăm împreună la instrumente muzicale pe care nici unul dintre noi nu știe să le folosească cu virtuozitate.

Ne maimuțărim și ne jucăm ‘de-a’ orice.

Dansăm fiecare în legea lui.

Ne învârtim.

Vorbim verzi și uscate.

Facem puzzle-uri…

Și uite că ajung, pâș-pâș și la subiectul prezentei scrieri.

De dimineață, pe la amiază, cum îi șade bine oricărei dimineți de sâmbătă, m-am apucat să îi fac ordine în jucării pruncului. Și am dat, din nou, peste acest puzzle, pe care pur și simplu îl iubesc. Aș zice că e mai cu seamă jucăria mea decât a lui. Se numește ‘Land & Sky Puzzle’ și este făcut de cei de la Lovevery, o echipă tare faină de olandezi (și probabil nu numai) care gândesc jucării cu sens pentru copii mici. Să le scriu că mă joc si eu cu jucăriile lui fi-meu? Cred ca deja au testat câteva dintre jucării și pe adulți.

Mă nimeresc uitându-mă prelung la formele, culorile, marginile și contrastele lui. Mă fascinează. Și gândul mi se duce la relații semnificative pe care le avem în viața asta finită, care ne fac să ne uităm plini de curaj spre infinit.

Suntem cu toții niste pătrate, cercuri și triunghiuri care îmbină cel puțin două tendințe opuse care cumva, cu trecerea timpului și-au exersat dreptul de a coexista într-o oarecare armonie înlăuntrul nostru.

Sau poate nu suntem chiar așa trași la linie. Încadrați perfect în noi înșine. Poate suntem făcuți din părți și goluri, sau din părți care se îmbină bine, sau din părți care încearcă să fie în regulă, însoțite de ceva gol care le pune uneori în tensiune.

Și cum ședem noi așa, în noi înșine, încercând să dăm un sens propriei existențe, precum niște sihaștrii, închiși fiecare în chilia lui, apare cineva, care ne atrage, cromatic. Valoric. Cu ceva. Iar acel ceva pe care îl vedem în persoana din fața noastră îl avem în noi. Fie el bun sau rău. Conform normelor, sau total rebel. Cu sens, sau aparent lipsit de orice noimă.

Și atunci începe tumultul nostru relațional. Vrem să îi facem loc celuilalt în noi. Dar ceea ce am încercat până să ne apară această realitate a fost să ne populăm interiorul cu tot soiul de acareturi care să ne definească.

Suntem proprii noștri designeri de interior de ființă. Și rareori alegem minimalismul. Aș tinde să zic că suntem maximaliști prin definiție. Noi oamenii. Interioarele golașe în care se aud puternic ecourile propriilor gânduri nu ne priesc. Ne tulbură. Așa că mai punem o plantă, o pisică, un covor texturat, o cutie, și tot așa.

Numai ca atunci când ne pomenim cu musafiri care se transformă încetul cu încetul în parteneri de interior, trebuie să le facem loc. Să le facem loc în ființa noastră. Adică să înființăm o relație în care să le dăm niște șanse unul celuilalt. Să fim împreună. Cu adevărat. Și să vedem unde ne duce acest împreună.

Împreunarea are întotdeauna ceva în comun, independent de cuplu.

Are iubire.

Multă iubire.

Și prin asta se subînțeleg respectul, grija, compasiunea, dragul, prietenia, omenia, blândețea, tandrețea, erotismul, eroismul, gingășia, ghidușia, umorul, stângăcia, integritatea, sinceritatea, dreptatea și ce mai este important și definitoriu pentru dragostea fiecărei perechi.

Câteodată, izul unei noi relații ne prinde goi-pușcă. Și nu neapărat pentru că așa am fi noi din născare, ci pentru că așa am rămas după relația anterioară. Pustiiți. Însingurați. Nesiguri. Făcuți scrum și praf. Și nu din ăla de stele.

Nu poți aspira să fii într-o relație cu cineva dacă ceea ce simți tu cu preponderență este durere, pentru că nu vei face altceva decât să-l contaminezi și pe cel de lângă tine cu această mare neagră de uitare, vorba celor de la Luna Amară.

