Monthly Archives: December 2012

2 ani si 2 luni de My face of the day

2 ani si 2 luni de My face of the day

Fix pe 20.12.2012. Va spun ca stelele s-au aliniat cum nu le-am mai zarit de ceva vreme.

Gospodarii destoinici dau zapada din fata blocului si condimenteaza (pre)sarat asfaltul.

Mamicile grabite fac slalom prin multumea de oameni incarcate cu pungi, pungute si pungulite in timp ce se gandesc unde ar putea sa le ascunda de privirile curioase ale celor mici si mai mari.

Revolutionarii lui decembrie ’89 sunt in plin sindrom de aniversare a unui eveniment care pe de o parte ne-a (re)conferit dreptul la libertate, iar pe de alta parte le-a luat multora dreptul la viata.

Io m-am trezit cu chef de o sarbatoare mai speciala si total personala. My face of the day implineste azi 2 ani si 2 luni de existenta! πŸ™‚

Si mi-s mandra pana peste poate, pentru ca este primul meu proiect personal, de care va spun cinstit, m-am atasat tare tare. Ca orice manifestare mai mult sau mai putin artistica tasnita din fiinta mea, nu prea imi aduc aminte exact cum s-a intamplat intamplarea. M-a luat total pe nepregatite inspiratia mea buclucasa. Tot ceea ce reusesc sa pun cap la cap e ca stateam pe Facebook dupa ce ma inrolasem alaturi de alte zeci de mii de oameni prin 2010 si eram cuprinsa de frenezia postatului de poze. Pe care le cautam cu precizie sau pur si simplu imi apareau in fata ochilor precum niste cadouri vizuale.

Si cum pentru mine totul trebuie sa aibe o logica proprie mintea mi-a nascocit urmatoarea idee: Ce-ar fi daca as avea o poza pe zi, care sa includa o persoana, preferabil femeie si preferabil cu fata, care sa fie catalogata drept “My face of the day”?

Departe de mine pornirea de a ma da vreodata indarat de la provocari mai ales atunci cand io mi le adresez mie, asa ca am si batut palma. Din reconstituirile timeline-ului de Facebook pare-se ca printre primele fete zilnice postate a fost chiar asta:


My face of the day – 19.10.2010

Da, dar e un barbat in imagine? Cum poate sa fie asta fata ta in ziua respectiva? Ceva nu se leaga? Poate aveti dreptate in nedumerirea voastra, pentru ca pe masura ce timpul a trecut am inceput sa postez exclusiv fete de femei cu care ma identificam intr-un fel sau altul. Dar va marturisesc ca si cu domnul din imaginea de mai sus ma identificam la acel timp.

Mai precis cu spiritul sau jucaus care il facea sa jongleze cu umbrele in plina strada intr-o zi aparent obisnuita. Deci putem concluziona ca in octombrie 2010, in ziua de 19 ma simteam ludica si cu un chef nebun sa privesc cerul care se pregatea sa ne daruiasca ceva ploaie.

Conceptul de “My face of the day” poate sa fie si un brand personal, pentru ca l-am plamadit dupa chipul si asemanarea mea. Toate imaginile pe care le-am cules cu mare drag si folosit in scopuri eminamente artistice au o parte din mine. M-am intrebat in vreme ce rasneam interior noi moduri de cizelare a proiectului: Dar de ce nu imi fac io cate o poza in fiecare zi, ca sa fie si mai aproape de adevarata mea fata a zilei?

Imi vine in atentie drept referinta cazul unei tipe care si-a facut cate o poza pe zi timp de un an dupa care le-a “lipit” intr-un colaj video pe care l-a postat pe youtube. Faina reprezentarea fiintei umane in schimbare, dar parca ceva din idee nu mi se potrivea.

Simteam nevoia de foarte mult estetism, de multa culoare si ceva mister pe care nu le-as fi putut obtine la nivelurile asteptate pozandu-ma cu telefonul in fiecare zi. Si in plus deja imi imaginam profilul meu de Facebook intesat cu poze cu fata mea, lucru care nu ma prea incanta. Narcisismul e bun la casa omului si face casa buna cu egoismul, dar pana la urma urmei totul trebuie sa aibe o limita. Si asta a fost decizia mea. Ca proiectul “My face of the day” sa fie mai degraba unui artistic, nu narcisic.

