Monthly Archives: November 2024

Nov30

(Con)sensul vietii

Posted on by
(Con)sensul vietii
De unde, din noi, vine dorinta de a ne ascunde? Cum apare aceasta optiune, cum ca in loc de a le arata oamenilor cine si cum suntem, alegem sa ne disimulam. Intentiile… asteptarile… visurile… orgasmele.
Ups! That escalated quickly! De unde si pana unde? Ce legatura are, ma rog, sula cu prefectura? Motivele pentru care ne ducem in directia neautenticitatii sunt diverse. ‘Sunt bine!’ este cea mai uzitata minciuna de pe acest glob.
Poate la concurenta cu ‘Nimic…’ atunci cand ne intreaba cel iubit ce avem, iar noi, pentru ca… ca… si ca… ne ducem direct in ‘Nimic…’. De fapt in nimic. Caci lipsa autenticitatii in relatii duce la un mare si dureros nimic.
Si aici revin la vesnica relatie primordiala mama – prunc in care botul de om invata cum reactioneaza un alter la ce, cine si cum este el. E cu dragoste si acceptare? Cu confuzie si zbucium? Cu frustrare si fuga? Cu dezgust si neacceptare? Cu ura si cu judecata? Cu tristete si cu resemnare?
Continuum-ul asta al iubirii si acceptarii relationale e mai degraba un carusel, in care, avem impresia ca putem decide ce si cum este cineva mai mic sau mai mare, cu care ne impartim viata.
Pfuaaaa! Catama delirul de grandoare, stimati telespectatori! Asa cum nu putem controla bebelusul care face pipi fix atunci cand te intinzi dupa un scutec nou, in acelasi mod nu putem controla adultul pe care sufletul il duce intr-o explorare de sine care nu converge cu omul langa care a crescut si pe care l-a iubit in procesul sau de maturizare.
Alt… Control… Delete… Task Managerul zice ca trebuie oprite toate incercarile noastre de control extern ca s-au blocat de multa vreme. Ne blocheaza relatiile si ne duc intr-o zona in care nu prea ne place de noi.
Libertatea de a fi asa cum vreau eu sa fiu este cea mai inalta nazuinta a adultului din mine. Copilul din mine va fi intotdeauna liber, dar atunci cand adultul ii ofera spatiul si timpul sa fie din nou liber, dar cu ceva minte si visuri de adult la pachet, atunci apar miracolele.
Se ridica valurile de pe ochi.
Se deschid cerurile.
Se cern prejudecatile.
Se astern simtaminte dintre cele mai neasteptate.
Se lasa cu iubire de sine.
Si cu iubire de tine.
Oricare ai fi din noianul de oameni care priveste in aceeasi directie cu mine. Si care nu vrea sa ma bage in nicio cusca, fie ea si din aur cu diamante. Cu promisiuni monogamice. Cu apartamente la cheie. Cu iubiri idilice. Cu the white picket fences.
La un moment dat, destul de intens, un om s-a uitat la mine si a zis: ‘Dorinta ta de independenta nu este compatibila cu ideea mea de relatie’. Si atunci am inceput sa ma joc de-a v-ati ascunselea. Cu mine. Si am devenit atat de buna, incat la un moment dat nici nu ma mai puteam recunoaste in oglinda.
Ma uitam la doamna care se reflecta in geamul sclipitor din baie si ma intrebam:
‘Tu… cine… esti?’
Incredibile lucrurile pe care suntem in stare sa (ni) le facem manati de ideea (gresita) ca deservesc scopul nobil al iubirii si al uniunii cu un celalalt care nu ne mai vede, sau poate nu ne-a vazut niciodata asta cum suntem. Sau poate nu ne-am aratat noi, de frica sa nu fim respinsi, sa nu fim iubiti, sa nu fim doriti.
Si vine si momentul in care, cu o mare doza de fachitol, si cu aceeasi dorinta de independenta care imi caracterizeaza naravul, ma arunc cu capul inainte (inca o data), asa cum sunt.
Cu toate.
Complicate.
Dubioase.
Alambicate.
Duale.
Neterminate.
Neincepute.
Dau la o parte ‘mi-e frica’ si bag niste ‘mi-e curaj’. Si ceea ce se intampla este precum noptile albe de la Sankt Petersburg combinate cu Aurora Boreala. Eu. Tornada si curcubeu. Nejudecata. Doar iubita. Cu muuuulta libertate.
Cum e oare sa iubesti pe cineva in libertate? Si cum sa te lasi iubit tot in libertate? Sa nu mai fii un animal de zoo care numara gratiile si isi planifica evadarile? Sa fii un animal care cutreiera padurile sale interioare in tihna, se bucura de cerul liber, de vantul napraznic al iernii si de libertatea de a-si alege cararea?
Animalul din mine e fericit.
Nov25

Lumini si umbre

Posted on by
Lumini si umbre
‘L’Amica Geniale’ este una dintre povestile mele preferate. Cartile imi populeaza raftul doi de sus in jos din biblioteca. Seria HBO este de departe una dintre cele mai reusite ecranizari. Vazusem primele trei serii si asteptam cu nerabdare ultimul volum. Dupa care m-a luat viata la dans si am uitat de tot. Pana aseara, cand brusc mi-am readus aminte si i-am dat play.
Dupa doua episoade din ‘Storia della Bambina Perduta’ injuram. O injuram pe ea. Proasta dracului. Mai aveam un pic si o bateam mai dihai decat ma-sa in bucataria din Florenta. Si am tot boscorodit-o cam toata seara pana cand m-a luat somnul.