Așa că din valuri trebuie să arzi tu singur, precum un catafalc din crengi pe care îți șade trupul persoanei care ai fost în relația anterioară și pe care îl lansezi pe mare să își găsească liniștea. Marea să stingă focurile mistuitoare care nu au făcut altceva decât să distrugă părți din tine. Și numai după acest ritual, poți să te uiți în oglindă și să vezi ce mai e acolo în goliciunea aia asurzitoare.

Cine mai ești.

Ce mai simți.

Ce mai vezi.

Ce îți mai dai voie să auzi.

Ce mai vrei.

Ce mai poți.

Ideea e să te uiți în oglindă. Dacă ai acoperit toate oglinzile din casă, ca la priveghi, descoperă-le ca să te poți descoperi pe tine. Tot tu ești. Promit. Chiar dacă nu te prea simți ca tine însuți, ești acolo.

În vid, dar nu pentru mult timp.

Și părțile din tine care au sau nu sens pentru tine sunt împrăștiate precum niște piese de puzzle pe care trebuie să vezi ce loc le găsești ca să îți fie bine cu tine. Dacă ție nu îți este bine, nu ai cum să te aventurezi să iubești un altul.

Evident că iubirea vindecă, dar trebuie să începi cu iubirea de sine.

Un pic.

În fiecare zi.

Cu disciplină.

Cu grație.

Cu recunoștință.

Că ești.

Că respiri.

Că simți.

Că speri.

A alege să fii într-o relație cu cineva înseamnă a îți asuma că în fiecare zi va trebui să încerci activ să te sincronizezi, să te echilibrezi și să te calibrezi cu omul de lângă tine.

Să fii sus atunci când el e jos.

Să fii tăcut, atunci când el e zgomotos.

Să fii bucuros atunci când el e bucuros.

Și nu să le disimulezi sau să renunți la cine ești și la ce simți pentru cel de lângă tine, ci să fii dispus să te simți și așa. Și evident, ca într-o oglindire imediată, vei vedea ca cel de lângă tine îți va răspunde. Cu ceea ce ai tu nevoie. Atunci când ai tu nevoie.

Și dacă n-o fi așa, nu înseamnă că trebuie să renunți sub justificarea nepotrivirii de caracter.

Vorbește. Comunică mult și des. Despre tot și toate. Despre ce simți că vine din partea lui/ei. Despre ce ai avea nevoie. Despre ce îți face sufletul să tresară. Despre visurile pe care le ai tu pentru tine, dar si despre cele la care jinduiești împreună cu partenerul tău.

Omul de lângă tine nu are de unde să (te) știe dacă tu nu i te arăți.

Prin vorbe.

Prin fapte.

Prin gânduri rostite.

Prin simțiri împărtășite.

Fiecare relație care are o bază solidă, are multe pietre de căpătâi. Cam la fel de multe ca pietre de încercare. Fiecare cuplu și le știe pe ale sale. Și poate nu le spune în gura mare. Dar ceea ce fac împreună, este să continuă să trăiască împreună trecând prin ceea ce le pune viața în față.

The only way out is through.

The only way in someone’s heart is through.

Echilibrul unei relații nu se atinge stând nemișcați precum niște stane de piatră, ci prin mișcare. Împreună. În aceeași direcție. A house divided cannot stand. Doar împreună la bine și la greu. Cât despre forma de încadrare socială a oricărei relații, aș zice fiecare cum își dorește. Ceea ce este cu adevărat important se simte în privirea pe care vi-o aruncați seara la culcare și în momentul în care deschideți ochii dimineața.

Și da, toate astea mi-au fost inspirate de acest puzzle. Relațiile sunt niște puzzle-uri ambulante. Nu știi niciodată ce îți mai rezervă, dar constanta este fără doar și poate iubirea. Dacă iubire e, restul se face. Cu intenție, dorință și disciplină.