Obiectivele mele total idilice au fost:
1) sa postez in fiecare zi cate o poza;
2) pozele sa fie variate ca teme, sentimente transmise si forma de expresie;
3) poza zilei sa exprime ceva total autentic din starea mea de spirit din ziua respectiva.

N-am postat in fiecare zi, dar de fiecare data cand am facut-o am pus un pic din sufletul meu acolo. Fie ca era vorba de poze color sau alb-negru, desene, picturi traditionale sau digitale, toate erau comorile mele pe care le dadeam cu imprumut ochilor celor din jur.

De ce? Pentru ca imi face o deosebita placere sa comunic artistic cu oamenii din jurul meu. Pentru ca in gaoacea mea interioara ma consider un pui de artist care se hraneste cu estetici ale frumosului, uratului sau extravagantului.


My face of the day – 21.12.2010

Am fost sfatuita sa fac un album cu toatele fetele zilelor mele din octombrie 2010 pana in prezent. Faina ideea, insa nu pot sa nu ma gandesc ca in ciuda faptului ca mi le-am insusit pe o perioada temporara, ele nu imi apartin de drept. Asa ca nu mi s-a parut etic sa zicem sa le folosesc mai departe ca si cum ar fi.

Sunt extrem de recunoscatoare tuturor artistilor care au lucrat la fiecare fata in parte, pentru ca mi-au facut regasirea cu mult mai usoara. Si identificarea si mai si. Ia uite, acum doua ierni, ma simteam atat de bucuroasa incat as fi tinut-o intr-un ras cu gura pana la urechi. Conectarea cu istoria personala si evenimentele pe care le traiam pe atunci e automata la mine. Si da, erau momente de euforie si multumire de Sine pe care fata negresei rase in cap ma ajuta sa le tin in minte intr-o forma vizuala codificata atat de estetic.

Reactiile populatiei virtuale Facebook-related, cat si ale celei reale care avea acces la Facebook, caci pe aceasta platforma de socializare am ales sa imi desfasor proiectul “My face of the day” nu au intarziat sa apara. De la like-uri timide, comentarii succinte, pana la frazari garcia marquez-iene si feedback-uri directe. Am fost intrebata de unde imi iau pozele (secret! :P), cum mi le aleg (dupa cum simt! ;)) si overall ca my faces of the day sunt tare faine. Mi s-a intamplat sa si primesc porecla de Face, capul rautatilor fiind fix acest proiect. Si mi-am asumat-o cu placere pentru ca da, mi se potrivea manusa!


My face of the day – 12.09.2011

Doamna din imaginea de mai sus pare ca e preocupata de ceva. Care nu-i da pace, facandu-o sa se simta ca intr-o cusca. Dar nu cu mai putin frumoasa. Complexa emotionalitatea asta! Daca ar fi sa dau glas unui cliseu vechi de cand lumea as zice ca au fost momente in care pe cat ma simteam de rau interior, pe atat aratam de bine.

Desi expresivitatea mea faciala este un indicator extraordinar al starii mele interioare, uneori scutul primeaza. Pentru ca uneori nu ma ajuta cu nimic sa arat cum ma simt. Ma impiedica sa imi rezolv emotionalitatile problematice in felul meu propriu si personal: cu eleganta, nitel cap si onestitate. Si totusi, frumoasa pictura de mai sus, nu credeti? πŸ™‚


My face of the day – 17.10.2011

Alba ca Zapada cu Kalash-ul e de departe printre cele mai reprezentative fete ale zilei pentru mine. De ce? Pentru ca imbina intr-o maniera umoristica imaginarul cu realitatea, descriind fidel cam cum operez in majoritatea situatiilor de viata. Nu, stati linistiti, n-am un Kalashnikov ascuns in lada de zestre. De fapt nici lada de zestre nu prea am.

