Tag Archives: feminitate

Mos Nicolae, ursul si sensul vietii

Mos Nicolae, ursul si sensul vietii
Un Mos foarte drag mie i-a pus in ghetute lui Dimi cartea ‘Ursuletul de plus si animalele’. Inainte de a i-o da pruncului, muma-sa cuprinsa de curiozitate si sete de noutate, a savurat-o din scoarta in scoarta.
Sambata dimineata.
Pe ploaie.
Pe marginea patului. Inainte de plecare.
Cu fiecare pagina pe care o dadeam ma simteam din ce in ce mai ursoaica de plus.
Peticita…
Prespalata…
Ponosita…
Deznadajduita…
Desi aparent nu aveam vreun motiv, caci ma pregateam sa plec in cautarea mea. Am plecat… M-am cautat… Si m-am gasit… Intr-o oglinda de hotel. La 3 dimineata. Nu m-am mai vazut atat de clar printre lacrimile care imi siroiau pe obraji si rimelul scurs de mults vreme. Ochii spun povestea pe care mintea vrea sa o nege, iar gura incearca din rasputeri sa o rationalizeze.
Ursuletul de plus pleaca la drum in cautarea sensului pe lumea asta. Si se intalneste, asemenea unui erou de basm, cu diferite personaje, care ii vorbesc cert si raspicat despre sensul lor in viata, si cand il intreaba despre sensul vietii sale, iar ursul zice ca nu stie, ii spun, din nou, scurt, ca e degeaba pe lumea asta, daca habar nu are care ii este sensul vietii.
Oare nemtii care or fi scris povestea asta sunt fani Viktor Frankl? Or fi facut Auschwitz-ul impreuna? M-am dus prea departe cu umorul negru? Scuzati-mi franchetea acida. Asa mi se intampla cand sunt un pic suparata pe mine. Ma avant in iuresul cuvintelor taioase, printre care ma invart precum o testoasa ninja pe Magneziu de 1000. Crounching tiger, hidden dragon style.
Intotdeauna mi-a fost simplu ca ‘buna ziua’ sa spun de ce sunt pusa eu pe pamantul asta. Cum spunea un fost elev de-ai mei sunt ‘doamna cu multe certitudini’, iar asta era una dintre ele. Si inca este. Sunt un om care vrea sa faca bine de jur imprejur. Cum poate. Cum stie. Cum e mai potrivit pentru cel caruia i-l daruieste. Binele.
Vad binele din oameni. Si cand iubesc ma arat cu tot ceea ce sunt. Iar pe omul de langa mine il vad in aura potentialului nespus, dar simtit. Am mai scris, nu demult, despre efectele secundare pe care le are acest gen de mindset miraj pentru mine.
In spatiul dintre noi doi, oricare ai fi tu, si oricare as fi eu, din multitudinea fatetelor noastre umane, tind sa reactionez cu ceva frica de a-l lasa gol.
Asa ca il umplu.
La refuz.
Excesiv.
Cu neastampar.
Cu nestare.
Si fac.
Si scriu.
Si organizez.
Si ma foiesc.
Si ma duc.
Si ma intorc.
Si ma sucesc.
Fara a avea vreo asteptare declarata. Eu aceasta creatura fantastica la granita dintre robot si sfant, lepadata de asteptari. Dar in interior vreau tot. Pentru ca merit tot. Tot ce poate fi mai frumos intr-o iubire.
Vreau plimbari pe strada de mana.
Vreau culculuseli molcome pe canapea.
Vreau dragoste cu nabadai.
Vreau mic dejun impreuna.
Vreau imbratisari sub plapuma.
Vreau discutii serioasa despre geopolitica.
Vreau planuri impreuna.
Vreau libertate in cuplu.
Vreau atasament si drag.
Vreau intelegere si compasiune.
Vreau pe dracu’, pe lacu’ si pe tac’-su.
Dar cumva, cineva, candva, mi-a implantat in cap faptul ca eu as putea fi o robotica sfanta al carei scop in viata este sa se muleze pe nevoile celui iubit si sa se metamorfozeze kafkian pe cale de consecinta. Cand ma priveam in oglinda am dat masca sfintei robotici in laturi, si am ramas eu. Femeia asta care le vrea pe toate. Deodata. La pachet. Fara jumatati de masura. Fara compromisuri dureroase. Dar cu intelegere pentru faptul ca nu pot fi totul pentru cineva, asa cum cel de langa mine nu imi poate fi totul.
Esenta relationala asa cum o vad este de a ne intalni la nivelul nevoilor si dorintelor noastre, fix acolo unde suntem fiecare, si sa ne dam, benevol, cu drag, lucrurile de care avem nevoie fiecare.
Iubire.
Timp.
Conexiune.
Cuvinte.
Fapte.
Libertate.
Intelegere.
Acceptare.
Compasiune.
Onestitate.
Tot ce conteaza. Ca sa conteze cu adevarat. Dupa ce am terminat de citit povestea ursuletului, si mi-am parcurs si ceva drum, tagadam, tagadam, cu trenul, intr-un weekend gri de decembrie, mi-am parcat costumul de robosaint. Si acum ma tin asa cum sunt, cu toate asteptarile, experientele, emotiile si sperantele. Si mi-am gasit un pic de liniste. La care voi adauga in curand niste stelute.
De camin.
De asezare.
De drag si de bucurie.
De noi inceputuri.
Cele rele sa se spele. Cele bune sa se adune.

Lumini si umbre

Lumini si umbre
‘L’Amica Geniale’ este una dintre povestile mele preferate. Cartile imi populeaza raftul doi de sus in jos din biblioteca. Seria HBO este de departe una dintre cele mai reusite ecranizari. Vazusem primele trei serii si asteptam cu nerabdare ultimul volum. Dupa care m-a luat viata la dans si am uitat de tot. Pana aseara, cand brusc mi-am readus aminte si i-am dat play.
Dupa doua episoade din ‘Storia della Bambina Perduta’ injuram. O injuram pe ea. Proasta dracului. Mai aveam un pic si o bateam mai dihai decat ma-sa in bucataria din Florenta. Si am tot boscorodit-o cam toata seara pana cand m-a luat somnul.