Dec9

Mos Nicolae, ursul si sensul vietii

Posted on by
Mos Nicolae, ursul si sensul vietii
Un Mos foarte drag mie i-a pus in ghetute lui Dimi cartea ‘Ursuletul de plus si animalele’. Inainte de a i-o da pruncului, muma-sa cuprinsa de curiozitate si sete de noutate, a savurat-o din scoarta in scoarta.
Sambata dimineata.
Pe ploaie.
Pe marginea patului. Inainte de plecare.
Cu fiecare pagina pe care o dadeam ma simteam din ce in ce mai ursoaica de plus.
Peticita…
Prespalata…
Ponosita…
Deznadajduita…
Desi aparent nu aveam vreun motiv, caci ma pregateam sa plec in cautarea mea. Am plecat… M-am cautat… Si m-am gasit… Intr-o oglinda de hotel. La 3 dimineata. Nu m-am mai vazut atat de clar printre lacrimile care imi siroiau pe obraji si rimelul scurs de mults vreme. Ochii spun povestea pe care mintea vrea sa o nege, iar gura incearca din rasputeri sa o rationalizeze.
Ursuletul de plus pleaca la drum in cautarea sensului pe lumea asta. Si se intalneste, asemenea unui erou de basm, cu diferite personaje, care ii vorbesc cert si raspicat despre sensul lor in viata, si cand il intreaba despre sensul vietii sale, iar ursul zice ca nu stie, ii spun, din nou, scurt, ca e degeaba pe lumea asta, daca habar nu are care ii este sensul vietii.
Oare nemtii care or fi scris povestea asta sunt fani Viktor Frankl? Or fi facut Auschwitz-ul impreuna? M-am dus prea departe cu umorul negru? Scuzati-mi franchetea acida. Asa mi se intampla cand sunt un pic suparata pe mine. Ma avant in iuresul cuvintelor taioase, printre care ma invart precum o testoasa ninja pe Magneziu de 1000. Crounching tiger, hidden dragon style.
Intotdeauna mi-a fost simplu ca ‘buna ziua’ sa spun de ce sunt pusa eu pe pamantul asta. Cum spunea un fost elev de-ai mei sunt ‘doamna cu multe certitudini’, iar asta era una dintre ele. Si inca este. Sunt un om care vrea sa faca bine de jur imprejur. Cum poate. Cum stie. Cum e mai potrivit pentru cel caruia i-l daruieste. Binele.
Vad binele din oameni. Si cand iubesc ma arat cu tot ceea ce sunt. Iar pe omul de langa mine il vad in aura potentialului nespus, dar simtit. Am mai scris, nu demult, despre efectele secundare pe care le are acest gen de mindset miraj pentru mine.
In spatiul dintre noi doi, oricare ai fi tu, si oricare as fi eu, din multitudinea fatetelor noastre umane, tind sa reactionez cu ceva frica de a-l lasa gol.
Asa ca il umplu.
La refuz.
Excesiv.
Cu neastampar.
Cu nestare.
Si fac.
Si scriu.
Si organizez.
Si ma foiesc.
Si ma duc.
Si ma intorc.
Si ma sucesc.
Fara a avea vreo asteptare declarata. Eu aceasta creatura fantastica la granita dintre robot si sfant, lepadata de asteptari. Dar in interior vreau tot. Pentru ca merit tot. Tot ce poate fi mai frumos intr-o iubire.
Vreau plimbari pe strada de mana.
Vreau culculuseli molcome pe canapea.
Vreau dragoste cu nabadai.
Vreau mic dejun impreuna.
Vreau imbratisari sub plapuma.
Vreau discutii serioasa despre geopolitica.
Vreau planuri impreuna.
Vreau libertate in cuplu.
Vreau atasament si drag.
Vreau intelegere si compasiune.
Vreau pe dracu’, pe lacu’ si pe tac’-su.
Dar cumva, cineva, candva, mi-a implantat in cap faptul ca eu as putea fi o robotica sfanta al carei scop in viata este sa se muleze pe nevoile celui iubit si sa se metamorfozeze kafkian pe cale de consecinta. Cand ma priveam in oglinda am dat masca sfintei robotici in laturi, si am ramas eu. Femeia asta care le vrea pe toate. Deodata. La pachet. Fara jumatati de masura. Fara compromisuri dureroase. Dar cu intelegere pentru faptul ca nu pot fi totul pentru cineva, asa cum cel de langa mine nu imi poate fi totul.
Esenta relationala asa cum o vad este de a ne intalni la nivelul nevoilor si dorintelor noastre, fix acolo unde suntem fiecare, si sa ne dam, benevol, cu drag, lucrurile de care avem nevoie fiecare.
Iubire.
Timp.
Conexiune.
Cuvinte.
Fapte.
Libertate.
Intelegere.
Acceptare.
Compasiune.
Onestitate.
Tot ce conteaza. Ca sa conteze cu adevarat. Dupa ce am terminat de citit povestea ursuletului, si mi-am parcurs si ceva drum, tagadam, tagadam, cu trenul, intr-un weekend gri de decembrie, mi-am parcat costumul de robosaint. Si acum ma tin asa cum sunt, cu toate asteptarile, experientele, emotiile si sperantele. Si mi-am gasit un pic de liniste. La care voi adauga in curand niste stelute.
De camin.
De asezare.
De drag si de bucurie.
De noi inceputuri.
Cele rele sa se spele. Cele bune sa se adune.
Nov30