Trebuie sa am o discutie serioasa cu muma despre aceasta lipsa care nu ii prea face cinste unei femei nemaritate! Pentru cei care nu s-au prins inca de tonul ironic al vorbelor mele, le fac urmatoarea specificatie: Glumeam! :)) Sunt o femeie care nu se da in laturi de la a se conecta zilnic la imaginarul existentei sale, pentru ca asta ii confera combustibilul pentru a face fata realitatii.

Iar cand vorbim de gestionarea realitatii, mi s-a soptit cu gentilete in casca ca am momente in care sunt foarte transanta (adica transez metaforic oamenii…), directa (drumurile prin spatele pomilor fructiferi nu mi se potrivesc ca modus operandi) si uneori din topor (sau Kalash :P). Asta nu ma face sa uit de valorile mele personale sau sa renunt la vreun apanaj al doamnitei din mine.

La sfarsitul luptelor mele zilnice rochia ramane nesifonata, ca sa se asorteze cu reputatia.

Alba mea ca zapada inarmata pana in dinti poate sa arate si fata mea feminista. Cea care crede ca o femeie, oricat de simpatica si complet neajutorata ar arata in ochii celor din jur, este foarte capabila sa isi exprime punctul de vedere si mai ales sa lupte pentru cauzele in care crede.


My face of the day – 01.01.2012

Fata asta alba mi-a inspirat de cand am vazut-o pentru prima oara extreme awareness. Femeia care desi stie ca daca se va uita intr-o anumita directie va vedea ceva dezagreabil si care o va face sa se simta rau, alege sa se uite fix in acea directie pentru a raspunde nevoii sale de a fi onesta cu sine insasi, chiar si in momentele in care consecintele acestei onestitati duc la prabusiri de castele interioare si lumi exterioare. Asa ca isi va tine ochii deschisi, fie si cu forta, in situatiile in care simte ca ceea ce se intampla cu ea nu-i face cinste dintr-un motiv sau altul.

Ma gandeam zilele trecute la rolul iluziilor in igiena noastra mentala, si, desi le ador pentru ca ne fac viata mai usoara atunci cand zidurile noastre par a se sfarama sub povara unei realitati atat de autentice, mi-e clar ca ele nu sunt altceva decat niste supape temporare pentru mine. Fata cea alba este cea care prefera sa deschida ochii la ceea ce se intampla in jurul ei, in loc sa-i inchida asteptand sa se termine.


My face of the day – 10.01.2012

O poza mai feminista de-atat nici ca puteam sa-mi aleg pentru a exprima forta interioara. Aerul de afis vintage complimentat de muschii duduii din imagine si baticul sau legat in varful capului m-au facut sa o aleg ca fiind o ilustrare cat se poate de veridica a unei anumite fete personale.

Cea careia nu ii e teama sa spuna si sa argumenteze ceea ce gandeste.

Cea care nu se da inapoi de la lucruri pe care trebuie sa le faca punandu-si cap la cap propriile resurse.

Cea care se descrie ca puternica prin excelenta in majoritatea zilelor sale.

Da stiu ca o imagine de genul asta produce efecte secundare, de spaima in randul unor oameni care au ceva fisuri in propriile lor autoreprezentari de putere. Promit sa port la mine niste lipici pentru cazurile de urgenta in care fisurile trebuie… tratate! πŸ˜‰


My face of the day – 20.01.2012

Ma dedublez, racnesc la mine! :)) Nu pot sa uit cat de la un loc m-am simtit cand am descoperit poza asta si mi-am asumat-o. Pentru ca descria perfect ceea ce simteam la acea vreme. Si conflictele intrapsihice trebuie sa capete o fata, si daca tot e sa fie, macar sa fie una estetica. M-am amuzat teribil cand o cunoscuta mi-a spus pe sleau ca nu i-a placut deloc poza, dar deloc. Intotdeauna ma bucura parerile vehemente, fie ca-s de bine sau de rau. Pentru ca tradeaza pasiunea subiectului pentru obiectul parerii.

Proiectiv vorbind: Ce mesaj subliminal i-o fi transmis poza asta domnitei in cauza, de a nascut in ea atata radicalism? Scindarea persoanei? Uuuu… Kinky stuff! Dar poate e bine din cand in cand sa ma si tipi tu la tine, in tine, asa de trezire!