‘Cum pana mea sa iti lasi copiii sa te duci dupa domnul Coate Goale Matze Fripte care oricum putea de la o posta a tradare, discursuri politice mediocre si apa de colonie ieftina. Bai fata? Tu te uiti la tine? Da? Te uiti si la el? Daca racai poleiala misterului brunet si al sexului bun, nu mai ramane decat scrum. Viata ta care se preschimba in scrum si copiii care nu te vor mai vrea pentru ca tu alegi prost. Da’ prost de tot! Alegi un barbat in defavoarea celor doua fete ale tale. Alea care au iesit din pantecul tau. Alea pe care le-ai purtat noua luni si le-ai ingrijit si le-ai iubit si carora le-ai fost aproape pana cand Dumnezeul hormonilor si al iubirilor neimplinite a venit si a inceput sa it idea tarcoale’.
Pazea ca m-am transformat in Lila! Oricum aceasta tetralogie napolitana ma duce intr-o zona in care pe rand cele doua personaje feminine, Lenu si Lila, se intrepatrund in mine, devenindu-mi pe rand umbra si lumina, si lumina si umbra, si nori si soare si stele si luna. Si constelatii intregi de feminitate, intelect, putere, iubire, lupta si predare in fata inevitabilului uman.
Am fost in Napoli si am simtit fix atmosfera descrisa atat de frumos in carti si film. O vanzoleala fara margini, zgomot de oameni si viata pe repede inainte cu accente mizere traita pe repede inainte. Dar Piazza del Plebiscito, in care am mancat un sandwich si m-am uitat la lume si la apa si la imprejurimile circulare mi-a ramas in suflet.
Mi-e dor de Italia… Del dolce far niente! Si ma tot gandeam la criza mea de varsta mijlocie care seamana si nu seamana cu cea a Elenei Greco. Astazi de dimineata, in timp ce ma spalam pe dinti, ma gandeam ca eu de fapt ma certam pe mine aseara. Tipam la ea, dar de fapt tinta eram eu. Tipam la mine pentru ceva ce as putea face. Ca faza aia cu mama care bate preventiv copilul anticipand ca tot o sa faca el vreo prostie si o sa si-o incalte. Urlam preventiv la mine si printre strigate dedesupturile erau:
‘Nu ai alta alegere decat sa fii o mama perfecta pentru copilul tau. Tot timpul acolo! Tot timpul prezenta! Tot timpul attuned. Tot timpul. Orice privire pe care ti-o iei de la el si o arunci intru tine va fi considerata ingratitudine materna si va fi folosita impotriva ta’.
Acum m-am mai calmat un pic (oare?) si ma pot uita la mine pentru scurt timp cu multa dragoste si acceptare si sa ma mangai spunandu-mi:
‘Hei! Tu iti dai seama cat de mult iti iubesti tu copilul? Cate lucruri frumoase ai facut cu si pentru el? Cate amintiri frumoase aveti impreuna? Cum te ia de mana cu mana lui micuta si zice ‘Mami, hai sa facem impreuna…’? Cum te cauta seara in pat si dimineata ca prin vis? Cum se uita la tine ca la o zeita atunci cand te dai cu ruj in baie? Cum pui in balanta in fiecare dimineata programul zilei pentru a lua cele mai bune decizii pentru el? Cum te tii tare pe pozitii si inghiti in sec pentru a mentine un climat de stabilitate si liniste in casa ta?
Toate astea te fac o mama buna, prezenta, attuned, dar nu perfecta. Departe de perfectiune! Dar aproape de umanitate, responsabilitate si implicare. Continua ca faci bine ce faci! Si atunci cand dai cu mucii in fasole, si te apuca spumele, si esti PMS sit e transformi in balaurul cu sapte capete, repara. Intotdeauna repara! Du-te la el! Lasa-te la nivelul lui si cere-ti scuze. Pe bune. Scurt. Ochi in ochi. Si dragaleste-l. Si spune-i despre ce se intampla cu tine. Si cand gresesti cum faci sa faci mai bine data viitoare pentru ca iti pasa de relatia voastra. Intotdeauna continua conversatia si o sa fie bine’.
Doamne ce dor imi e de el! Nu l-am vazut de joi dupa-amiaza. A fost weekend-ul cu tatal lui. Astazi dupa-amiaza ma duc sa il iau de la gradi si o sa imi afund nasul in gatul lui de baietan si o sa il pup de o sa il usuc ca sa imi ostoiesc dorul de el. Si o sa ne jucam, o sa mancam, o sa vorbim, o sa citim, o sa… fim. Mami si Dimi. Dimi si mami.
Nov24

Despre morti, cu de toate

Posted on by
Despre morti, cu de toate
M-am trezit la 3:30. Asa. Pur si simplu. Am adormit in miezul unei conversatii psihanalitice intre Sigmund Freud si Clive Staples Lewis si dusa am fost pe taramul viselor. Nu-mi aduc aminte nimic notabil, inafara de faptul ca pe la 3 jumate am inceput sa ma foiesc si sa ma gandesc la casuta lui mami si a lui Dimi si n-a mai fost chip sa mai reinchid vreun ochi.
M-am dus la baie, am baut niste apa, am aprins veioza si m-am apucat sa imi mobilez si sa imi utilez casuta mea din vis intr-un Excel, ca doar sunt om responsabil cu viitoare rate la banca, bugete, planificari, programe, intalniri si minute.
Pe la 5 am terminat Sims-ul meu care pare atat de real ca I can just feel it. Am pus de o cafea, m-am infofolit in teddy bear coat-ul meu roz, mi-am pus crocsii albi de Lidl in picioare si am iesit la o tigara pe balcon. Brigitte Bardot de Drumul Taberei. Parul ravasit, smokie eyes, haina infoiata, muzica in surdina, fum de tigara si… cer instelat. Ce cer instelat! Nu imi vine sa cred cat de senin este incat se pot vedea atatea stele sclipind pe cerul acestei dimineti care pare foarte noapte inca.