‘Cum pana mea sa iti lasi copiii sa te duci dupa domnul Coate Goale Matze Fripte care oricum putea de la o posta a tradare, discursuri politice mediocre si apa de colonie ieftina. Bai fata? Tu te uiti la tine? Da? Te uiti si la el? Daca racai poleiala misterului brunet si al sexului bun, nu mai ramane decat scrum. Viata ta care se preschimba in scrum si copiii care nu te vor mai vrea pentru ca tu alegi prost. Da’ prost de tot! Alegi un barbat in defavoarea celor doua fete ale tale. Alea care au iesit din pantecul tau. Alea pe care le-ai purtat noua luni si le-ai ingrijit si le-ai iubit si carora le-ai fost aproape pana cand Dumnezeul hormonilor si al iubirilor neimplinite a venit si a inceput sa it idea tarcoale’.
Pazea ca m-am transformat in Lila! Oricum aceasta tetralogie napolitana ma duce intr-o zona in care pe rand cele doua personaje feminine, Lenu si Lila, se intrepatrund in mine, devenindu-mi pe rand umbra si lumina, si lumina si umbra, si nori si soare si stele si luna. Si constelatii intregi de feminitate, intelect, putere, iubire, lupta si predare in fata inevitabilului uman.
Am fost in Napoli si am simtit fix atmosfera descrisa atat de frumos in carti si film. O vanzoleala fara margini, zgomot de oameni si viata pe repede inainte cu accente mizere traita pe repede inainte. Dar Piazza del Plebiscito, in care am mancat un sandwich si m-am uitat la lume si la apa si la imprejurimile circulare mi-a ramas in suflet.
Mi-e dor de Italia… Del dolce far niente! Si ma tot gandeam la criza mea de varsta mijlocie care seamana si nu seamana cu cea a Elenei Greco. Astazi de dimineata, in timp ce ma spalam pe dinti, ma gandeam ca eu de fapt ma certam pe mine aseara. Tipam la ea, dar de fapt tinta eram eu. Tipam la mine pentru ceva ce as putea face. Ca faza aia cu mama care bate preventiv copilul anticipand ca tot o sa faca el vreo prostie si o sa si-o incalte. Urlam preventiv la mine si printre strigate dedesupturile erau:
‘Nu ai alta alegere decat sa fii o mama perfecta pentru copilul tau. Tot timpul acolo! Tot timpul prezenta! Tot timpul attuned. Tot timpul. Orice privire pe care ti-o iei de la el si o arunci intru tine va fi considerata ingratitudine materna si va fi folosita impotriva ta’.
Acum m-am mai calmat un pic (oare?) si ma pot uita la mine pentru scurt timp cu multa dragoste si acceptare si sa ma mangai spunandu-mi:
‘Hei! Tu iti dai seama cat de mult iti iubesti tu copilul? Cate lucruri frumoase ai facut cu si pentru el? Cate amintiri frumoase aveti impreuna? Cum te ia de mana cu mana lui micuta si zice ‘Mami, hai sa facem impreuna…’? Cum te cauta seara in pat si dimineata ca prin vis? Cum se uita la tine ca la o zeita atunci cand te dai cu ruj in baie? Cum pui in balanta in fiecare dimineata programul zilei pentru a lua cele mai bune decizii pentru el? Cum te tii tare pe pozitii si inghiti in sec pentru a mentine un climat de stabilitate si liniste in casa ta?
Toate astea te fac o mama buna, prezenta, attuned, dar nu perfecta. Departe de perfectiune! Dar aproape de umanitate, responsabilitate si implicare. Continua ca faci bine ce faci! Si atunci cand dai cu mucii in fasole, si te apuca spumele, si esti PMS sit e transformi in balaurul cu sapte capete, repara. Intotdeauna repara! Du-te la el! Lasa-te la nivelul lui si cere-ti scuze. Pe bune. Scurt. Ochi in ochi. Si dragaleste-l. Si spune-i despre ce se intampla cu tine. Si cand gresesti cum faci sa faci mai bine data viitoare pentru ca iti pasa de relatia voastra. Intotdeauna continua conversatia si o sa fie bine’.
Doamne ce dor imi e de el! Nu l-am vazut de joi dupa-amiaza. A fost weekend-ul cu tatal lui. Astazi dupa-amiaza ma duc sa il iau de la gradi si o sa imi afund nasul in gatul lui de baietan si o sa il pup de o sa il usuc ca sa imi ostoiesc dorul de el. Si o sa ne jucam, o sa mancam, o sa vorbim, o sa citim, o sa… fim. Mami si Dimi. Dimi si mami.

Despre morti, cu de toate

Despre morti, cu de toate
M-am trezit la 3:30. Asa. Pur si simplu. Am adormit in miezul unei conversatii psihanalitice intre Sigmund Freud si Clive Staples Lewis si dusa am fost pe taramul viselor. Nu-mi aduc aminte nimic notabil, inafara de faptul ca pe la 3 jumate am inceput sa ma foiesc si sa ma gandesc la casuta lui mami si a lui Dimi si n-a mai fost chip sa mai reinchid vreun ochi.
M-am dus la baie, am baut niste apa, am aprins veioza si m-am apucat sa imi mobilez si sa imi utilez casuta mea din vis intr-un Excel, ca doar sunt om responsabil cu viitoare rate la banca, bugete, planificari, programe, intalniri si minute.
Pe la 5 am terminat Sims-ul meu care pare atat de real ca I can just feel it. Am pus de o cafea, m-am infofolit in teddy bear coat-ul meu roz, mi-am pus crocsii albi de Lidl in picioare si am iesit la o tigara pe balcon. Brigitte Bardot de Drumul Taberei. Parul ravasit, smokie eyes, haina infoiata, muzica in surdina, fum de tigara si… cer instelat. Ce cer instelat! Nu imi vine sa cred cat de senin este incat se pot vedea atatea stele sclipind pe cerul acestei dimineti care pare foarte noapte inca.