Potolire!

Razvratire!

Uimire!

Sfa(r)si(e)re!

Nu incercati sa innabusiti dialogurile pe care le purtati cu voi insiva pentru ca s-ar putea sa renuntati la conversatiile cele mai interesante ale vietii voastre!


My face of the day – 05.02.2012

Hmmm… o femeie imbracata colorat, asezata pe o podea cu patratele, care (se) canta la un acordeon, uitandu-se in alta parte. Poate nicaieri in mod special. Ce ar avea oare de transmis emotional?

E vesela?

E trista?

E furioasa?

Sau poate surprinsa?

Dezgustata?

Infricosata?

Ati auzit vreodata de ghiveciul cu sentimente? Eh, este ceva mare si tare si plin cu toate emotiile pe care le-ai simtit vreodata in viata asta si din care pastrezi mostre pentru aducerile aminte. Si sunt momente in viata in care ghiveciul respectiv, mare si din lut, se trezeste sa-ti faca o favoare si sa (ti) se sparga in drum.

Si atunci nu prea mai ai de ales decat sa te uiti printre cioburile lui si sa vezi cu ce ai ramas. Si dupa vezi cu ce ai ramas, trebuie sa te hotarasti ce vrei sa iei de acolo cu tine mai departe… pe drum. Ce iti este de folos, ce trebuie sa simti pana la capat pentru a finaliza niste drumuri si ce iti doresti sa simti pe mai departe. O alta elaborare a expresiei “to be an emotional basket-case” probabil.

Asa ca ea, acordeonista mea cea colorata, isi canta ultimul cantec inainte de a se ridica de pe podea si a merge mai departe pe drumul sau.


My face of the day – 30.07.2012

Vara s-au intamplat schimbarile la fata. Si oglindiri ale Sinelui in Sine insusi. Ce refractii faine poti obtine daca stii cum sa iti plasezi oglinzile! Si mai ales pe cine sa alegi in rolul oglinzilor tale umane.

Ce vezi oare cand te privesti in oglinda de la baie dimineata?

Crezi ca un altul, daca te-ar privi ar vede acelasi lucru?

Esti dispus(a) sa te aventurezi in aceasta incercare cu riscul de a nu iti placea ceea ce ti se spune?

IO: Oglinda, oglinjoara, cine-i cea mai cea din tara?

OGLINDA: Asta e o intrebare capcana sau vrei sa ne certam?

Cam asta ar fi un raspuns potential al unei oglinzi sincere… πŸ™‚ Asa ca uneori fata mea a zilei reflecta si la ansamblul ei de refractii in oglinzile oamenilor din jurul sau. Oare se potrivesc cu imaginile pe care le are ea in cap, sau inca mai are de invatat ceva pentru a dezvolta o noua optica asupra vietii?


My face of the day – 06.10.2012

Idealul meu in viata: femeia cu mustata! Aplicata elegant si estetic ca o masca sub forma unei mustati negre precum pana corbului si arcuite la capete. Acum imi vin in minte vorbele lui Charlotte Gainsbourg din The Cement Garden: “Girls can wear jeans and cut their hair short, wear shirts and boots, because it’s okay to be a boy. But for boy to look like a girl is degrading, because you think that being a girl is degrading. But secretly, you’d love to know what it’s like, wouldn’t you? What it feels like for a girl.” .

Fata eleganta ascunsa strengar in spatele unei masti mustacioase poate sa fie un display al posibilitatilor infinite pe care o femei le detine si pe care nu se sfieste sa le puna in practica. Daca e nevoie sa imi pun o mustata ca sa ma fac inteleasa, o voi face! Pentru ca pot sa ma transform de buna voie si nesilita de nimeni in virtutea scopurilor mele. Ain’t life grand sometimes? πŸ˜‰


My face of the day – 20.12.2012

Acum m-am decis sa scot carantina-n zapada. Sa mai ia si ea un pic de aer. Cu un pic de natura, un pic de literatura si ceva cald de baut, mi-e dor ca fata sa-mi fie desfatata cu pale de aer iernatic proaspat. Mai e putin mai e un pic pana la marea liberare. A.M.R. 2 zile. Woohoo! Femeia care sunt azi nu este nici pe departe cumulul fetelor mele, dar ele cu siguranta mi-au pavat calea estetic si conceptual.

