Tag Archives: feminitate

Masa rosie

Masa rosie

Ieri am avut parastasul de 7 ani pentru mamaie. In timp ce mancam, vorbeam si glumeam, mi-o imaginam cu noi la masa. Micuta de statura, cu parul scurt, carunt si facut permanent si cu rochia ei mov cu jacheta asortata. O simteam cum ia masa cu noi si isi da cu parerea despre ce ii place si ce ar fi putut sa fie gatit altfel.

Mi-am adus aminte de ea pe cand era in viata… in viata noastra a tuturor. Duioasa, darza, muncitoare si glumeata. Cum spala covoare cu peria de sarma. Cum numara sarmale pe masura ce le punea in ceaun. Cum framanta cozonaci, facea gogosi si rula strudel.

Cum isi facea din cand in cand parul mov si se dadea cu un pic de parfum. Cum venea cu carutul de la piata plin ochi pe care ma apoi il urca pe scari pana la etajul 7. Cum se speria tare cand ne uitam la ‘Alien’ impreuna si ma tot intreba care-i treaba cu monstrul ala.

Cum vorbea despre tineretea ei din casa parinteasca. Cum il pretuia pe tataie pomenindu-l de fiecare data cu drag. Cum ne servea cu dulceata de visine si apa rece cand veneam in vizita pe la ea. Cum avea grija de noi si ne dojenea cand saream calul. Cum calca munti de haine cu o precizie elvetiana.

Cum incerca sa inteleaga lucruri moderne care intrau in conflict cu timpurile in care crescuse ea. Cum se aventura in calatorii pana la tara impreuna cu noi sau cu una dintre surorile ei. Cum tinea post in fiecare miercuri si vineri si se inchina in fiecare seara inainte de culcare.

Cum vantura varza cu ditamai tubul de plastic. Cum ii placea sa povesteasca cu noi. Mamaia mea nu mi-a spus multe despre cum e sa fii femeie in lumea asta. Dar mi-a aratat cu varf si indesat ceea ce a fost una dintre cele mai frumoase lectii de viata.

Mama povestea ieri de vremurile in care mamaie muncea in trei schimburi si o ducea la gradinita diminetile. Am mai auzit povesti si despre cum mamaie si tataie naseau pe banda rulanta: daca cineva ii ruga nu refuzau niciodata. Despre dupa-amiezele petrecute in curte cu vecinii, muzica si voie buna. Despre duminicile in care tataie o scotea pe mamaie la restaurant. Despre cum mamaie a invatat-o pe mama sa brodeze, sa croseteze, sa tricoteze si sa coasa.

Eu mi-o amintesc cum se desfasura la masina de cusut inconjurata de falduri de material care ulterior capatau forma definita a unui asternut de pat.Cum mergeam in parc la Obor sa ma dau in ‘Gargarite’ dupa care adunam musetel din spatele blocului ei in drum spre casa. Cum florile din garsoniera ei au trait 2 saptamani dupa ce ea n-a mai fost fara apa sub soarele torid de august.

Astazi de dimineata am dat peste Red Table Talks cu Jadda Pinket Smith, mama si fiica ei. Cat am stat sa le ascult vorbind despre cum e cu comunicarea intre femeile aceleiasi familii si despre mecanismul de transmitere transgenerationala a modelelor de feminitate si maternitate, mi-a aparut in minte o masa rosie la care stateam eu, mama si mamaie. Trippy, nu?

Acum ca maternitatea e un subiect care imi capteaza atentia destul de des, mi-as fi dorit sa o am pe mamaia mea sa imi mai spuna cate una, cate alta. Vorbe de duh din batrani. Dar stiu ca ea oricum vegheza in cer asigurandu-se ca nu o luam pe miriste.

This is ridiculous!

This is ridiculous!

8e5d52f16335dac1e5cb6514bf0cd7b5-d4qigy8

Ieri, mult dupa asfintitul soarelui, pe cand luna gigantica lumina selenar cerul pe alocuri innourat, ne intorceam acasa, moi et mon mec. In autobuzul in care ne aflam, din inertie, pe la Afi asa se urca o domnita mandra tare impreuna cu domnul din dotare. Expresia de rata careia tocmai i s-a plasat ceva putrefact supt cioc o plasa pe tanara in categoria domnisoarelor care au impresia (gresita de altfel) ca un bot de genul impresioneaza sau mai mult decat atat, transmite un mesaj senzual. Nicidecum! Caci nu suntem rate, slava Domnului! Ci oameni, respectiv femei.