Aseara, inainte sa pun filmul, mi-am pus boem un Hugo cu soc si rodie intr-un pahar de sampanie din lada mea de zestre. Paharul, nu Hugo-ul. Nu ma prea prinde bautul solo, asa ca dupa vreo doua guri l-am abandonat in favoarea unei incursiuni in lumea ultimelor zile ale lui Freud in plin razboi. Frumos film. Dar cumva nu prea aveam stare de dansul. De fapt nu aveam stare punct. Ma fataiam in capul meu destul de mult.
Acum ma uit la florile de pe masa si incerc sa beau o gura din cafeaua proaspat data in foc. E inca prea fierbinte. Vineri seara am fost la teatru. TNB. Sala Mica. (D)efectul Placebo. Locuri bune. Eram fix in centrul salii. In foaier, expozitie feminista.
Imi fuge gandul la florile din glastra. Crizanteme, nu dalii. Cica pe vremea aztecilor, razboinicii plecau cu ele in piept la razboi pentru ca erau considerate florile vietii. Crizantemele si daliile sunt intr-adevar inrudite. Fac parte din familia de flori Asteraceae. Dar e just ca dalia e dalie, iar crizantema crizantema.
Eu sunt o dalie. Roz. In floarea vietii. Rotunda. Cu petalele usor arcuite. Cu tulpina inalta si zdravana. Cu frunze ici si colo. Si stau dreapta si ma intorc dupa soare. Si dupa luna. Si dupa stelutele stralucitoare. Acum probabil ar trebui sa si explic deraierea de la film la flori (ca la fete si baieti ajungem mintenas).
Dalia are o simbolistica aparte pentru mine. Povestea zice asa: ca mama atunci cand era tanara si-a dorit sa aiba doi copii, baiat si fata. Fata si-a dorit sa fie inalta si semeata ca o dalie. Si am aparut eu. Inalta is. Semeata am devenit leeeeent, because I’m a late bloomer (see what I did there?).
Si era cat pe aci sa ma cheme si Gherghina, dupa bunica-mea, Sofia Gherghina Ionescu (n. Ogrezeanu). Dar dupa cum a stat mama si a cugetat la viitoarele scatoalce pe care si le va lua Gherghina ei in curtea scolii cu un astfel de nume, s-a reorientat spre Georgiana. Sau cum spune simplu frati-meu: Gheorghe. I am Gheorghe.
O doamna lunga, cam ca o dalie asa, de care ma leaga multe amintiri, mi-a trimis zilele trecute un material video de pe un site de educatie, al carui subiect era chiar ea, bunica mea. O alta colega mi-a zis ca ADN-ul skips a generation, si ca toate genele alea bune le luam de la bunici.
No, bine, mi-am zis. Bunicele mi le-am cunoscut. Bunicii doar din povesti. Sofia Gherghina si Ionel Ionescu. Frusina si Dumitru Chiteala. Doua cupluri cum nu se poate mai diferite, dar cu atat de multe povesti in AND-ul lor. Povesti de lupta, supravietuire si izbanda. M-am emotionat un pic scriind cuvintele astea.
Dimi isi are numele de la bunicul meu. De la tatal mamei mele. Iar Constantinul i se trage de la tata si de la bunicul matern al tatalui sau. Are doua nume de bunici. Bunici pentru noi. Strabunici pentru el. Constantin Ionescu si Constantin Mocanu. Care au avut si ei povesti de lupta, supravietuire si izbanda. Toti morti. Dar el, iubirea mea, atat de viu. Ce contraste are viata asta! Mi-am zis ca daca imi va fi dat sa mai am copii, si o sa fie fata, o va chema Dalia. Si daca nu, Dalia va continua sa fie un alter ego al meu. The bohemian and baroque side of Gheorghe.
Bunica-mea este o fiinta care imi populeaza gandurile de multa vreme. Am iubit-o. Am urat-o. Am admirat-o. Am hulit-o. Am judecat-o. Am negat-o. Am renegat-o. Am inteles-o. Am descoperit-o. Am rememorat-o. Si am de gand sa fac pace cu ea. Acum. Astazi. In ziua alegerilor prezidentiale. La 5:42 dimineata. Cu lacrimi care siroiesc si mi se innoada in barba. Si Aurora a celor de la Coma pe fundal. Cu gust de cafea amara in gura si privirea un pic tulbure. Cu sunet de tramvai matinal tot pe fundal.
Imi vine in minte o poza pe care mi-a aratat-o mama cu ea. Una fara staif si fara fast. O poza cu ea, cu bunica-miu, cu tanti Mimi si tanti Nina la casa din Aparatorii Patriei in care au stat impreuna. Cica nu era o casa foarte mare, dar cumva era aproape de Spitalul de Neurochirurgie, asa ca asta a contat. Era usor trasa la fata si avea alura unei femei obosite si cum nu se poate mai obisnuite. Dar nu a fost o femeie obisnuita. Anything but.
Asa cum nici mamaia mea nu a fost o femeie obisnuita. Doua bunica neobisnuite care au facut doi copii neobisnuiti care au avut si ei la randul lor niste copii la fel de neobisnuiti. O sa va povestesc si despre mamaia mea, dar imi trebuie zile intregi sa o descriu, cat sa va insir si motivele pentru care o iubesc si mi-am tatuat-o pe mana dreapta sub forma unui balon cu aer cald care se duce spre cerul innorat si inalt.
Mai am o poza cu muieretul din familia mea la care ma uit chiar acum, in timp ce tastez calare pe unul dintre scaunele mele inalte de bar. Piano Bar dupa mood-ul asta plangacios si pre-matinal. Mai sorb o gura de cafea din cana mea fara toarta, dar cu ‘speranta’ gravata pe ea. Poza cu pricina este de la botezul meu si le are asa: pe mama Gigi (Sofia), pe mamaie, pe mama, pe tanti Mimi (nasa mea), pe Ioana (cealalta nasa a mea si matusi-mea, sora lui tata, fiica Sofiei) si pe mama.