Aseara, inainte sa pun filmul, mi-am pus boem un Hugo cu soc si rodie intr-un pahar de sampanie din lada mea de zestre. Paharul, nu Hugo-ul. Nu ma prea prinde bautul solo, asa ca dupa vreo doua guri l-am abandonat in favoarea unei incursiuni in lumea ultimelor zile ale lui Freud in plin razboi. Frumos film. Dar cumva nu prea aveam stare de dansul. De fapt nu aveam stare punct. Ma fataiam in capul meu destul de mult.
Acum ma uit la florile de pe masa si incerc sa beau o gura din cafeaua proaspat data in foc. E inca prea fierbinte. Vineri seara am fost la teatru. TNB. Sala Mica. (D)efectul Placebo. Locuri bune. Eram fix in centrul salii. In foaier, expozitie feminista.
Imi fuge gandul la florile din glastra. Crizanteme, nu dalii. Cica pe vremea aztecilor, razboinicii plecau cu ele in piept la razboi pentru ca erau considerate florile vietii. Crizantemele si daliile sunt intr-adevar inrudite. Fac parte din familia de flori Asteraceae. Dar e just ca dalia e dalie, iar crizantema crizantema.
Eu sunt o dalie. Roz. In floarea vietii. Rotunda. Cu petalele usor arcuite. Cu tulpina inalta si zdravana. Cu frunze ici si colo. Si stau dreapta si ma intorc dupa soare. Si dupa luna. Si dupa stelutele stralucitoare. Acum probabil ar trebui sa si explic deraierea de la film la flori (ca la fete si baieti ajungem mintenas).
Dalia are o simbolistica aparte pentru mine. Povestea zice asa: ca mama atunci cand era tanara si-a dorit sa aiba doi copii, baiat si fata. Fata si-a dorit sa fie inalta si semeata ca o dalie. Si am aparut eu. Inalta is. Semeata am devenit leeeeent, because I’m a late bloomer (see what I did there?).
Si era cat pe aci sa ma cheme si Gherghina, dupa bunica-mea, Sofia Gherghina Ionescu (n. Ogrezeanu). Dar dupa cum a stat mama si a cugetat la viitoarele scatoalce pe care si le va lua Gherghina ei in curtea scolii cu un astfel de nume, s-a reorientat spre Georgiana. Sau cum spune simplu frati-meu: Gheorghe. I am Gheorghe.
O doamna lunga, cam ca o dalie asa, de care ma leaga multe amintiri, mi-a trimis zilele trecute un material video de pe un site de educatie, al carui subiect era chiar ea, bunica mea. O alta colega mi-a zis ca ADN-ul skips a generation, si ca toate genele alea bune le luam de la bunici.
No, bine, mi-am zis. Bunicele mi le-am cunoscut. Bunicii doar din povesti. Sofia Gherghina si Ionel Ionescu. Frusina si Dumitru Chiteala. Doua cupluri cum nu se poate mai diferite, dar cu atat de multe povesti in AND-ul lor. Povesti de lupta, supravietuire si izbanda. M-am emotionat un pic scriind cuvintele astea.
Dimi isi are numele de la bunicul meu. De la tatal mamei mele. Iar Constantinul i se trage de la tata si de la bunicul matern al tatalui sau. Are doua nume de bunici. Bunici pentru noi. Strabunici pentru el. Constantin Ionescu si Constantin Mocanu. Care au avut si ei povesti de lupta, supravietuire si izbanda. Toti morti. Dar el, iubirea mea, atat de viu. Ce contraste are viata asta! Mi-am zis ca daca imi va fi dat sa mai am copii, si o sa fie fata, o va chema Dalia. Si daca nu, Dalia va continua sa fie un alter ego al meu. The bohemian and baroque side of Gheorghe.
Bunica-mea este o fiinta care imi populeaza gandurile de multa vreme. Am iubit-o. Am urat-o. Am admirat-o. Am hulit-o. Am judecat-o. Am negat-o. Am renegat-o. Am inteles-o. Am descoperit-o. Am rememorat-o. Si am de gand sa fac pace cu ea. Acum. Astazi. In ziua alegerilor prezidentiale. La 5:42 dimineata. Cu lacrimi care siroiesc si mi se innoada in barba. Si Aurora a celor de la Coma pe fundal. Cu gust de cafea amara in gura si privirea un pic tulbure. Cu sunet de tramvai matinal tot pe fundal.
Imi vine in minte o poza pe care mi-a aratat-o mama cu ea. Una fara staif si fara fast. O poza cu ea, cu bunica-miu, cu tanti Mimi si tanti Nina la casa din Aparatorii Patriei in care au stat impreuna. Cica nu era o casa foarte mare, dar cumva era aproape de Spitalul de Neurochirurgie, asa ca asta a contat. Era usor trasa la fata si avea alura unei femei obosite si cum nu se poate mai obisnuite. Dar nu a fost o femeie obisnuita. Anything but.
Asa cum nici mamaia mea nu a fost o femeie obisnuita. Doua bunica neobisnuite care au facut doi copii neobisnuiti care au avut si ei la randul lor niste copii la fel de neobisnuiti. O sa va povestesc si despre mamaia mea, dar imi trebuie zile intregi sa o descriu, cat sa va insir si motivele pentru care o iubesc si mi-am tatuat-o pe mana dreapta sub forma unui balon cu aer cald care se duce spre cerul innorat si inalt.
Mai am o poza cu muieretul din familia mea la care ma uit chiar acum, in timp ce tastez calare pe unul dintre scaunele mele inalte de bar. Piano Bar dupa mood-ul asta plangacios si pre-matinal. Mai sorb o gura de cafea din cana mea fara toarta, dar cu ‘speranta’ gravata pe ea. Poza cu pricina este de la botezul meu si le are asa: pe mama Gigi (Sofia), pe mamaie, pe mama, pe tanti Mimi (nasa mea), pe Ioana (cealalta nasa a mea si matusi-mea, sora lui tata, fiica Sofiei) si pe mama.