Dar e, bag seama, grea treaba asta cu asumarea feminitatii si purtarea ei in masura potrivita corpului fiecareia, precum si modularea ei in functie de ocazie si context. Anyway, dupa ce ma decid sa o scanez de sus in jos pe pustoaica de vreo 20jde ani, in plin proces de scan, pupilele-mi se blocheaza pe manusitele sale, care nu prea cadrau nici cu botul de rata anterior vizionat, cat nici cu apartenenta ei din oficiu la specia umana.

Am vazut multe la viata mea, dar asa ceva mai rar Bibicule, oricare m-ai citi acum! Stimabila avea in posesie 5 perechi de ghiare da plastec, aplicate la vreun salon da fitze a caror lungime individuala am aproximat-o intre 5-10 cm, mai mult spre 10, stimati cititori. Lungimea conta cu siguranta pentru tanara domnita, precum si forma de ghiara, adicatelea ascutita de puteai lua lejer indeajuns de multa sare sa-ti pui in salata, dupa gust. Ce-i drept, nu erau negre, asemenea ghiarelor autentice de animal, cat nici tocite la dimensiuni propice vanatului. Un lucru era cert: cu niste unghiute ca acelea, cam greu sa faci orice fel de job, if you know what I mean.

Pentru cititorii mei mai pudibonji, scuzati-mi retrospectiv franchetea, dar asta mi-s, oameni buni. Impopotonate cu sclipiciuri fel de fel si lacuite pana la Sfantu’ Petru si-napoi, ghiarele poseseroarei se odihneau pe bara autobuzului, incercand sa nu stea prea mult in calea mainii care primise comanda de la cortexul ascuns al domnisoarei sa se tina ca altfel pica si-si strica frumusete de manichiura. Simtindu-se privita, juna s-a intors brusc catre noi, ne-a aruncat si domnia sa o privire dojenitoare, dupa care a bolborosit ceva despre cum “bine ca nu v-ati uitat si la nush ce…” in timp ce incerca, mititica, sa-i aseze gluga de la vesta barbatului cu care calatorea.

Incercarea morte a avut, caci poznasa gluga nici ca s-a lasat intoarsa pe partea cealalanta asa cum tot se chinua protagonista noastra sa intreprinda. A renuntat in cele din urma la a-l aranja pe barbat, dar botul persista parca si mai arcuit. Of Doamne, mare ti-e gradina, si multe fete pe post de pseudorate baga spaima in bietele ratuste autentice care sfarsesc cu ditamai criza de identitate! Soseaua era lina, stopurile verzi si uite-asa a ajuns mandra domnita la statia destinata.

A coborat, lasand o urma de regret si dorinta de a explora pe viitor specimene asemanatoare. Noi, am ramas de prosti in post, leganandu-ne gravitational de bara si cu o urma metafizica de baluta in colturile gurii.

La nici cinci secunde distanta, focoasa nucleara (recte io) izbucneste: Bai, pe bune?

Balaiul replica: Pe bune ma, pe bune!

Continui inflacarata: Io cred ca in cuplu, daca tii la persoana de langa tine, si nu e vorba de un one-night-stand, ca partener ai obligatia de a-i spune omului de langa tine cand e ridicol, frate! Nu se poate asa ceva!

Am reusit, si de data asta, sa-mi cufund barbatul intr-o dilema conceptuala. Fara sa graiasca imediat, mintea lui a inceput sa construiasca rationamente in cod binar: Adica stai oleaca… Ea isi pune unghii lungi precum prajinile, ca asa ii plac ei, iar el e vinovat ca nu-i spune: Auzi draga, ia mai termina cu prostiile astea ca esti ridicola!