Stai ca am luat-o de pe raft sa verific acuratetea aducerii aminte. Mama nu-i in poza, ca era toata treaba aia cu lauza care nu are voie sa calce in biserica la botezul copilului, ca e spurcata. So, avem asa, de la stanga spre dreapta: mamaie cu frati-meu in brate, tanti Duti (cred, sora lui tanti Mimi), tanti Nina, tanti Mimi cu lumanarea de botez in mana, Ioana cu mine in brate, mama Gigi, Edi (sotul lui Mimi, care culmea nu este nenea Edi in folclorul familial, ci doar Edi) si undeva in spate, in randul trei nenea Ovid si tanti Sofica. Dumitru si Ionel erau deja morti. Tata nu stiu unde era. Poate facea el poza. Deschid rama si ma uit pe spate sa vad daca e scris ceva. Nimic. Tata avea bunul obicei de a scrie pe poze, pe verso, data si evenimentul care era surprins de poza.
Amintirile pe care le am cu mama Gigi sunt diverse si imi trezesc emotii la fel de variate care se amesteca intr-o minge nucleara care de cele mai multe ori sfarsesc prin a-mi exploda in fata si prin a ma umple de respect. Am un conflict intern atat de mare cu privire la consecintele alegerilor pe care le-a facut in viata. A scris o carte. Si ea. De fapt nu ea. Rodica Simionescu. Despre ea. Despre viata ei. Se numeste ‘Neodihna binelui’. Bun titlu. Mi se face pielea de gaina pe picioare. De ce oare? De ce doar pe picioare?
Anyway. Am lucrat atat de mult psihoterapeutic cu mine sa pot ajunge sa vorbesc despre bunica-mea cu compasiune, nostalgie si moderatie. Doamne, inca imi este foarte greu! Ma apuca plansul din nou. Baga-mi-as picioarele! Simt cum mi se aduna indignarea si nedreptatea in capul pieptului. Mi-e asa ciuda ca a ales sa-l sacrifice pe tata prin alegerile pe care le-a facut. Mi-e efectiv ciuda! Si il plang pe tata. Ii plang de mila tatalui meu. Care e mort de mai bine de 18 ani.
Nici muzica asta nu ma prea ajuta sa ma opresc. Vasco fuckin’ Rossi. M-a apucat si cacarea. Sunt anal rejectiva, ca sa ma intorc nitel la Freud. Cand ma pasc emotii puternice, foarte puternice, ma ia durerea de burta si daca nu ajung urgent la o baie, am senzatia ca o sa ma cac pe mine instant.
Nu am citit cap-coada cartea scrisa despre ea, pentru ca nu am vrut. Pentru ca nu am vrut-o. Pentru ca am simtit ca absenta ei l-a facut muci pe tata. L-a lasat in pom si pomu’-n aer. Povestile despre cum tata era ingrijit de asistentele din spital in timp ce ei, amandoi, erau in operatii zi lumina, nu ma incanta. Ma intristeaza teribil.
Poate si de asta eu, cand am intrat la masterul de antiterorism si deja visam la operatiuni speciale and shit as a career, am pus un stop brusc verbalizand pe atunci ca imi doresc o familie si copii de care sa pot avea grija, iar o cariera in antiterorism nu prea te lasa sa ai o familie. Si am facut o alegere grea. Avand in spate aceasta mostenire. Si in continuare fac alegeri grele pentru a avea grija cat mai bine de pruncul meu iubit. Alegeri care il au pe el in centru, nu pe mine. Pe el.
Si sunt extrem de recunoscatoare ca mi-am croit un drum profesional care sa imi permita sa am o cariera care ma cuprinde cu totul cat sunt la munca si sa ma ingrijesc de familia mea cu tandrete si constanta cat sunt acasa. Sa am echilibru. Sa am liniste. Sa pot fi mama lui asa cum merita. Toti copiii ar trebuie sa aibe parte de mamele lor. Cu totii merita asta.
Majoritatea povestilor pe care le-am auzit cand eram copil se invarteau in jurul carierei ei si a timpului pe care nu il petrecea cu familia. Sunt sigura ca au existat si momente in care incerca sa compenseze, sa fie o mama buna pentru copiii ei. In materialul video zice ca le facea pe toate. Ziua opera, dupa care era sotie si mama. Dar evident ca din moment ce a fost un medic exceptional, prima femeie neurochirurg din lume, something had to give. And that something was everything else in her life. Her life. S-a contopit cu profesia ei si s-a lasat consumata de ea.
A fost o Tauroaica bataioasa, fara doar si poate, dar cu o busola famiala tare stricata. Mi-o amintesc la mesele in familie din perioada sarbatorilor. Cu companioana de viata si colega de apartament alaturi: doamna Marina. Si, ca in bancuri, halfway through starters, incepea sa escaladeze tensiunea. Din vorba in vorba in vorba se ajungea la laitmotivul vietii lui taica-miu proclamat de o mama absenta: anturajul l-a stricat pe Lucusor.
Si de acolo, Jihad! De Craciun! De Pasti! Am fost o familie multiculturala, va zic eu! Sarbatoream crestin si ne luptam islamic. Da, am facut o gluma, ca momentele alea au fost destul de groase. Destul de intense si au lasat urme adanci in toti participantii la traficul de emotii si trairi familiale. Mama incerca sa mai aduca cate ceva de mancare si sa aplaneze conflictul care crestea intr-un minut cat altele in 10 zile, mamaie se tot uita cand la unul cand la altul ca la un meci de tenis nereusit, noi copiii mancam pe mut, doamna Marina ii tinea isonul prietenei sale, iar tata… tata racnea ca un animal chinuit.
Caci chiar asa se simtea: ca un animal haituit de aceste cuvinte care ieseau chiar din gura ma-sii, care nu il stia deloc. Bunica-mea habar nu a avut cine a fost tata. Nu cred ca a existat cineva pe lumea asta care sa il cunoasca pe de-a-ntregul pe tata, dar macar au incercat. Macar am incercat! Noi, cei care i-am fost in preajma.