Stai ca am luat-o de pe raft sa verific acuratetea aducerii aminte. Mama nu-i in poza, ca era toata treaba aia cu lauza care nu are voie sa calce in biserica la botezul copilului, ca e spurcata. So, avem asa, de la stanga spre dreapta: mamaie cu frati-meu in brate, tanti Duti (cred, sora lui tanti Mimi), tanti Nina, tanti Mimi cu lumanarea de botez in mana, Ioana cu mine in brate, mama Gigi, Edi (sotul lui Mimi, care culmea nu este nenea Edi in folclorul familial, ci doar Edi) si undeva in spate, in randul trei nenea Ovid si tanti Sofica. Dumitru si Ionel erau deja morti. Tata nu stiu unde era. Poate facea el poza. Deschid rama si ma uit pe spate sa vad daca e scris ceva. Nimic. Tata avea bunul obicei de a scrie pe poze, pe verso, data si evenimentul care era surprins de poza.
Amintirile pe care le am cu mama Gigi sunt diverse si imi trezesc emotii la fel de variate care se amesteca intr-o minge nucleara care de cele mai multe ori sfarsesc prin a-mi exploda in fata si prin a ma umple de respect. Am un conflict intern atat de mare cu privire la consecintele alegerilor pe care le-a facut in viata. A scris o carte. Si ea. De fapt nu ea. Rodica Simionescu. Despre ea. Despre viata ei. Se numeste ‘Neodihna binelui’. Bun titlu. Mi se face pielea de gaina pe picioare. De ce oare? De ce doar pe picioare?
Anyway. Am lucrat atat de mult psihoterapeutic cu mine sa pot ajunge sa vorbesc despre bunica-mea cu compasiune, nostalgie si moderatie. Doamne, inca imi este foarte greu! Ma apuca plansul din nou. Baga-mi-as picioarele! Simt cum mi se aduna indignarea si nedreptatea in capul pieptului. Mi-e asa ciuda ca a ales sa-l sacrifice pe tata prin alegerile pe care le-a facut. Mi-e efectiv ciuda! Si il plang pe tata. Ii plang de mila tatalui meu. Care e mort de mai bine de 18 ani.
Nici muzica asta nu ma prea ajuta sa ma opresc. Vasco fuckin’ Rossi. M-a apucat si cacarea. Sunt anal rejectiva, ca sa ma intorc nitel la Freud. Cand ma pasc emotii puternice, foarte puternice, ma ia durerea de burta si daca nu ajung urgent la o baie, am senzatia ca o sa ma cac pe mine instant.
Nu am citit cap-coada cartea scrisa despre ea, pentru ca nu am vrut. Pentru ca nu am vrut-o. Pentru ca am simtit ca absenta ei l-a facut muci pe tata. L-a lasat in pom si pomu’-n aer. Povestile despre cum tata era ingrijit de asistentele din spital in timp ce ei, amandoi, erau in operatii zi lumina, nu ma incanta. Ma intristeaza teribil.
Poate si de asta eu, cand am intrat la masterul de antiterorism si deja visam la operatiuni speciale and shit as a career, am pus un stop brusc verbalizand pe atunci ca imi doresc o familie si copii de care sa pot avea grija, iar o cariera in antiterorism nu prea te lasa sa ai o familie. Si am facut o alegere grea. Avand in spate aceasta mostenire. Si in continuare fac alegeri grele pentru a avea grija cat mai bine de pruncul meu iubit. Alegeri care il au pe el in centru, nu pe mine. Pe el.
Si sunt extrem de recunoscatoare ca mi-am croit un drum profesional care sa imi permita sa am o cariera care ma cuprinde cu totul cat sunt la munca si sa ma ingrijesc de familia mea cu tandrete si constanta cat sunt acasa. Sa am echilibru. Sa am liniste. Sa pot fi mama lui asa cum merita. Toti copiii ar trebuie sa aibe parte de mamele lor. Cu totii merita asta.
Majoritatea povestilor pe care le-am auzit cand eram copil se invarteau in jurul carierei ei si a timpului pe care nu il petrecea cu familia. Sunt sigura ca au existat si momente in care incerca sa compenseze, sa fie o mama buna pentru copiii ei. In materialul video zice ca le facea pe toate. Ziua opera, dupa care era sotie si mama. Dar evident ca din moment ce a fost un medic exceptional, prima femeie neurochirurg din lume, something had to give. And that something was everything else in her life. Her life. S-a contopit cu profesia ei si s-a lasat consumata de ea.
A fost o Tauroaica bataioasa, fara doar si poate, dar cu o busola famiala tare stricata. Mi-o amintesc la mesele in familie din perioada sarbatorilor. Cu companioana de viata si colega de apartament alaturi: doamna Marina. Si, ca in bancuri, halfway through starters, incepea sa escaladeze tensiunea. Din vorba in vorba in vorba se ajungea la laitmotivul vietii lui taica-miu proclamat de o mama absenta: anturajul l-a stricat pe Lucusor.
Si de acolo, Jihad! De Craciun! De Pasti! Am fost o familie multiculturala, va zic eu! Sarbatoream crestin si ne luptam islamic. Da, am facut o gluma, ca momentele alea au fost destul de groase. Destul de intense si au lasat urme adanci in toti participantii la traficul de emotii si trairi familiale. Mama incerca sa mai aduca cate ceva de mancare si sa aplaneze conflictul care crestea intr-un minut cat altele in 10 zile, mamaie se tot uita cand la unul cand la altul ca la un meci de tenis nereusit, noi copiii mancam pe mut, doamna Marina ii tinea isonul prietenei sale, iar tata… tata racnea ca un animal chinuit.