Femeia care si-a batut capul si tocit buricele degetelor ca sa scrie despre ceva care o incanta, respectiv proiectul sau personal “My face of the day”, este una vie care a incetat sa lupte cu ceea ce nu poate schimba si a inceput sa schimbe ceea ce nu poate accepta.

Nu mi-am aratat toate fetele, poate pentru ca de unele de ele nici nu sunt constienta inca. Mai trebuie sa mai traiesc un pic, ca sa mai acumulez material la care sa pot sa fac fete fete. Pe final va invit sa imi descoperiti in continuare fetele zilnice si sa va serviti cu ceea ce credeti ca vi se potriveste! πŸ™‚

Si acum puteti sa va reconsiderati eventualele reprosuri de genul: Esti cu doua fete! Pentru ca replica ar fi scurta si la obiect: Si eu am pierdut numarul fetelor de care sunt in stare! Nu-i fabulos? Fondul poate fi de-o versatilitate socanta, dar esenta-mi e dintr-o bucata!… :))

Papusile copilariei mele

Papusile copilariei mele

Papusi. Pa pusi. Pap usi. Papu(a)si. Pa pus i. Asa cum ma joc cu acest cuvant, ma jucam si cand eram de inaltimea unei mese (de cafea) cu papusile.

Io am fost fata care fura lego-ul fratern pentru a face piese mici de mobilier papusilor mele. Si mai apoi mai imprumuta cate-o masina sau doua tot in scopuri caritabile. Si slava Domnului am avut papusi cu duiumul. Mari. Mici. Mai slabe. Mai dolofane. De plastic cu ochi ficsi. De carpa cu ochi desenati. Carora nu li se puteau schimba hainele. Cu o garderoba intreaga la pachet. Blonde. Satene.

Roscate n-am avut! Sa fie asta o explicatie posibila a alegerii mele capilare din prezent? :)) As putea sa ma gandesc si la asta… mai incolo. Acum avem treburi serioase, cu papusi! Eram fascinata de papusi si nu stiam pe atunci ca majoritatea copchilelor de varsta mea sufereau de aceeasi boala. Na, ca iar ma apuc sa rascolesc prin colturile mintii ca sa gasesc acele momente unice in care protagonista eram io (cum altfel? :D), iar partenera mea de joaca si nazbatii era o papusa.

Nu stiu daca o sa-mi iasa cronologia pana la capat, dar o sa fac o incercare in acest sens. Printre primele mele papusi a fost una bebe, total asexuata as zice io, cu par scurt, blond si carliontat, ochii albastri, gene negre tuci, o gura mica si roz, ca de altfel intreaga papusa, de conformatie durdulana. Venea imbracata intr-un combinezon de bebelus, cu o bonetica dantelata, suzeta in gura si era asezata intr-un cos-patut.

Nu cred ca i-am dat nume, dar tin minte bine ca ma fascinau doua lucruri la ea: ca atunci cand o intorceam de pe fata pe spate scotea un scancet de bebe (avea un sistem montat intr-insa) si atunci cand ii schimbam pozitia de la orizontala la verticala deschidea ochii. Mai exact: orizontala – ochi inchisi, verticala – ochi deschisi. Nu va imaginati acum ca era cine stie ce minune tehnologica, dar era a mea si prin urmare a fost studiata din toate unghiurile si placuta la maxim.

Ma deranja faptul ca nu o puteam pieptana. Avea parul prea scurt si incalcit, incat orice tentativa de pieptanare s-ar fi soldat inevitabil cu scalparea bietului bebe de plastic. Am abandonat-o in casa o data, preferand sa-i sustrag doar cosul pentru a pune in el pui de pisica nou-nascuti pe care ii descoperisem langa ghena din curtea din spatele blocului.