(Con)sensul vietii

Posted on by
(Con)sensul vietii
De unde, din noi, vine dorinta de a ne ascunde? Cum apare aceasta optiune, cum ca in loc de a le arata oamenilor cine si cum suntem, alegem sa ne disimulam. Intentiile… asteptarile… visurile… orgasmele.
Ups! That escalated quickly! De unde si pana unde? Ce legatura are, ma rog, sula cu prefectura? Motivele pentru care ne ducem in directia neautenticitatii sunt diverse. ‘Sunt bine!’ este cea mai uzitata minciuna de pe acest glob.
Poate la concurenta cu ‘Nimic…’ atunci cand ne intreaba cel iubit ce avem, iar noi, pentru ca… ca… si ca… ne ducem direct in ‘Nimic…’. De fapt in nimic. Caci lipsa autenticitatii in relatii duce la un mare si dureros nimic.
Si aici revin la vesnica relatie primordiala mama – prunc in care botul de om invata cum reactioneaza un alter la ce, cine si cum este el. E cu dragoste si acceptare? Cu confuzie si zbucium? Cu frustrare si fuga? Cu dezgust si neacceptare? Cu ura si cu judecata? Cu tristete si cu resemnare?
Continuum-ul asta al iubirii si acceptarii relationale e mai degraba un carusel, in care, avem impresia ca putem decide ce si cum este cineva mai mic sau mai mare, cu care ne impartim viata.
Pfuaaaa! Catama delirul de grandoare, stimati telespectatori! Asa cum nu putem controla bebelusul care face pipi fix atunci cand te intinzi dupa un scutec nou, in acelasi mod nu putem controla adultul pe care sufletul il duce intr-o explorare de sine care nu converge cu omul langa care a crescut si pe care l-a iubit in procesul sau de maturizare.
Alt… Control… Delete… Task Managerul zice ca trebuie oprite toate incercarile noastre de control extern ca s-au blocat de multa vreme. Ne blocheaza relatiile si ne duc intr-o zona in care nu prea ne place de noi.
Libertatea de a fi asa cum vreau eu sa fiu este cea mai inalta nazuinta a adultului din mine. Copilul din mine va fi intotdeauna liber, dar atunci cand adultul ii ofera spatiul si timpul sa fie din nou liber, dar cu ceva minte si visuri de adult la pachet, atunci apar miracolele.
Se ridica valurile de pe ochi.
Se deschid cerurile.
Se cern prejudecatile.
Se astern simtaminte dintre cele mai neasteptate.
Se lasa cu iubire de sine.
Si cu iubire de tine.
Oricare ai fi din noianul de oameni care priveste in aceeasi directie cu mine. Si care nu vrea sa ma bage in nicio cusca, fie ea si din aur cu diamante. Cu promisiuni monogamice. Cu apartamente la cheie. Cu iubiri idilice. Cu the white picket fences.
La un moment dat, destul de intens, un om s-a uitat la mine si a zis: ‘Dorinta ta de independenta nu este compatibila cu ideea mea de relatie’. Si atunci am inceput sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Cu mine. Si am devenit atat de buna, incat la un moment dat nici nu ma mai puteam recunoaste in oglinda.
Ma uitam la doamna care se reflecta in geamul sclipitor din baie si ma intrebam:
‘Tu… cine… esti?’
Incredibile lucrurile pe care suntem in stare sa (ni) le facem manati de ideea (gresita) ca deservesc scopul nobil al iubirii si al uniunii cu un celalalt care nu ne mai vede, sau poate nu ne-a vazut niciodata asta cum suntem. Sau poate nu ne-am aratat noi, de frica sa nu fim respinsi, sa nu fim iubiti, sa nu fim doriti.
Si vine si momentul in care, cu o mare doza de fachitol, si cu aceeasi dorinta de independenta care imi caracterizeaza naravul, ma arunc cu capul inainte (inca o data), asa cum sunt.
Cu toate.
Complicate.
Dubioase.
Alambicate.
Duale.
Neterminate.
Neincepute.
Dau la o parte ‘mi-e frica’ si bag niste ‘mi-e curaj’. Si ceea ce se intampla este precum noptile albe de la Sankt Petersburg combinate cu Aurora Boreala. Eu. Tornada si curcubeu. Nejudecata. Doar iubita. Cu muuuulta libertate.
Cum e oare sa iubesti pe cineva in libertate? Si cum sa te lasi iubit tot in libertate? Sa nu mai fii un animal de zoo care numara gratiile si isi planifica evadarile? Sa fii un animal care cutreiera padurile sale interioare in tihna, se bucura de cerul liber, de vantul napraznic al iernii si de libertatea de a-si alege cararea?
Animalul din mine e fericit.
Jan19