Caci chiar asa se simtea: ca un animal haituit de aceste cuvinte care ieseau chiar din gura ma-sii, care nu il stia deloc. Bunica-mea habar nu a avut cine a fost tata. Nu cred ca a existat cineva pe lumea asta care sa il cunoasca pe de-a-ntregul pe tata, dar macar au incercat. Macar am incercat! Noi, cei care i-am fost in preajma.
Cred ca atata vreme cat o leg pe mama Gigi de tata nu am nicio sansa sa o vad cu blandete. Hai sa o dezlipesc un pic ca sa incerc un demers de vizionare obiectiva a acestei femei neobisnuite si extraordinare! Port la gat crucea pe care am primit-o la botez de la tanti Mimi. De cand m-am mutat am simtit nevoia sa o am la gat, asa ca i-am cerut-o mamei. Simt ca ma conecteaza cu ai mei si ma protejeaza.
S-a nascut in Falticeni. A avut o sora, Viorica, care i-a fost mai mama tatalui meu decat a putut ea fi.
Gata, nu mai fac. Hai inapoi la ea! Nu o mai lega de tata ca sa te poti uita la ea pe bune.
Tatal ei bancher, mama ei bolnavicioasa. Tatal ei la a doua casatorie si mutat de la Bucuresti dupa moartea primei lui fiice. Canta la pian. Avea probabil ceea ce se numeste educatie de pension. Cert este ca la 19 ani, inca din primul an de medicina, opera. In razboi. Si cum nimic nu te pregateste pentru viata decat o nenorocire colectiva, toate ideile revolutionare care au plasat-o pe harta neurochirurghiei mondiale, i-au venit in criza, in razboi, in absenta de resurse si echipamente.
Tin minte istorisirile despre cum a facut o trepanatie cu un burghiu ca sa ii scada presiunea intracraniana unui pusti care in caz contrar ar fi murit. Femeia a fost fascinant de tenace. Si s-a casatorit cu un alt neurochirurg, care era cel putin la fel de mad scientist ca si ea, dar era si un mare iubitor de arta si colectiona tablouri si antichitati, pesemne mostenind gustul pentru estetic de la tatal sau care era negustor.
Mama povesteste intotdeauna cu haz despre cum bunica-mea merge in Bellu sa invete in sesiune si despre cum colegii de grupa i-au facut o farsa si i-au pus o puta reala, luata de la morga, in buzunarul de la halat, iar ea cand a bagat mana in buzunar si a scos membrul, a intrebat nonsalant fluturandu-l prin aer a cui este.
Se imbraca invariabil in deux pieces cu fusta, avea parul scurt si ondulat. Purta o ochelari cu rame supradimensionate si avea o geanta cu toarta pe care o purta pe bratul flexat. A condus un Trabant, ceea ce era revolutionar pentru acele timpuri.
Pot admite ca parte din toate smucelile mele vizionare mi se trag si din snopul ala dezoxiribonucleic (da, da, stiu si cuvinte dintr-astea). Ca printr-o ceata a sufletului imi aduc aminte ca am fost impreuna cu ea la niste happening-uri prin care ea era sarbatorita pentru contributiile aduse in lumea medicala. Imi aduc aminte ca eram prin generala si ca ma prezenta drept nepoata ei.
Acuma, evident ca iar mi-a plecat distributia. Ca mi-am adus aminte de cum si-a remodelat ea realitatea si a povestit-o public, cat sa se potriveasca cu furtuna din sufletul ei. Ca e mai lesne sa iti ‘dezmostenesti’ fiul, nemaimentionandu-l in discursurile sale, decat sa te uiti un pic la tine si sa iti recunosti pacatele materne. E mai usor sa te superi ca vacarul pe sat cand fi-tu zice ca se caca in tot ceea ce vrei sa ii dai, decat sa te gandesti:
‘Bai, da’ de ce oare s-o fi suparat omul asta? De ce ma tot respinge? Oare pentru ca si eu l-am respins toata viata?’
La un moment dat, bunica mea, a ales sa nu mai vorbeasca public despre tata, ba mai mult s-a erijat in declaratii care afirmau ca ea are un singur copil, respectiv o fiica si implicit si un singur nepot. Moment in care mi s-a rupt filmul. Grav. Si filmul ala rupt s-a si ars, la incinerarea lui tata, cand, incercand sa ma consoleze, mi-a soptit feminist:
‘Nu mai plange, ca barbatii din familia noastra au fost intotdeauna slabi…’
Ok, a fost un om. Pe cat de exceptional profesional, pe atat de repetent in a naviga viata de familie. Facea un tort de portocale foarte bun. Avea degete lungi care ascundeau celebra batatura a neurochirurgilor care se face de la folosirea unui anumit tip de pensa. Asa au si crezut-o doctorii barbati ca e neurochirurg, cerandu-i sa scoata batatura la control.
Lumea a aflat ca ea era in fapt prima si singura femeie neurochirurg din lume, cand undeva inainte de ’90, un seic a cautat o femeie neurochirurg care sa ii opereze una dintre sotii si a gasit-o doar pe ea. A lucrat 47 de ani. L-a operat inclusiv pe fi-su pe coloana, intr-o interventie de urgenta. Da, femeia a avut mult sange in instalatie, precizie si creativitate.
Incepe sa se crape de ziua. Stelutele au disparut de pe cer, iar eu m-am linistit… un pic. Ascult Tapinarii si zic asa:
‘Iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai dat bun si ma lepad de toate resentimentele legate de relatia dintre tine si tata. Vreau sa ma apuc sa invat sa cant la pian, si poate, cand o sa cant prima mea partitura bine, ma voi gandi la tine. Vegheza-ti nepotii si stranepotii cu aceeasi precizie cu care ai operat aproape juma’ de secol! Cat despre noi doua: eu sunt chiar daca m-ai negat, iar tu esti chiar daca te-am negat. Acum suntem chit…’
Nov23

Despre mine…

Posted on by
Despre mine…
Care e povestea pe care vreau eu sa mi-o spun despre mine?