Nu cred ca mi-a luat-o in nume de rau. Ea nu. Pisica-mama da. Dupa ce s-a trezit cu toti cei peste 10 pui dislocati intr-un cos care era pazit de o copchilita neastamparata, felina a pornit fara ezitare sa-si recupereze puii. Astfel ca i-a insfacat de ceafa, rand pe rand, pe toti, si i-a dus inapoi de unde ii sustrasesem initial.

Mai pe urma, nu stiu exact cam cat de pe urma, am avut o papusa magica. Am iubit-o grav! Era din carpa, indesata cu vata sau paie. Cu ochii mari desenati, parul facut din fire de ghem, o boneta roz si o rochita roz. Manutele si piciorusele erau facute abstract, adica fara degete, dar nu prea conta pentru mine asta. Avea gura trasata cu un fir negru cusut ca o fata zambitoare.

Dar asta nu-i tot. In spate, sub rochita, avea un inel de care daca trageai, draga de ea incepea sa cante. Uaaau! Pentru io care nu mai vazusem in viata mea asa ceva era de-a dreptul fabuloasa. Mare mi-a fost mahnirea atunci cand sistemul ei cantator s-a defectat si papusa cea de carpa a amutit subit. Am iubit-o in continuare, pentru ca desi nu mai vorbea cu mine, stiam ce voia sa-mi spuna.

Papusa care a urmat-o a fost… uriasa! Si cat am mai pieptanat-o! Nu cred ca io ma pieptanam atat de des cat o pieptanam pe saraca blondina. Da, era blonda, cu parul usor ondulat pana dupa umeri putin si un pic de breton. Avea ochii albastri, care nu cred ca se miscau in vreo directie, deci ne fixam reciproc in majoritatea timpului. Avea o rochie de vara, fie iarna fie vara, care-i tinea de cald.

Si era… maaaaare! Mare, mare! Daca o tineam in picioare pe genunchi, eram de aceeasi inaltime. Fantastic! Era dintr-un plastic dur si gol pe dinauntru. Mainile si picioarele i se miscau in fata si in spate pentru ca era prevazuta cu sistemul ala de “articulatii”, nu era toata dintr-o bucata. Adoram sa o pieptan. Ma linistea. Ii faceam codite, o ondulam, ii faceam coc. Pe atunci inca nu imi dadusem frau liber abilitatilor mele de croitoreasa asa ca nu i-am facut nici o hainuta. Dar ea intelegea asta.

De ce le plac fetitelor atat de mult papusile?

Poate pentru ca le dezvolta sentimentele materne, de grija si afectiune pentru altceva/altcineva decat propria persoana?
Sau pentru ca proiecteaza asupra papusilor dorintele si asteptarile lor neimplinite?
Pentru ca sunt o alternativa mai buna la a acea un prieten imaginar?

Fara a avea vreo dorinta de cercetare sub maneca as spune ca depinde foarte mult de fetita.

Pe la vreo 8-9 ani am primit cado prima mea papusa Barbie. Era atat de stralucitoare, incat ma jucam cu ea doar cateva ore pe zi ca sa nu-i iau din… luciu. Ma amuza cum arata: slabuta, dintr-un plastic mai moale, cu antebratele in unghi drept cu bratele, blonda platinat si cu ochi albastri. Ca orice Barbie avea si o tema la baza: era Barbie Patinatoarea. Avea un costum din doua piese roz cu sclipici si patine albe.

Cred ca de-a lungul relatiei noastre a capatat mai multe nume care mi-au fost sterse din memorie. Orientarea sa profesionala de patinatoare s-a pierdut de asemenea in negura timpurilor petrecute impreuna, devenind personajele plasmuite de mintea mea de copil. Pe cand eram io printr-a patra cred, o minune cereasca s-a abatut asupra lumii papusilor mele. Un nepot al unei prietene a unei rude de-a mea (si nu glumesc!) s-a apucat sa doneze cele patru papusi Barbie ale fi-sii luand decizia cea grea ca e timpul sa renunte fi-sa la papusi.