Dupa care blondul isi comuta focusul de pe dialogul interior spre dialogul exterior si plaseaza o intrebare intrebatoare: Tu vrei sa-mi spui ca ai vrea ca de fiecare data cand io consider ca faci/porti ceva ridicol, sa-ti atrag atentia?

Io deja alimentata cu benzina furnizata de Rusia chinezilor, zic: Pai, uite daca cei doi parteneri de cuplu fac o intelegere in sensul asta, si tipa il intreaba pe tip: Bai, imi sta bine sau sunt ridicola? atunci da, e ok. Dar nu asa din oficiu, ca atunci poate fi perceput ca agresiv.

Codul binar din capul balaiului tocmai se crapa sub greutatea spuselor mele si conchide apoteotic: Soooo, daca tu (te) porti (ceva) ridicol, io ar trebui mai intai sa astept sa ma intrebi tu daca cumva e ridicol, dupa care sa iti spun ca e ridicol. Altfel nu!

La care io, candida: Da, pentru ca relatiile de cuplu ar trebui bazate pe sinceritate intotdeauna…

Analizand retrospectiv discutia noastra de aseara pot spune cu mana pe inima ca femeile sunt o specie rara, fie ca aleg sa-si puna unghii kilomentrice, fie ca te invita languros sa pasesti in lumea lor intortochiata cu valori si mesaje duble pe care niciodata nu pari sa le poti deslusi cum trebuie. Astea suntem, frate! Dar cum ramane cu ridicolul? De el cine are grija?

In cautarea unei definitii obiective a termenului, m-am repezit spre DEX care zice-asa: RIDICOL = care starneste rasul sau batjocura; foarte mic, neinsemnat, derizoriu, caraghios. Nu mi-a fost deajuns, caci am vrut si ceva sinonime pentru RIDICOL. Si-am gasit: comic, rizibil, absurd, derizoriu, fara importanta, minor, burlesc, grotesc, glumet, hazliu, satiric, caraghios, hilar, neserios, de nimic, fara valoare, ilariant.

Si-am mai gasit si termeni de definire ai FEMEII RIDICOLE = paiata, marioneta, momaie, sperietoare, paparuda, laiata, zdrentaroasa. UAU! Aceste cuvinte ne doare, chiar daca nu ne identificam cu dansele, dar ne doare din principiu.

Sa fie oare ecourile materne care se tot aud in urechea interna recurent: Trebuie sa ai simtul ridicolului! Daca ma vezi vreodata ca devin ridicola, te rog sa-mi spui! Din cand in cand, dupa o varsta e bine sa te mai si uiti in buletin inainte de a te imbraca intr-un fel, ca s-ar putea sa fii ridicola si sa nu-ti dai seama? Tot ce se poate, dar ridicolul feminin e un lucru de ocolit daca se refera la neinsemnare, batjocura, fara de valoare, neseriozitate.

Daca vorbim insa de ilar, comic, burlesc, grotesc, hazliu, satiric sau caraghios, atunci lucrurile se schimba in cazul meu, intrucat nu am nici cea mai mica problema in a jongla cu aceste stari de agregare ale fiintei mele interne si externe. Chiar deloc! Ba mai mult, cred ca pentru a invata mai multe despre cum esti, cand esti intr-un anumit fel, e chiar indicat sa te pui in cat mai multe posturi de aceasta factura.

Morala: Dragi doamne, domnite si domnisoare, rogu-va nu va luati foarte mult in serios caci viata e destul de serioasa si asa, dar nici nu va duceti spre tenebrele paparudesco-momaiesti, caci e cam greu sa va scoateti la lumina cu capul sus dupa aceea.

Ridiculous_by_Hadiya

Despre limita

Despre limita

Nu ma cred vreo Liiceanu. Nici Gabriel. Nici Aurora. Dar astazi am o pofta nebuna sa ma avant in limita cu tot ceea ce inseamna ea pentru noi, muritorii. Aia pe care daca ii impungi tare sangereaza. Aia de care daca te izbesti s-ar putea sa descoperi ca o sa va doara pe amandoi ciocnirea fie ea plasica sau elastica. Mda, mai nou am (re)descoperit ca mai stiu si ceva fizica de baltoaca (de ploaie) pe care intentionez sa o exploatez la maxim.