Dar oare care e povestea pe care vreau sa i-o spun lui Dimi despre mine?
Cele doua pot fi fundamental diferite pentru ca cea dintai mi-o spun pe mut, in gand, in vene, in fiece clipa a existentei mele, pe cand cea de-a doua o spun in gura mare, cu voce tare, care uneori are un ecou atat de puternic ca se face mai realitate decat realitatea insasi.
Astazi de dimineata m-am suparat tare. Pe mine. Pe el. Pe viata. Si am strigat. Si mi-a parut rau. Si mi-am cerut scuze. Si fac de fiecare data mai bine. Fac sa fie mai bine.
Sa fiu un om mai bun ca ieri.
O mama mai buna pentru baiatul meu.
O femeie mai sincera cu ea insasi.
Ma opintesc si ma impotrivesc cateodata de numa’ numa’. Efectiv ma pun pe copitele de dinapoi si nu ma las. Ma agat ca boala de om sanatos de o treaba si nu ii dau drumul pana nu o disec pana la celula, pana la membrana, citoplasma si nucleu.
O intrebare care ma bantuie grav este:
Oare cum o sa isi aduca aminte Dimi de mine cand va creste?
O sa ma tina minte joviala, solara, cu parul in vant si buzele conturate cu ruj rosu? Sau o sa isi aduca aminte de mine tafnoasa, tipicara, ocupata si lalaie? Sper sa fie o varianta de mijloc, umana, la care sa se uite cu drag, compasiune si mandrie.
Si sa se infoaie asa un pic in pene si sa zica cu o sclipire in ochi:
‘Aia e mama mea!’
Cateodata face chestia asta cand ma duc sa il iau de la gradi si i-a fost dor de mine. Vine la poarta si daca apare si un alt copil strigand dupa muma personala, se uita cas la el si ii spune raspicat:
‘Aia e mama mea!’
Dar in cazul asta e mai degraba posesiv, nu mandru. Taica-su l-a invatat mai bine decat mine sa isi ia si el ‘la revedere’ de la oamenii din jurul lui, nu doar sa fie beneficiarul pupicilor de ramas bun.
Astfel ca, in ultima saptamana am primit pupici multi inainte de a intra pe poarta gradinitei, dimineata cand l-am dus. De cand a inceput gradinita, acum 1 an si 3 luni, ca sa nu ma buseasca emotiile puternice in curtea institutiei, cu o gramada de ochi curiosi analizandu-mi lacrimile, mi-am zis ca ne luam ramas bun cand mai avem un pic si ajungem la gradi.
Taica-su a preluat ritualul si l-a dus mai departe. Suntem amandoi destul de privati in a ne arata emotiile in public si asta i-am transmis si lui Dimi. Acum partea mai putin luminoasa a acestei trasaturi de personalitate este faptul ca atunci cand rabufnim, o facem cu o intensitate parjolitoare care tradeaza cantitatea de autocontrol pe care am investit-o in a ne tine firea pana la epuizare.
Asa ca revin la intrebarea:
Oare ce poveste imi spun eu despre mine?
In vara, la ultima intalnire SMT (senior management team), am participat la un exercitiu in care fiecare membru al echipei a trebuit sa scrie despre ceilalti, cate un cuvant care sa ii descrie. La final m-am pomenit cu o diploma doldora de cuvinte care redadeau povestea pe care o spun altii despre mine.
Communication. Think out loud.
Kind
Funny
Deep thinker, creative, joyful
Cool
Jokes
Energy
Profound understanding of human nature
Reflective & human
Mom of all of us!
Thoughtful
A deep thinker. A great observer!
Use of words. Brings good vibes & ideas
Gandesc cu voce tare destul de des spre surprinderea unor oameni. Aia care ma stiu, deja s-au obisnuit cu mine, si nu le mai cad atat de greu. Desi in continuare inca se tresare un pic cand deschid usi ca si cum as veni impreuna cu cavaleria sa cotropesc tot. Asta cu depth and profound anything sunt parte din bagajul meu genetic. Nu prea pot fara depth, ca ma strepezesc. Complezentele si superficialitatile ma transforma intr-o fiinta blazata si foarte sarcastica.
My use of words. Oh me, oh my, oh me and my use of words! Use, abuse and misuse… Cuvinte sa fie. Care imi ies pe gura, prin penite, prin degetele care tasteaza frenetic. Si se organizeaza intr-o simfonie a fiintei mele. Din interior spre exterior. Din adancimi la suprafata. In vazul si simtul trecatorilor prin viata mea. Cat si al oamenilor cu care aleg sa imi impart viata intr-un fel sau altul.
Cica-s si human. Cine s-ar fi gandit si la grozavenia asta? Eu? Aceasta doamna respectabila si impenetrabila? I bleed, people! Sometimes, I bleed… Dar stiti cum ma raportez eu la ranile mele sangerande? Cam cum se raporta Marian. Pe 21 s-au implinit 3 ani de cand nu mai este printre noi.
Daca il durea ceva, fizic, mergea mai departe, pentru ca intotdeauna scopul sau a fost sa ajunga unde trebuia sa ajunga. Imi aduc aminte ca imi promisese la un moment dat ca mergem la Bucșani sa o vedem pe Pisi ca imi era tare dor de ea. Si s-a tarat pana la mine, intr-o mega criza de bila, cu fierea in gat, si a condus pana la Bucșani, pentru ca imi promisese.