Necazul unei pustoaice, bucuria alteia, ce pot sa spun. Dintr-o data m-am trezit asaltata de 4 scheletele de Barbie, care veneau echipate cu haine si mobila de zestre. Iupiiii! Ce mistooo! Pentru mine? Toate 4 doar pentru mine? Dupa ce am sfarsit in a ma freca la ochi pentru a ma asigura ca nu visez mi-am luat in primire slujba de ingrijitoare a celor de acum 5 papusi Barbie ale mele. Eram super-mandra ca printre ele aveam si o Barbie negresa.

Si de atunci a inceput aventura mea impreuna cu cele 5 papusi. Ioana in tara papusilor Barbie. Aveam papusi. Avem haine. Avem si mobila. Dar n-aveam casa… pentru papusi. Masuri trebuiau luate imediat! Asa ca m-am conformat. Si am executat una bucata casa de papusi intr-un dulapior cu doua rafturi in care ar fi trebuit sa-mi tin cartile si caietele de scoala. Le-am gasit numaidecat alta locsor si am inceput sa fac nitel design interior in acel dulapior pentru a-l face sa para cat mai a casa pentru papusile mele venite tocmai de pe meleaguri italiene.

Trebuia sa le fac sa se simta confortabil ca sa stea cat mai mult cu mine. Pentru ca nu aveam decat un pat in mobila de dota, am improvizat celelalte paturi din cutii de pantofi. Vazandu-ma preocupata de noul meu proiect “casa de papusi e acasa” tata mi-a adus, numai el stie de unde, un snop de carpe sa fac asternuturi, paturi si orice mi-ar fi trebuit. Cat era ziua de mare (aproape) ma jucam cu papusile mele schiloade.

Faceam o echipa complementara: ele erau ca niste scobitori, io eram ca o gogosica. Niciodata nu mi-am pus problema: Dom’le da’ de ce sunt asa de slabe si frumoase? Puteau la fel de bine sa nu fie. Ceea ce conta era ca ma distram copios si descopeream ca pot crea o groaza de scenarii de viata dupa care cele 5 neinsufletite sa capete viata. M-am plictisit sa am doar o casa pentru papusi, am introdus o scindare in prietenia celor 5 si mi-am extins teritoriul si spre clapa unei masini de cusut Zinger care a devenit cea de-a doua locuinta a 2 dintre cele 5.

Cand aveau petrecere clapa masinii de cusut era pusa in miscare de… io. πŸ˜€ Papusile mele Barbie au trecut prin atatea schimbari de nu mai stiau ele de capul lor. Dupa ce pieptanatul a devenit demodat, am inceput sa le tund. Si pe vreo 3 dintre ele le-am tuns pana cand au ajuns sa aiba coafuri periuta. Dupa care le-am vopsit: una cu rimel negru, una cu marker portocaliu, una cu acuarele. Din cand in cand mi-ar fi placut sa am si un Ken ca sa mai bag un pic de intriga in vietile lor, dar n-a fost sa fie. O colega de-a mea de scoala avea un Ken. Era cam uratel, dar macar ea avea Ken.

Pe perioada verii, casa de papusi se muta pe balcon pe o lada veche. Si uite asa vreo cativa ani m-am descoperit prin si cu ajutorul papusilor din viata mea. Pe care le insufleteam cu pasiune si le iubeam nespus. Si pentru ca unde exista un inceput trebuie sa apara si-un sfarsit, le-am dat si io mai departe unei alte fetite care sa se bucure de ele.

Acum nu mai am nici o papusa. Dar am o serie bizara de animalutze din plus care ma amuza de fiecare data cand intorc privirea spre ei compusa din: 1 tapir rosu cu urechi negre, 1 barza fara ochi in carouri portocalii cu roz si rosu, 1 brosca gen Kermit, 1 magar mirat mov. Voi stiti cu ce se mai ocupa copilul din voi?

Claustrare – A.M.R. 7 zile… si nopti

Claustrare – A.M.R. 7 zile… si nopti

Cam asa arat io dupa o saptamana intreaga de arest la domiciliu. Am ajuns in punctul in care descopar noi functionalitati ale lucrurilor pe care le am imprejur. Se zice ca omul este un zeu, iar casa templul sau. Sa mor daca ma simt zeita acum!