Aia care desi viseaza cu ochii deschisi ca sunt Superman sau Wonder Woman, cand se intorc cu picioarele pe pamant realizeaza ca… they are just human after all. Din fericire! Vorba lui Freddie: "Who wants to live forever?". I know I don’t! Pentru ca atunci as inceta sa mai am masura si valoarea propriilor momente existentiale. Daca stii ca ceva nu se termina, what’s the use of enjoying it, cuz you have all the time in the world for that. Si procrastinarea e la fel de umana ca si limita.

Am nevoie sa am macar o (vaga) idee despre unde incep si unde ma termin. Despre ce pot si ceea ce nu pot. Despre ce vreau si ceea ce nu vreau. Despre ce trebuie sa fac si ce nu trebuie sa fac. Personal, social, profesional, metafizic si ultrapsihic. Iar inventez cuvinte, dar nu o fac ca sa ma dau mare, ci sa mai colorez un pic postul, lingvistic vorbind!

Sa va spun o poveste. Tare frumoasa! Vreti? Mie acum ceva vreme nu prea imi placea toata treaba asta cu limitarea fiintei, pentru ca nu coborasem (probabil) de pe norul idealist in care puteam sa fac orice, oricand, oricum. Eu puteam, eu eram magician! Sau cel putin asa credeam. Iluzia, draga de ea, ne vine in ajutor in momentele in care ne asteptam cel mai putin.

Dar slowly, am coborat treapta cu treapta scara de sfoara de la omnipotenta la ceea ce pot sa fac in calitatea mea de om, femeie, fiica, sora, prietena, ibovnica, profesionist, colega si tot asa. Si am luat-o ca la scoala. Ca sa imi dau seama de ce pot, vreau, trebuie sa fac a trebuit sa ma gandesc la rolul in care ma aflam. Si mai mult decat atat: Oare ceea ce pot face este echivalent cu ceea ce vreau si coerent cu ceea ce trebuie sa fac? Conflictul dintre putinta, dorinta si trebuinta e de cand lumea si pamantul.

As zice chiar ca it’s so last year! Dar tot redevine haotic la moda. Pai si ce faci atunci cand vrei ceva si nu poti sa te desfasori accordingly? Sau cand poti ceva si nu trebuie sa faci acel ceva? Sau even better cand vrei ceva, dar sub nici o forma nu trebuie sa faci asta? Io as cam vrea sa zbor de una singura ca o pasaruica pana-n stratosfera, dar guess what: pe mine muma cand m-o fatat, nu mi-a atasat si o pereche de aripi, deci nu prea pot zbura. Io pot sa ies din casa in fundul gol sa ma duc sa dirijez circulatia in intersectie (cu ochii injectati vorba Parazitzilor), dar nu se prea cade.

De fapt se poate cadea grav, daca incercam sporturi extreme de genul asta. Manualul meu (intern) de “Cum sa fii o lady?” nu are si aceasta sectiune de “dirijat masini in fundul gol”, deci va trebui sa o lasam pentru o alta viata. Eu vreau sa le fac pe toate dintr-un foc, sa ard etape, sa cresc multidimensional intr-o zi cat altii in 10, dar progresul nu se face decat cu sweat, blood and tears. There is no easy way up. Just down. And down is not very appealing for me.

Io vreau sus, cat mai sus. Am incercat varianta cu pe repede inainte cu vant in pupa, si m-am trezit izbindu-ma artistic de un iceberg. Asa ca never again. Prefer sa ocolesc iceberg-ul, decat sa incerc sa fiu parte din iceberg. Si sa nu va treaca cumva prin cap ca-s vreo inteleapta. Pentru ca in realitate io mai departe de Pavlov sau Skinner ma pierd in forme de invatare. Fie balim ca specimentul canin al lui Pavlov, fie incercam si esuam pana cand incercam si reusim ca cimpanzeii lui Skinner.