Era o data pe autostrada, in drum spre mare, si a facut un puseu de tensiune, care se putea duce lesne in vreun AVC. S-a oprit un pic, a sunat o prietena sa-l puna pe picioare cu ceea ce avea el prin masina, drept prim ajutor, adica nu prea multe, dupa care si-a continuat drumul, desi nu era bine deloc. Si povestile pot continua, caci sunt multe in sensul asta.
Cert este ca when I bleed, I do it and get on with it! Get shit done! Nu stau mult sa ma gandesc da’ ce, da’ cum, da’ de ce sangerez. Evaluez si daca pot continua, si de cele mai multe ori pot, continui. Fara detalieri ale sangerarii. Iar cand ajung in barlog, dupa ce m-am retras de pe front, atunci, si doar atunci, stau cu mine si ma oblojesc. Imi ling ranile. Le pansez si ma odihnesc. Ca sa ma refac. Ca sa o iau de la capat a doua zi. Si tot asa.
Saptamana trecuta am facilitat un workshop despre sexualitate, moarte, spiritualitate si bullying pentru comunitatea de parinti de gradi si primar, care s-a filmat. Pentru prima data am revazut materialul video de curiozitate. Voiam sa vad cum ma vad. Si m-am cracanat de ras, in timp ce ma gandeam ca:
‘Heeeey, that’s not too shabby, you badass lass!’
Mimica, gestica si tonul vocii au facut ca ceea ce scoteam pe gura sa fie digerabil pentru oamenii cu care povesteam in marea sufragerie a proiectului ‘Școala de Acasă’.
Pe la final de saptamana am filmat un promo pentru workshop-ul ‘Copilul meu începe școala’ si am fost cum nu se poate mai serioasa povestind despre ce urmeaza sa abordam in
intalnirea de pe 28 de la scoala. Omul care m-a filmat chiar mi-a zis la un moment dat:
‘Bai, da’ ai fost fooooarte serioasa!’.
Spre finele acestei saptamani am participat la un focus group organizat de oamenii de la Yellow Car pentru a studia ‘the felt experience in Avenor’, un concept care imi este tare drag si cu ca lucrez de ceva vreme in scoala. Cu perceptia experientei resimtite de oamenii comunitatii, nu cu faptele obiective din viata scolara. Caci in fond si la urma urmei, totul se rezuma la cum integram in noi ceea ce traim, nu efectiv ceea ce traim. Asta zic si cartile alea pe care le tot citeaza oamenii hiperpreocupati de trauma, si care identifica microagresiuni peste tot. Zic ca trauma nu este evenimentul in sine, ci reactia ta la cele intamplate imbinata cu cat de singur ai fost sau te-ai simtit in tot acel timp.
Revenind la focus group, mi s-a parut foarte simpatic modul in care am raspuns la intrebari, si cu precadere cum abordarea mea naturala la genul asta de discutii este directa si onesta. Nu stau foarte mult sa ma gandesc, ci merg pe principiul ca daca oamenii aia sunt acolo si vor sa afle ceva legat de ‘my felt experience’ it’s only fair sa primeasca fix asta. Fara ocolisuri sau second thoughts. Si mi-am adus aminte de mine de la inceputurile Avenorului, de cand am plecat in UK, pana in prezent. Quite a journey! Chiar si vizual.
Facebook-ul imi arata poze cu mine de acum 6 ani de la un Anti-Bullying Days si eram grasa si frumoasa. Cand m-am angajat in 2013 in Avenor eram slaba, dupa care m-am ingrasat progresiv pana cand au ajuns sa ma doara genunchii sub povara celor 88 de kile pe care le caram si saltam dupa mine zilnic. Dupa care m-am hotarat sa dau militaria jos din pod si sa fiu un om sanatos asa ca am schimbat niste obiceiuri de viata si am slabit.
Acum sunt iarasi intr-o faza excesiva care tradeaza cumva niste nevoi de refulare pe care le am in legatura cu viata insasi si cantitatea de decizii importante pe care trebuie sa le iau (corect) pentru un viitor sigur pentru mine si pentru pruncul meu. Dar sunt constienta de asta si nu ma las dusa de vortex in excesurile pamantului. Stau la suprafata, desi imi este greu.
M-am oprit un pic si m-am uitat pe geamul amplu al camerei mele de zi si de noapte. Vreau sa imi las parul sa creasca lung, asa cum il aveam cand eram in liceu. Numai ca il vreau lung si morcoviu, nu lung si castaniu. Vreau sa ma reinventez vizual ca aceasta Julianne Moore meets Tori Amos meets Kate Winslet meets me.
Have we met? Sunt greu de omis.
De ce? Ca sa urmez retorica din cea mai noua carte preferata a lui Dimi, ‘Dragonii adora tacos’ de Adam Rubin, as zice:
‘Poate pentru ca exprim foarte multe prin simpla mea aparitie.
Poate pentru ca este deja in fiinta mea sa ies in evidenta.
Poate pentru ca pur si simplu, de d’aia, de chichi richi trei lei ridichi.’
Acum, de exemplu, la 9 jumate dimineata, in aceasta sambata de noiembrie tarziu, in timp ce tastez, ascult muzica italieneasca si astept sa te termine masina de spalat ca sa bag alta, sunt un pic obosita, un pic nedemachiata, un pic balonata, un pic multumita, un pic increzatoare, un pic ciufulita, un pic recunoscatoare pentru tot ceea ce am, ce simt, ce imi propun si ce traiesc.
Si ma dor un pic umerii. Sa fie de la me carrying my own weight in galop de ceva vreme? De la aceasta tentativa ireala de a sprintui intr-o cursa de anduranta? Dar asta, oameni buni, este o cu totul alta discutie, menita pentru o alta scriere. Pana una alta, voi sta cu starea asta de pic. Un pic.