Cred ca atata vreme cat o leg pe mama Gigi de tata nu am nicio sansa sa o vad cu blandete. Hai sa o dezlipesc un pic ca sa incerc un demers de vizionare obiectiva a acestei femei neobisnuite si extraordinare! Port la gat crucea pe care am primit-o la botez de la tanti Mimi. De cand m-am mutat am simtit nevoia sa o am la gat, asa ca i-am cerut-o mamei. Simt ca ma conecteaza cu ai mei si ma protejeaza.
S-a nascut in Falticeni. A avut o sora, Viorica, care i-a fost mai mama tatalui meu decat a putut ea fi.
Gata, nu mai fac. Hai inapoi la ea! Nu o mai lega de tata ca sa te poti uita la ea pe bune.
Tatal ei bancher, mama ei bolnavicioasa. Tatal ei la a doua casatorie si mutat de la Bucuresti dupa moartea primei lui fiice. Canta la pian. Avea probabil ceea ce se numeste educatie de pension. Cert este ca la 19 ani, inca din primul an de medicina, opera. In razboi. Si cum nimic nu te pregateste pentru viata decat o nenorocire colectiva, toate ideile revolutionare care au plasat-o pe harta neurochirurghiei mondiale, i-au venit in criza, in razboi, in absenta de resurse si echipamente.
Tin minte istorisirile despre cum a facut o trepanatie cu un burghiu ca sa ii scada presiunea intracraniana unui pusti care in caz contrar ar fi murit. Femeia a fost fascinant de tenace. Si s-a casatorit cu un alt neurochirurg, care era cel putin la fel de mad scientist ca si ea, dar era si un mare iubitor de arta si colectiona tablouri si antichitati, pesemne mostenind gustul pentru estetic de la tatal sau care era negustor.
Mama povesteste intotdeauna cu haz despre cum bunica-mea merge in Bellu sa invete in sesiune si despre cum colegii de grupa i-au facut o farsa si i-au pus o puta reala, luata de la morga, in buzunarul de la halat, iar ea cand a bagat mana in buzunar si a scos membrul, a intrebat nonsalant fluturandu-l prin aer a cui este.
Se imbraca invariabil in deux pieces cu fusta, avea parul scurt si ondulat. Purta o ochelari cu rame supradimensionate si avea o geanta cu toarta pe care o purta pe bratul flexat. A condus un Trabant, ceea ce era revolutionar pentru acele timpuri.
Pot admite ca parte din toate smucelile mele vizionare mi se trag si din snopul ala dezoxiribonucleic (da, da, stiu si cuvinte dintr-astea). Ca printr-o ceata a sufletului imi aduc aminte ca am fost impreuna cu ea la niste happening-uri prin care ea era sarbatorita pentru contributiile aduse in lumea medicala. Imi aduc aminte ca eram prin generala si ca ma prezenta drept nepoata ei.
Acuma, evident ca iar mi-a plecat distributia. Ca mi-am adus aminte de cum si-a remodelat ea realitatea si a povestit-o public, cat sa se potriveasca cu furtuna din sufletul ei. Ca e mai lesne sa iti ‘dezmostenesti’ fiul, nemaimentionandu-l in discursurile sale, decat sa te uiti un pic la tine si sa iti recunosti pacatele materne. E mai usor sa te superi ca vacarul pe sat cand fi-tu zice ca se caca in tot ceea ce vrei sa ii dai, decat sa te gandesti:
‘Bai, da’ de ce oare s-o fi suparat omul asta? De ce ma tot respinge? Oare pentru ca si eu l-am respins toata viata?’
La un moment dat, bunica mea, a ales sa nu mai vorbeasca public despre tata, ba mai mult s-a erijat in declaratii care afirmau ca ea are un singur copil, respectiv o fiica si implicit si un singur nepot. Moment in care mi s-a rupt filmul. Grav. Si filmul ala rupt s-a si ars, la incinerarea lui tata, cand, incercand sa ma consoleze, mi-a soptit feminist:
‘Nu mai plange, ca barbatii din familia noastra au fost intotdeauna slabi…’
Ok, a fost un om. Pe cat de exceptional profesional, pe atat de repetent in a naviga viata de familie. Facea un tort de portocale foarte bun. Avea degete lungi care ascundeau celebra batatura a neurochirurgilor care se face de la folosirea unui anumit tip de pensa. Asa au si crezut-o doctorii barbati ca e neurochirurg, cerandu-i sa scoata batatura la control.
Lumea a aflat ca ea era in fapt prima si singura femeie neurochirurg din lume, cand undeva inainte de ’90, un seic a cautat o femeie neurochirurg care sa ii opereze una dintre sotii si a gasit-o doar pe ea. A lucrat 47 de ani. L-a operat inclusiv pe fi-su pe coloana, intr-o interventie de urgenta. Da, femeia a avut mult sange in instalatie, precizie si creativitate.
Incepe sa se crape de ziua. Stelutele au disparut de pe cer, iar eu m-am linistit… un pic. Ascult Tapinarii si zic asa:
‘Iti multumesc pentru tot ceea ce mi-ai dat bun si ma lepad de toate resentimentele legate de relatia dintre tine si tata. Vreau sa ma apuc sa invat sa cant la pian, si poate, cand o sa cant prima mea partitura bine, ma voi gandi la tine. Vegheza-ti nepotii si stranepotii cu aceeasi precizie cu care ai operat aproape juma’ de secol! Cat despre noi doua: eu sunt chiar daca m-ai negat, iar tu esti chiar daca te-am negat. Acum suntem chit…’

Scriere lungă cât o zi de post

Scriere lungă cât o zi de post
While sipping from my cup of cold coffee, my ears delight with the young band Not My Cup of Tea. E duminica dimineata, ora 7. Masina de spalat merge, ca nu mai e chip, mai are un pic cosul de rufe si scuipa cu chiloti murdari in mine. Mi-era asa pofta sa scriu, asa in tihna, despre ce se intampla in mine, asa ca nu ma mai las sa scap astazi. Trupele pe care imi propun sa le ascult sunt cu gagici la voce, care nu fac altceva decat sa aduca poetic si muzical inafara niste realitati din mine.