One of my points e ca e eminamente reconfortant pentru mine sa stiu ca am limite personale de exemplu. Ca am ajuns in acea etapa a vietii mele in care pot spune punctual ceea ce sunt capabila sa fac, ceea ce sunt dispusa accept si ceea ce trebuie sa realizez. Si asta ma face sa zambesc interior cu gura pana la urechi si sa imi dau singura un zdupac pe spate exclamand:

Bine baaaaa! Ai ajuns aici! Bucura-te! Nu multe reusesc! De aceea succesul este cu atat mai dulce! Arta compromisului sta dupa mine si in trasarea unor limite personale cat de cat ferme, dar cu o doza variabila de flexibilitate.

Gen pot sa ma pup cu un baiat din primele 5 secunde in care ne-am vazut daca my gut gives me the green light, dar la fel de bine pot astepta 5 ani pana cand sa ma simt indeajuns de safe sa ii spun unui baiat (poate acelasi, poate altul) ca dimineata vreau sa am momentul meu de peace and quiet until I feel ready to face the world.

Profesionally speaking lucrurile devin o tzara mai complexe si cu muuulte aspecte. Si asta pentru simplul fapt ca lumea crede despre profesionistii care activeaza pe campurile help-care ca pot face, vor sa faca si trebuie sa faca TOT ca sa ii ajute pe cei aflati in nevoie. Eh, uite ca nu e chiar asa!

Noi astia cu help-care-ul nu ne-am inhamat la tinutul intregului Univers in spinare. Ci doar sa ajutam Universul sa se puna din nou in miscare (browniana). Si e frustrant atunci cand stii ca ai un cod deontologic care iti seteaza limitarile de ce trebuie si ce nu trebuie sa faci, si in realitate te trezesti in situatii in care TREBUIE sa le faci pe toate. Daca acel trebuie e al tau (ca ai tu o tema de supravietuire inca neprelucrata), al aproapelui tau care asteapta prea mult (si el cu o tema de over-demand lasata la dospit) sau al unui tert care zice ca daca a venit la psiholog pleaca impartasit, cu mintile limpezi si cu reteta de calmante, deja nu mai conteaza.

Ceea ce face diferenta este momentul in care te infoi (profesional) si zici: STOP! Asta pot face! Asta imi propun sa fac si aici putem discuta! Asta nu trebuie sub nici o forma sa fac! La final doar cei puternici raman in picioare. Restul sunt pe podea… pentru ca le-au putut face pe toate….

Merg mai departe

Merg mai departe

Proza, versuri, creatie & traire – Lana
Traducere, adaptare, stilistica & re-traire – Io

3’15”

Traiam iarna vietii mele si barbatii pe care ii cunosteam pe drum erau singura mea vara. Noaptea adormeam cu viziuni in care dansam si radeam si plageam alaturi de ei.

Dupa trei ani de calatorit intr-un turneu al drumurilor fara sfarsit, amintirile mele cu ei erau singurele lucruri in care imi gaseam linistea si singurele mele momente fericite cu adevarat.

Eram o cantareata. Nu una foarte populara.

Visam odata sa devin o poeta frumoasa, dar datorita unei succesiuni nefericite de evenimente, acele visuri s-au spulberat si imprastiat ca un milion de stele pe cerul noptii, la care imi puneam dorinte din nou si din nou… acelor stele stralucitoare si sparte.

Dar nu ma deranjeaza pentru ca stiu ca atunci cand capeti tot ceea ce iti doresti si apoi pierzi nu poti realiza ceea ce este libertatea autentica.

Atunci cand oamenii pe care ii stiam odata au aflat ceea ce faceam si modul in care imi traiam viata, m-au intrebat DE CE?

Dar ideea e ca nu are sens sa vorbesti despre asta cu oameni care au o casa. Pentru ca ei nu au nici cea mai mica idee despre cum e sa cauti siguranta in alti oameni si ca acasa poate fi oriunde iti asezi capul.

Dintotdeauna am fost o fata neobisnuita.

Mama mea imi spunea ca am un suflet de cameleon.

Fara vreo busola morala care sa imi arate Nordul.

Fara o personalitate stabila.

Doar o nehotarare interioara care era pe atat de intinsa si valurita precum oceanul. Si daca as spune ca nu mi-am dorit ca lucrurile sa iasa asa, as minti.

Pentru ca eu m-am nascut pentru a fi cealalta femeie.