Nov23

Alegeri preșcolare

Posted on by
Alegeri preșcolare
Ieri in creierii diminetii am venit trap saltat la munca cu gandul sa transform lobby-ul din Casin intr-o sala de votare. Am rascolit toata gradinita dupa materiale si cu ceva maini de ajutor si resurse pregatite cu ceva zile inainte am reusit sa terminam pana la venirea copiilor la 8:45. Da, dimineata! I’m an early bird! 🤣
Am lipit semne cu ‘spre sectia de votare’ si niste mesaje teaser pe usa gradinitei. In interior aveam doua cabine de votare create din doua scari cu materiale textile, o masa de plastic si o bucata zdravana de carton. Un cos de gunoi fusese transformat ca prin magie in urna de colectare a buletinelor de vot. Aveam etichete cu vocabular legat de alegeri, democratie si votat. Aveam titluri cu ‘Sectia de Votare’ si ‘Alegeri’. Aveam si mesaje motivationale care sa ne propulseze pe toti spre vot.
Dar cel mai important: aveam manifesto-urile politice ale candidatilor Year 1 Blue la presedentia grupei si implicit la includerea lor in Consiliul Elevilor de la gradinita. Students’ Voice si Student Leadership sunt doua componente centrale din dezvoltarea personala, sociala si emotionala a copiilor din gradi.
Era o zi mare. Cu o zi inainte tinusem lectia pregatitoare la Year 1 Blue in care am introdus conceptele de democratie si vot, le-am conectat cu realitatea imediata, respectiv alegerile prezidentiale de maine, s-au remarcat candidatii si si-au prezentat printr-un scurt discurs in fata electoratului, propriul manifest politic.
S-au promis jucarii, carti, mai multi copii in clasa, mai multe gradinite, nicio gradinita, mai multe activitati de matematica, desfiintarea scolii, dinozauri, plante si mai mult timp de joaca afara.
In ziua votarii, am ales sa incep lectia pregatitoare pentru Reception Blue, aducandu-i in lobby in momentul in care Year 1 Blue vota. Le-am zis sa se uite si sa incerce sa isi dea seama ce se intampla. Dupa care am urcat in clasa si am inceput sa vorbim despre cine doreste sa candideze si de ce.
Manifestele politice de asta data au fost usor diferite. Am avut promisiuni de adus mame, tati, bunici, bunice si bone in gradinita sa petreaca timp cu copiii, flori in clasa, stelute in clasa, supa crema din aia buna la felul I la masa de pranz, activitati cu litere si popcorn si mai multe fructe la gustare.
In momentul votarii la Reception Blue, dorinta de a nu supara candidatii a fost mai mare decat abilitatea de a intelege ca trebuie ales un singur candidat ca buletinul de vot sa fie valid, asa ca au fost multe buletine de vot invalidate in primul tur de scrutin.
Da, da! Ati citit bine! A fost si un al doilea tur, cu urna mobila dusa in clasa de data aceasta. In momentul in care numarul alegerilor s-a restrans la doi candidati, s-a activat si gandirea critica mai abitir. Fiecare votant a stat si a cantarit bine decizia. S-a ales responsabil si noul presedinte al grupei a castigat la diferenta de un vot de oponentul sau.
La Year 1 Blue, castigatorul a obtinut o majoritate de cinci voturi, si s-a detasat de restul candidatilor care obtinusera unul sau doua voturi.
Momentul comunicarii noilor alesi ai grupelor a fost atat de diferit, in acord cu specificul fiecarei varste. La Reception Blue, noua presedinta, a fost luata prin surprindere totala si s-a bucurat discret de victoria sa. Acum promisiunea sa de a aduce mai multe jucarii in grupa capatase contur si va trebui pusa in aplicare cat mai curand. Restul candidatilor si electoratul s-au bucurat in felul lor de victoria obtinuta si evident, asteapta vantul schimbarii si al binelui sa ii viziteze in grupa.
La Year 1 Blue, noua presedinta (da, tot o fata), a fost atat de emotionata de veste ca s-a inrosit instant si s-a cuibarit inocent la pieptul uneia dintre Misse, cumva inca socata de realitatea care i se dezvaluia. Pe partea cealalta a pieptului Missei cu pricina era o oponenta care protesta vehement cu ceva incruntari si lacrimi de indignare, in fata faptului ca ea nu castigase. De ce? Cum a fost posibil asa ceva?
Intreaga experienta de invatare a celor doua grupe, cat si a spectatorilor de la grupele de Nursery Green, Orange si Blue care au avut parte de niste Circle Time-uri pe tema dreptului la vot si libertatii de a alege ceea ce este in putinta ta sa alegi, a fost una memorabila. In fiecare an, aceasta activitate ma cuprinde si ma invaluie cu totul.
Anul acesta cu atat mai mult cu cat suntem in ajun de prezidentiale. Am facut buletine de vot diferentiate pentru fiecare grupa in parte si cu fiecare pas al procesului, entuziasmul meu crestea exponential. Eram trup si suflet acolo cu copiii. Era important si pentru mine. Era important ca ei sa inteleaga experiential ca trebuie sa faca tot ceea ce le sta in putinta sa aleaga bine, asumat si informat pentru viitorul lor imediat.
Asa cum este important pentru fiecare om care va vota maine sa aleaga in acord cu propriile valori, cu gandirea critica activata si cu memoria timpurilor trecute pornita. Si cumva, fara blazari inutile si clisee mentale de genul ‘nu avem ce alege’.
Intotdeauna poti alege! Intr-adevar, atunci cand pare ca nu ai aceasta optiune, fix atunci trebuie sa te opresti un pic si sa te concentrezi indeajuns incat sa iti dai seama ca alegerea intotdeauna exista. Trebuie doar sa cugeti un pic. Sa respiri. Sa citesti despre fapte, nu impresii. Sa te uiti la rezultate. Si sa iti aduci aminte ca democratia se mentine inclusiv cu
votul tau.
Mai e putin, mai e un pic…