Muntele cel înalt al lui Aaron

Posted on by
Muntele cel înalt al lui Aaron

Astăzi voi scrie despre Aaron.

Aaron a murit la 28 de ani. S-a spânzurat. În celula lui. După stingerea luminii. Până să ajungă în punctul ăla, a trăit. O viață intensă, împovărătoare și confuză. Lumea a aflat de existența și ulterior neființa lui, pentru că a fost celebru. A jucat fotbal american. Bine. A fost iubit. A fost hulit. A fost judecat. A fost condamnat. A fost părăsit. I-a fost studiat creierul.

Cred că nu am mai rămas așa pe gânduri de când l-am cunoscut pe Kalief Browder, despre care am scris tot aici, mai demult. Și el a murit. Tot spânzurat. De aerul condiționat dinafara casei mamei lui. După ce tocmai ieșise din Rikers Island după o condamnare injustă.

De ce oare se întâlnesc acești doi bărbați în mintea mea atât de natural? Poate pentru că poveștile lor de viață trezesc în mine același sentiment: o tristețe profundă. Aaron, spre deosebire de Kalief, a ieșit aparent din tiparele stereotipice în care noi, oamenii, încercăm să-i băgăm pe cei pe care nu îi înțelegem și de ale căror acțiuni ne temem și ne scuipăm în sân mulțumind lui Dumnezeu că nu suntem  ca ei.

Aaron a fost singur cam toată viața lui cea scurtă. Iar în singurătatea lui, s-a zbătut să se înțeleagă și să se ascundă de judecata lumii. A înțeles din fragedă pruncie că tata se supără dacă zice că vrea să devină majoretă, așa că a devenit jucător de fotbal american. Ca tata. A continuat să se uite la tata care, în comunitate era un model de urmat, iar în spatele ușilor închise ale casei era un bărbat care știa să își exprime furia lovind-o pe soția lui până la refuz.

Ăsta era temperamentul lui. Mai coleric. Asta zicea lumea. A trăit un moment în copilărie în care, în timp ce se juca de-a v-ați ascunselea cu fratele său și un vecin, s-a trezit încolțit într-un cort pentru copii. Ani mai târziu, a îndrăznit să întrebe un psiholog dacă există oameni care se nasc homosexuali.