Nu apartin nimanui, dar in acelasi timp apartin tuturor. Nu am nimic. Dar imi doresc totul.

Traiesc fiecare experienta ca pe un foc si obsesia mea pentru libertate ma infricoseaza pana in punctul in care nici nu mai pot vorbi despre ea si ma impinge catre o margine a nebuniei nomadice care ma hartuieste si ma ameteste totodata.

*****************************************************************************************************

Am fost acolo pe drumul cel deschis,
Poti sa fii cu adevarat tatal meu cel imaculat si auriu,
Cantatul blues-ului a devenit atat de desuet,
Poti sa fii cu adevarat iubitul meu primitor sau respingator.

Nu ma pune la pamant!
Pentru ca am calatorit prea mult,
Mi-am incercat norocul prea mult,
Cu doar un cantec frumos.

Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.

Murind de tanar si jucand cu tarie,
Cam asa tatal meu a facut din viata sa o opera de arta,
Band toata ziua si vorbind toata noaptea,
Cam asa fac porumbeii drumului, conducand pana la lasatul serii.

Nu ma parasi acum!
Nu-mi spune ramas bun!
Nu imi intoarce spatele!
Nu ma lasa de izbeliste!

Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.

Am obosit sa ma simt ca si cum as fii nebuna de legat,
Am obosit sa conduc pana cand imi apar stele in privire,
Imi doresc sa ma aud spunand:
Draga mea, m-am straduit prea mult, asa ca acum pur si simplu merg mai departe!

Aud pasarile in briza verii, si conduc cu viteza singura in noapte.
Am incercat foarte tare sa nu intru in belele, dar am un razboi in minte,
Asa ca merg mai departe,
Pur si simplu merg mai departe, pur si simple merg mai departe, pur si simplu merg mai departe.

*****************************************************************************************************
8’18’’

In fiecare noapte obisnuiam sa ma rog ca imi voi gasi oamenii mei si in sfarsit am reusit… pe drumul cel deschis. Nu aveam nimic de pierdut, nimic de castigat, nimic ce ne doream inca, inafara de a ne face vietile niste opere de arta.

Traieste in viteza, mori tanar, fii salbatic si distreaza-te!

Cred in tara care era America si cred in persoana in care imi doresc sa ma transform.

Cred in libertatea drumului deschis si motto-ul meu ramane acelasi ca intotdeauna: Cred in bunatatea strainilor si atunci cand sunt in razboi cu mine insami, merg mai departe. Pur si simplu merg mai departe.

Tu cine esti? Esti oare in contact cu fanteziile tale cele mai intunecate? Ti-ai creat oare o viata proprie in care poti experimenta toate astea? Eu stiu ca am facut asta!

Eu sunt nebuna de legat… dar sunt libera!

Pe tocuri, va rog!

Pe tocuri, va rog!

Am dimineti in care ma trezesc cu un gand adanc infipt in minte pe care daca nu il externalizez nu am pace toata ziua. Better make it happen then fight it! Azi a fost una dintre acele zile. Inconstientul meu de fata mica mi-a implantat un toc . Deci hai sa ne cocotam pe tocuri.

Daca-i musai, de la Jung citire, atunci cu cea mai mare placere. Si chiar implica ceva hedonist tot ritualul de inaltare a fiintei pe niste tocuri faine. In caz ca nu stiati asta deja, femeile au o relatie aparte cu pantofii lor.

Pentru domnitele care stramba din nas si isi incretesc fruntile a mirare, va recomand o buna crema antirid, cat si o revizie a propriei garderobe pentru ca in mod cert daca nu exista o pereche de incaltari de care sa va lege ceva amintiri, atunci ar fi cazul sa mai lucrati la stilul personal de exprimare nonverbala.

Pentru domnii ai caror ochi se bulbuca basedoffian, tin sa le aduc in atentie reactiile domniilor lor la vederea unei tinere domnite saltand nonsalant prin peisaj pe tocuri. Ah, v-ati amintit? Femeile cu stil si barbatii cu fler stiu de ce tocurile vor fi intotdeauna the new black.