Si ma intreb, pe buna dreptate zic io: Cum reusesc unii oameni sa isi petreaca mare parte a timpului lor inchisi intr-o casa? Drumul pana pe balcon sau pana la ghena au devenit micile mele placeri vinovate. Pot sa simt din plin aerul rece de dinaintea Craciunului si sa dau bobarnace zapezii cuibarite pe pervaz.

Am studiat in detaliu fiecare coltisor al cuibului si recunosc: cuibul meu imi permite sa dau din aripi cat cuprinde. In interior. Nu mi-a fost mai clar decat imi este acum ca nu-s o pasare domestica. Nu pot cu domesticia. Ma indobitoceste. Am facut santuri in covoarele mele non-persane de la atat preumblat prin batatura.

Varicela mea e bine sanatoasa, multumesc! Ar trebui sa imi tina de urat, dar nu prea se pricepe la dinastea. Daca ma supun unei observatii sub lupa personala nu pot decat sa vad ca lipsa de miscare, de aer proaspat si de viata de afara ma fac iritabila, putin comunicativa si nelinistita.

Am ascultat pe rand cam toate tipurile de muzici auzite sau mai putin auzite.

Am jonglat cu gadget-urile personale pentru a mentine diversitatea.

Am terminat un serial bunicel despre razboi, PTSD si servicii de inteligenta.

Am navigat pe site-uri de arta, cunoastere, fun si fashion.

Am sarit din pat pe fotoliu. De pe fotoliu pe scaun (ups, na ca s-a mai dus un arc!), de pe scaun inapoi in pat si tot asa.

Parca nici nu mai am masura timpului.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!

Da, stiu ca am o pocitanie de omulet si de aia in majoritatea timpului sta ascuns de privirile trecatorilor bagaciosi! Numai ca in momente de claustrare te mai apuca… externalizarea! Eh nu va imaginati ca urlu prin casa, ca nu-i cazul. Sunt fata educata si civilizata. Urlu doar pe blog. Creativ si pro-social. E bine asa? πŸ™‚

Imi si imaginez ziua mea de liberare.

Si cate o sa ma fac.

Si cum o sa mai strabat io lumea-n lung si-n lat.

Si ce frumos o sa fie.

Cineva dastept zicea odata (ca niciodata) ca daca mintea ti-e deschisa poti sa inveti din tot ceea ce traiesti si sa iti integrezi astfel experientele. Sa le faci cu adevarat ale tale. Ce-am invatat io dupa 7 zile de arest la domiciliu?

Ca niciodata nu e prea tarziu sa te simti copil, chiar si facand varicela.

Ca am o pofta nebuna de viata in general si daca ma inchizi in casa imi restrangi aria de acoperire, fapt care genereaza frustrare, si frustrare care degenereaza lucruri.

Ca am o inspiratie iesita din comun in a scrie despre verzi si uscate pentru ca niste pereti nu ma vor deconecta niciodata de la exploararea realitatii inconjuratoare.

Ca nu dorm bine noaptea daca simt ca nu mi-am castigat orele de odihna.

Ca am aproape o groaza de omusori care grativeaza prin jurul meu incercand sa-mi arate (inclusiv cu dejtu’) ca tin la mine.

Asa ca doresc sa va multumesc pe aceasta cale voua, dragilor, ca ma suportati, cu sau fara iritatii – cutanate si corticale si ca incercati dupa posibilitati sa-mi imbodobiti claustrarea … de Craciun…;)

Poezie de toamna tarzie

Poezie de toamna tarzie

Un barbos si o pletoasa
Stau si cugeta pe-o casa
Despre-o posibilitate vasta
De-a face lucruri intr-o maniera anancasta.

Tigla s-o desprins
Privirea s-o bulbucat
Picioarele-or alunecat
Pletoasa o facut un spagat
Iar barbosul o urmat

Agatati de-un fir de par
Al ei, al lui, al nu stiu cui
Barbosul si pletoasa se gandeau sa dea cu coasa
Peste firele ce-i tin legati de casa
Cea demult ramasa.