Aaron a învățat de la o vârstă foarte mică faptul că, dacă vrei ca oamenii să te iubească, trebuie să te prefaci că ești altcineva decât ești cu adevărat. Și așa a și făcut. S-a prefăcut. Până în punctul în care cele două identități ale sale au început să se ciocnească, iar efortul de a le menține la distanță una față de cealaltă a devenit prea mare. Povara, prea grea.

Tata a murit când el avea 16 ani. El n-a plâns la înmormântare. Mama a intrat într-o nouă relație la scurt timp după cu soțul unei verișoare. Aaron s-a readaptat noii situații și a investit-o pe verișoară cu imaginea maternă. Verișoara era bolnavă de cancer și a murit și ea în cele din urmă.

El a plecat la facultate. Alta decât s-ar fi așteptat cei apropiați lui. Și a tras până când a fost văzut și apreciat pentru ceva ce putea face: să joace fotbal american. A început să fumeze iarbă zi-lumină ca să scape de poverile vieții lui. S-a combinat cu o prietenă din liceu.

A început să o ardă dubios cu băieți la fel de furioși ca el, prin cluburi. Singura diferență dintre ei și el era că nimeni nu știa că Aaron ar fi furios, căci el ajunsese un profesionist nu numai în fotbal, dar și în a se ascunde de oameni. Pentru că el era greșit. Defect. De neiubit. Un obiect inutil. Furia i-a ținut companie în tot acest timp. Împreună cu loviturile la cap pe care le tot primea cadou în meciurile de fotbal.

Ca jucător excela. Ca om, se afunda în el. Înainte de a fi recrutat pentru NFL l-au testat și au descoperit că pe lângă faptul ca sângele lui devenise verde de la câtă iarbă fuma, cu maturitatea socială stătea cam foarte prost. El și-a luat angajamentul ca își va readuce sângele la culoarea roșie, și toată lumea a fost fericită.

S-a mai îngrășat un pic și a început să se tatueze peste tot. Unul dintre antrenorii lui a observat că de fiecare dată când se ducea acasă, revenea praf, așa că a zis să nu-l mai lase să meargă acasă și problema se va rezolva. Numai că problema nu s-a rezolvat, și Aaron a început să își lase furia să apese pe trăgaci din te miri ce tâmpenie.

După care panică. Iarbă. Paranoia. Pe repeat. După care back to work. Business as usual. Unii zic că a fost sociopat. Io prefer termenul disociat. A făcut și-un copil cu prietena lui din liceu, care a fost singura care i-a rămas alături atunci când poliția a început să-l investigheze.

Incredibil pentru publicul larg cum un om care avea totul s-a dovedit a fi un criminal.

Poate nu avea totul?

Poate nu avea nimic?

Poate se săturase să se mai prefacă?

Bun, acum care ar fi morala acestei povești?

Kids, don’t do drugs? Nope.

Like father, like son? Nope.

Unde dragoste nu e, nimic nu e? Pe aproape.

Atunci când vine adversitatea peste tine, dacă nu ai oameni care să te ajute ești ușor în pom și pomu’-n aer? Poate.

Atunci când alegi atașamentul în schimbul autenticității și constați că tot singur ai rămas, îți bagi piciorul și te arunci în cea mai rea versiune a ta… rea, dar autentică! De ce nu?

Concluzia mea ar fi că nu mi se pare de neexplicat, și atât de out of this world, ceea ce a făcut Aaron.

Am zis că după ce i-au studiat creierul au constatat că avea un stadiu avansat de encefalopatie craniană traumatică de la numărul de lovituri în cap primite în câmpul muncii?

Revenind, la concluzii. Cred ca în relații stă totul. Ascensiunea și colapsul nostru ca oameni. În calitatea relațiilor pe care le cultivăm. Cu alții și cu noi înșine. Mi-aș fi dorit ca Aaron să aibă relații care să îl ajute să iasă din el-ul traumatic și confuz. Dar n-a avut. Muntele cel mai înalt pe care a tot încercat să-l urce a fost tocmai cel al liniștii și împăcării cu cine este el cu adevărat.

Merită să vă uitați la documentar. O să vă dea ceva de gândit.