Ieri am fost la o rockoteca in bodega Filaret 16 unde am dat din cap pe Not My Cup of Tea si Asincron. Intamplarea face ca Ioana is still a punk-rocker, just like Sheena, asa ca prin vara am cautat baruri de panchisti si internetul mi-a scos in cale Filaretul. Asa ca am zis sa merg in cautarea lui. In cautarea Filaretului Saisprezecelui. Si l-am gasit. Inchis. Muzica se auzea din interior. Clanta era teapana. Io, fatidic, pe partea gresita a usii. Am plecat de acolo cu creasta (nu coada) intre picioare, zicandu-mi:
‘Aia e! Nu ai stiut the secret handshake, numele de cod sau oamenii potriviti cat sa ai acces la lumea Filaretului’
Imi dadea asa un vibe de Under-ul vechi, ca trebuia sa ma intorc. Intr-o alta instant a existentei mele, fumam o tigara in gradina unor oameni care imi sunt foarte dragi, pe ai caror baieti i-am meditat la engleza vreo cativa ani buni, si reapare in discutie bodega. De data asta din povestirile roacherului mare care si-a tras trupa (pardon, trupe, ca are doua proiecte muzicale in care activeaza in prezent sau cu care cocheteaza artistic) si care mi-a relatat ca pe 9 noiembrie isi lanseaza un nou single in Filaret 16.
In ochi mi-a aparut sclipirea aia nebuna de cautator de aur din era Gold Rush-ului si i-am zis:
‘Tu canti, io vin!’
El s-a bucurat timid ca un copil. De fapt ca pustiul de clasa a cincea pe care l-am cunoscut acum 10 ani si cu care am facut poezie in engleza, pe vremea cand nu prea stia el multe de capul lui, dar un lucru ii era cert: ma-sa roacherita, tac’-su roacher, el ce putea sa fie oare, fiind primul nascut, decat loial alor lui, si prin urmare… roacher! Frac’-su le-a dat cu flit si a zis:
‘Bah, ia mai lasati-ma cu rock-ul asta, ca io sunt altfel. Eu vreau altceva. Asa ca io sunt rapper!’, spre deznadejdea maica-sii.
Ieri a fost si ziua lui Rares, chitaristul trupei Asincron, fostul meu elev. La multi ani, Rares! Multam ca m-ai rabdat printre voi cu dat din cap un pic ruginit si cu chiuit de punkista old-school. M-am imbracat toata in negru, ca sa nu il fac pe copil de ras. Bai! Nu mai e copil! Tocmai ce a facut 20jde ani! 20jde ani?! Noroc ca eram cu ai lui prin public, ca sa nu ma simt chiar ca o nuca batrana in perete, dar nucile astea batrane s-au super-bestializat, oameni buni, ca unde e rost de foiala, hop si noi. Ni se activeaza amintirile din copilarie din Fire, din Under, din Club A, de pe Motoare, din Laptarie, si incepem a ne lepada de maturitate, pe masura ce capul incepe sa ni se miste ritmic pe ce livreaza artistii din fata noastra.
Bodega e cum nu se poate mai pitoreasca. I love it! S-ar preta perfect pentru o cantare Sofar. Le-am si spus asta intr-un story de Insta pe care l-am facut in timpul concertului. Probabil din motive de liniste publica, concertul a inceput pe la 8ish si s-a terminat pe la 9 jumate, iar dupa, precum potarnichile, tineret mandria tarii, s-a dispersat in cele noua zari. Vorba Roxanei, mama baietilor:
‘Eu cred ca aproape toti de aici vor ajunge la noi acasa…’, ca sa il sarbatoreasca pe Rares.
‘Bai, ne vedem la Rares acasa dupa, da?’, se auzea in multimea care mirosea a teen spirit de te duceai in lumea luminata.
Cum i-am pasit pragul, m-am uitat cu luare-aminte la toate colturile locatiei. O sufragerie mare. Covor old-school de il mai vezi prin cantarile Dude Where’s My Tune sau prin cantarile acustice de afara. De o parte a covorului instrumentele formatiilor. De partea cealalta multimea avida de arta si cultura. Peretii intesati cu afise despre feminism, diversitate, antifascism si alte isme pe care le practicam si noi cand eram pusti. Un slogan mi-a ramas infipt in minte:
‘Resistance is justified when people are occupied.’
Oamenii locului organizeaza si niste talk-uri pe diverse tematici legate de sustinerea grupurilor dezavantajate, adica ca orice grup de adolescenti care se respecta, they want to save the world. Asa cum am vrut si noi. Tin minte o discutie pe care am avut-o cu prima tipa care mi-a fost colega de teaching la Avenor, in care ii povesteam ca la primul job post-facultate
‘I wanted to save the world’,
si de aia am ales sa lucrez ca psihoterapeut in asistenta victimelor traficului de persoane. Ea atunci s-a oprit din cutting and gluing, s-a uitat la mine si m-a intrebat candid:
‘Why did you stop wanting to save the world?’
Actually I didn’t , ma gandesc cu mintea de acum. I just realised that first, I should be able to save myself… from myself, dupa care sa fac curatenie in curtea vecinului. Mai intai cu ale mele, dupa care cu ale vecinului. Si uite cum totul se leaga de tot. Pe vremea cand lucram in ADPARE mi-am pus problema feminitatii mele.
Oare or sa-mi cada ovarele daca toata ziua buna ziua ascult povesti de abuz si exploatare sexuala? Oare o sa ma transform intr-o muiere care uraste toti barbatii de pe planeta Pamant considerandu-i, asemeni protofeministei Elena Carstea, niste porci?
Nope. Nici pomeneala de asa ceva. I love guys. Imi place sa simt in preajma mea energie masculina pe bune, izvorata dintr-un loc autentic, nefortat. Poate mai mult decat imi place mie sa ma conectez cu energia mea masculina. Ca am sa dau si la altii. And, ladies and gentlemen, I got this from my mamma, who got it from her mamma, but also I got this from my dad’s mamma as well, from my aunt, from my mamma’s mamma’s sister, and so on. Suntem un neam de femei dracoase care n-au stat niciodata in distress, sa vina barbatii sa le ajute, ci mai degraba si-au sustinut barbatii cu o forta overpowering at times.