Cat despre mine si atasamentul propriu in raport cu incaltarile, va pot marturisi, in stricta confidenta si cu o puzderie de detalii poate nenecesare, dar atat de descriptive ca:

– Copchila frageda si cruda fiind am tinut musai sa merg pe tocuri…imaginare…dar nonetheless tocuri. Si am nenorocit cateva perechi de baby flats pentru ca eu ma visam pe tocuri asa cum vedeam la mama. Si nu ma lasam. Ma tineam sus si tare la propriu, pana cand am ajuns la performanta de a-mi deforma falangele picioarelor. Acum ai putea sa juri, aruncand o privire la acestea, ca m-am nascut mergand pe tocuri.

– Am trecut prin atatea tranzitii cu privire la modele de pantofi si implicit tocuri incat mi-ar trebui ceva timp si rabdare sa le pun in ordine. De prin clasa a 5a am inceput cu platforme, tocuri groase, tocuri subtiri taiate in sectiune, tocuri joase cu mici variatiuni. Mama si ce chin a fost sa invat sa merg din nou, de asta data pe tocuri. Provocarea magistrala e sa reusesti sa treci de mersul ala impiedicat ca si cum ai folosi picioarele altcuiva.

– Prin numeroasele mele experiente “pe tocuri” se regasesc si momente amuzante, stresante sau chiar delirante cum ar fi: alunecat grav de la mare inaltime, sucit usor de glezne, impiedicat in plin galop cu obstacole, mers teapan si rigid de frica eventualelor gropi, etc. Groaza legata de potentiale tumbe pe scari in jos pe tocuri inca exista, si se accentueaza atunci cand oboseala kicks in si parca simt ca picioarele nu ma mai asculta;

– Mersul pe tocuri face piciorul atletic si frumos fara doar si poate. Iti dezvolta abilitati de evitare, anticipare si sarit peste obstacolele stradale. Ajungi sa pretuiesti trotuarele nivelate si sa te rogi pentru buna-starea picioarelor tale o data trecuta prin piatra cubica. Un fenomen fain in cazul meu e ca in putinele dati in care era sa o patesc grav cu contorsionat de membre inferioare nu purtam tocuri, ci flats. Deci tocuri sa fie.

– Daca arunci o privire printre cutiile mele cu pantofi o sa poti observa lejer ca am si eu fixurile mele. Imi plac platformele, tocurile groase, negrul, pantofii pictati cu diverse modele funky, cat si cei cu accente retro-rock. Ciresele, tinte, catarame, lac, culori neon si tot asa. Pantofii mei dau din casa la greu despre mine asa cum trebuie sa faca orice pantof loial piciorului pe care il protejeaza si il pun in valoare.

– Nimic nu se compara in termeni de owning a place with your presence cu aparitia pe niste tocuri originale, inedite purtate cu gratie si eleganta. Parca si gravitatia vine de partea ta soptindu-ti: “E ok poti sa salti fara probleme pe varfuri pentru ca acum, doar acum, esti usoara ca un fulg!”. Si after having pulled off such a challenge you can consider yourself the conqueror of ’em heels.

– Reversul medaliei e ca cine are o relatie pe termen lung, mai mult sau mai putin stabila cu tocurile sale, stie ca invariabil apare si acel moment in care iti vine sa iti smulgi din picioare pantofii si sa le faci lucruri necrestinesti. Sa ii arunci intr-un cos de gunoi, sa ii pui pe sira de tramvai, sa le faci vant la metrou, sa dai cu ei de pereti, sa ii inchizi intr-o debara rece si intunecoasa, sa ii strangi pana ii scofalcesti in mana sau pur si simplu sa ii dai spre adoptie.

Acum parca m-am dezvaluit un pic mai mult in plenitudinea manifestarilor mele tipic feminine, sa le zicem. Departe de mine gandul de a va convinge ca imi petrec viata pe tocuri, ca intre timp mai coboram cu picioarele si pe pamant in Conversi sau bocanci, but that’s a totally different story.

De ce imi plac tocurile? Pentru ca ma inalta, ma anima, ma incanta, ma amuza, ma provoaca, ma feminizeaza, ma umanizeaza, ma imputernicesc si   de ce nu, ma invaluie in misterul unei femei aeriene, dar cu tocurile bine infipte ;).