Bogdan de la Mad Goat ar zice, right at this very moment, si pe buna dreptate:
‘De ce tot amesteci romana cu engleza? Nu te zgarie pe urechi?’
‘Ba da, la drept sa iti spun, ma cam zgarie, mai Bogdane, dar ma ia gura pe dinainte cateodata, doar ma stii, si cand ma pornesc sa povestesc, nu mai tin cont in ce limba o fac!’
Revenind la energiile feminine si masculine si la saving the world. Gagicile de aseara care ne-a uns urechile cu poeziile lor grunge m-au ajutat sa ma conectez cu ale mele, ale mele zbuciumuri de pustoaica, de femeie si de muiere. Trei stadii foarte diferite in devenirea mea ca femeie.
M-am desincronizat pentru o pauza publicitara. Mai intind o rufa, mai bag o masina la spalat. Cei casnici cu cele casnice, ca ieri furam roacheri. Astazi suntem roacheri adulti, carora le place sa traiasca in ordine si curatenie. Trupeasca, sufleteasca si ambientala.
Ce ziceam? Asa, cu stadiile feminitatii. Trischelionul de pe umarul meu stang e acolo si nu doarme. Mi l-am facut cand eram pustoaica cu veleitati de femeie. Acum sunt muiere in toata regula care se uita cu compasiune si intelegere la cele cate am fost pana la venerabila varsta de 39 mergand pe 40.
Niciodata n-am avut treaba asta cu ascunsul varstei sau angst in jurul faptului ca imbatranesc. Nici cu 40 is the new 30 blabla type of discourse. Nu, frate! 40 e 40, asa cum 30 e 30 si 20 e 20. Si imi e ok asa. Ceea ce realizez mult mai vivid acum este cata viata am trait pana la varsta asta si cum ma ajuta sa ma raportez la mine si la ceilalti corect si cu speranta de acum inainte.
Dupa fo’ ora de ascultat Asincron si Not My Cup of Tea, Spotify-ul meu zice:
‘Fata, la ce vreme e afara, hai sa bagam niste Radiohead in vene ca sa mearga curatenia pe care ti-o tot planifici in cap de vreo saptamana.’
‘De acord, mai Spotify-ule. Tom Yorke for the soul sa fie.’
Mintea mi se invarte in cercuri si revine cumva tot la modele de feminitate. Doina stim, doina cantam, ce sa-i facem! Proaspat iesita din facultate, ma macina treaba asta cu feminitatea… mea. Oare sunt feminina? Nu ma vedeam, deloc. Ceva actiona ca un val pe fata mea si nu ma lasa sa ma vad femeie…
Si nu era nicio confuzie de gen, stimati telespectatori. Era procesul meu de devenire umana. Nu aveam nevoie de un vocabular complicat sa imi explic starile, asemanator celui psihanalitic. Ca eu stiam in sinea mea ca am un conflict de rezolvat acolosa. Cu mama. Cu tata. Cu loialitatea mea familiala scindata. Cu bunica. Cu bunicii barbati pe care nu mi-a fost dat sa ii cunosc in viata. Si am luat-o pe firul ala de poveste.
Si imi amintesc ca si acum un workshop psihoterapeutic condus de Iolanda Mitrofan, in care am explorat relatia mea conflictuala cu bunica-mea, respectiv mama lu’ tata, respectiv mama Gigi, respectiv prima femeie neurochirurg din lume. Da, ati auzit bine! Bunica-mea a facut lucruri marete pentru umanitate. Pacat ca nu si-a pastrat nitica umanitate si pentru ai ei de prin batatura.
Anyway! Anuleaza! Anuleaza! Anuleaza! No regrets and no grudges. Only grunges! ☺ Multa vreme m-am nimerit la confluenta dintre doua modele de feminitate si maternitate: unul traditional in care femeie calca, spala, gateste, are grija de casa, barbat si copii, si din cand in cand se duce la coafor, isi da cu putin Rococo pe gat si isi pune deux piece-ul mov de sarbatoare, si altul in care femeia munceste cu pasiune pentru ceva in care crede, in care se regaseste identitar, are dorinte si pareri care sunt uneori inafara institutiei casatoriei si familiei asa cum e vazuta ea traditional, conduce masina si se deleaga cumva maternitatile si feminitatile clasice catre alte reprezentante de gen doritoare sa ocupe acele pozitii ramase vacante.
Mama mi se pare ca incercat sa imbine utilul cu placutul, sacrul cu profanul, mama cu femeia, intr-un model de feminitate si maternitate care m-a ajutat mult sa integrez partile din mine care venisera in cascada de la mama Gigi si de la mamaie. Si-a propus sa fie feminina pana in maduva oaselor si sa aiba grija de ea estetic, sufleteste, trupeste si mental. Si a reusit. Reuseste inca, nu de alta, dar ieri ne-am intalnit la coafor. Fiecare cu nevoile ei de ingrijire feminina. Si ii multumesc pentru aceasta perspectiva atat de complexa asupra a ce e o femeie.
Femeia e forta, dar o altfel de forta decat cea barbateasca. Le parcam pe Vitoria Lipan, Agripina si Fefeleaga intr-un colt si intelegem ca nu trebuie sa te martirizezi aiurea in tramvai, cand poti bine mersi sa work smart, not hard. Sa tragi, dar sa si huzuresti. Caci acest statu’ palma barba cot nu este altceva decat reincarcarea bateriilor ca sa o poti lua de la capat a doua zi. Ca sa poti aseza in tine tot ce e zburatacit si parca nu isi gaseste locsor in fiinta ta bulversata de atata trait pe aripile vantului.
Ce fel de femeie sunt? Una dracoasa ca stramoasele mele, evident, ca lupu’-si schimba paru’ da’ naravu’ ba. Dar si una care a inteles, prin repetate lectii pe care nu si le-a facut si care au revenit cu mai multa forta si urgenta in viata ei, ca eleganta, gratia si intuitia sunt tripticul magic al feminitatii ei. Care nu se dezice de la propria-i forta care poate lejer muta muntii, dar stie ca accesarea unui tip de energie interioara tine de adecvarea la context, ca daca nu te uiti inainte, s-ar putea sa faci rahatul praf.
Fetele care au cantat ieri erau cum nu se poate mai opuse ca manifestari de feminitate. Una cu o privire languroasa, imbratisatoare, gratioasa, complimentata si de o voce suava pe masura cu tanguieli tribale, iar cealalta cu o privire taioasa, condescendenta, critica, care venea la pachet cu o voce de-o putere care mi-a facut pielea de gaina. Fata putea sa treaca de la soapta la tipat, melodice, in a matter of seconds, fara ca pe fata sa i se citeasca vreo emotie, inafara unui dispret pentru umanitate.
Doamne, ce am mai ras, pentru ca ma regaseam. Aveam si eu acelasi sictir pe fata cand eram de varsta ei, care nu facea altceva decat sa ascunda trairile intense care mi se petreceau si carora incercam sa le fac fata fara ca ceilalti sa stie macar ce se intampla cu mine. Caci eu sufar pe mut. Si ea sufera pe mut, dar atunci cand deschide gura sa ne cante despre ea, all hell breaks loose. Ea isi face versurile. La un moment dat am prins o chestie de genul:
‘You abuse me, but I love you anyway’.
Acuma na, puerila expunerea if you come to think of it, dar profunda daca o dezbraci de cliseu. Adica intr-o relatie ne intalnim cel mai complex venind dintr-un loc de vulnerabilitate. Si de cele mai multe ori vulnerabilitatea doare, ca are si scheleti cu care nu ne-am imprietenit inca si care ti se pun la masa pe nepusa masa si te mai si intreaba de sanatate, cand esti cu sarmaua-n gura si musafirii atenti la orice miscare de-a ta.
Dar e ok. Sunt ok cu vulnerabilitatea mea. Pot sa ma intalnesc la mijloc cu tine, dintr-un loc de dragoste de sine si de tine, ca sa discutam verzi si uscate, avand realizarea ca la final de drum, ne vom imbratisa si ne vom iubi in continuare cu toate luminile si umbrele noastre. Cineva la un moment dat imi ridica la fileu ideea ca eram indragostita de ideea de dragoste, nu de persoana din fata mea.
Si e partial adevarat pentru toate relatiile mele, dar nu o luati aiurea. Ca mi-am iubit toate marile mele iubiri, dar am facut tot posibilul sa imi romantez existenta pentru ca asa am simtit si inca simt. Atunci cand sunt cu cineva vad binele. Binele este cel pe care il caut, il gasesc, il subliniez cu toate highlighterele de pe lumea asta si in baza lui ma desfasor. Cateodata, when things go south, aleg sa ma refugiez in credinta, usor disfunctionala, ca:
‘Heeeei, chill, ca e mai mult bine decat rau si si asa ceea ce s-a intamplat nu e atat de rau pentru ca blablabla…’
Asta, pana in prezent, nu mi-a facut cinste, ba mai mult, m-a dus intr-o zona de negare cat China, pe de o parte, si de offsite pe de alta parte in care eu ma asteptam de la celalalt sa faca la fel ca mine. Sa ma vada alba, imaculata si fara de pacat, asa cum il vedeam si eu pe el. Dar asta nu-i decat un basm, caci daca vrem sa o ardem matur, lasam dracului filtrul asta fairytale la o parte si pur si simplu alegem sa ne uitam unii la altii si sa ne vedem pentru ceea ce suntem, cum suntem, cat suntem, in acel moment. Nu alegem ce ne convine din trecutul omului si nu ne ducem pe potentialul omului.
Nu, dom’le! Vezi-ma asa cum sunt, iar eu ma voi uita in tine asa cum esti, dar si asa cum sunt, caci oglindirea e ceva care nu poate fie oprit sau controlat. Si la intersectia acelor doua priviri sincere, poate vom avea o sansa… sa fim.

8 martie

8 martie
Ce-mi doresc anul ăsta de 8 martie? Este primul meu an de mamă, așa că o să vă spun cam cum simt.
Îmi doresc să avem compasiune față de noi înșine în călătoria asta spectaculoasă.
Îmi doresc ca vocea aia care ne spune că nu facem bine să fie dată pe mut, nu externalizată și folosită în raport cu alte mame.
Îmi doresc să ne dam voie să înțelegem că așa cum niciuna dintre noi nu seamănă cu cealaltă, nici deciziile noastre legate de viață, parentaj și familie nu seamănă cu deciziile altor femei.
Îmi doresc să stăm și să ne ascultăm fără să ne ducem instant în zona în care ‘nu face ca mine, înseamnă că nu face bine’.
Am încredere că fiecare dintre noi știe cel mai bine ce e cel mai bine pentru ea și familia ei.
Și aș mai vrea să avem înțelegere și compasiune și una față de cealaltă. În momentele în care clar vedem în fața noastră o femeie care își duce lupta cu greu.
Respectul pe care îl avem față de oamenii de lângă noi îi va învăța atât de mult pe oamenii de lângă noi.
Cum decidem să vorbim, să ne comportam și să fim este ceea ce ne modelează relațiile.
Și ca să fiu mai specifică pe subiecte de maternitate, alăptatul, antrenamentul de somn, alimentația, petrecerea timpului liber, vestimentația, introducerea în colectivitate, sunt doar câteva dintre temele care polarizează femeile.
Ne e atât de frică că nu am procedat corect și suntem atât de obosite de pendularea asta în incertitudine încât emitem judecăți de valoare despre oameni pe care nu îi știm.
So, știți cum arată cu adevarat emanciparea femeilor? Arată ca femei care se susțin una pe cealaltă, cu grijă și responsabilitate.
Să ne fie bine!