Tag Archives: speranta

Apr11

Săptămâna Patimilor

Posted on by
Săptămâna Patimilor

E sâmbăta Paștelui.

Dupa ce a sunat alarma, vecina de la doi a pus niște muzică la maxim ca să se asigure că mă trezesc. Măcar nu plânge în hohote… Sau nu râde… în hohote. Cum îi e de altfel obiceiul pe la 4 dimineața. Aproape în fiecare dimineață.

Mă tot gândeam câtă tristețe să fie în sufletul unui om încât să aibă acest ritual zilnic de descărcare. Mă rog, ea mai are și alte ritualuri, cum ar fi să bea Neumarkt pe bordura de la Tip Top. Începe cu o doză să își potolească setea și continuă cu un pet de 2l. Ca să își înnece amarul. La cât de buhaită de băutură e, bag seama că amarul a devenit olimpic la înot.

Funny thing cum gestionăm tristețea, supărarea, suferința, pierderea ca specie. Ieri am dat drumul la un podcast al lui Andrew Huberman despre ’Dealing with Loss and Grief’, unde o doamnă cu o vârstă venerabilă și o mimă veselă vorbea despre waves of grief, not stages of grief, despre cum viața crește în jurul grief-ului, despre cum învățăm să trăim cu suferința pierderii căci ea nu trece niciodată, it just becomes embedded in us and we slowly adapt to it.

La grădiniță, ca parte din programul de dezvoltare personală pentru părinți ‘School from Home’, țin workshop-ul de ’Dealing with Change, Crisis and Loss’. La orele de dezvoltare personală pentru copii citim povești terapeutice despre moarte. În sesiunile de team support cu echipa adresăm subiecte legate de diverse tipuri de pierderi personale.

Doamna cea veselă, psiholog clinician și grief counselor povestea despre cât de confortabil îi este ei să însoțească oameni in their process of grief, să conțină multul, greul și urâtul care vine cu suferința. Mai zicea o treabă interesantă: attachment does not go away just because someone/something does not exist anymore. Na-ți-o pe asta! Huberman vorbea despre the stubborness that some people have related to going through grief și de cum se agață de stadii ale suferinței cauzate de pierdere precum negarea, furia sau negocierea.

Înainte de a începe să scriu în dimineața asta, după multă vreme de tăcere literară, am căutat pe Google dacă există vreo conexiune spirituală între sărbătoarea Paștelui și pierdere. Și Google a zis ‘Doh!’. Easter is deeply associated with loss on a spiritual level, acting as a portal that moves through the pain of death and sacrifice toward the promise of new life. While it is a celebration of resurrection, it is inseparable from the themes of deep loss, grief, and abandonment experienced during Good Friday and Holy Saturday’.

Oh boy, and am I experiencing it! Ieri am avut nevoie să stau în casă și să mă reculeg și în timp ce o făceam și eu după cum mă pricepeam îmi tot venea în suflet pornirea de a merge la cimitir și la crematoriu să văd ce mai fac mamaie, tata, Dida și Marian. Problema e că la ce orientare în spațiu (n-)am, m-am gândit că sigur mă voi rătăci pe acolo și n-o să găsesc niciun mormânt sau nișă and it will have been all for nothing. Totuși, cred că voi merge la micuța biserică din lemn de lângă Academia Militară să aprind o lumânare pentru morții iubiți din viața mea. Oare să fac și un acatist cu pierderile pe care le-am trăit în ultimii 2 ani? Se primește?

Poate rândurile pe care le scriu vă dau impresia că aș fi vreo habotnică. Nu-s. Îs un om care este într-o profundă fază de yearning, pining și longing. Și mă tot întreb în tot iureșul ăsta al acestor ani, care e lecția? Care e morala? Ce învățăminte ar trebui să trag din ce trăiesc? Păi una zdravănă ar fi aceea a sacrificiului către o viață mai bună, nu? Cum zice Google. Google știe.

Mi-am pus pe Spotify ‘I Grieve’ a lui Peter Gabriel? O știți? E foarte mișto. Așa, de reflecție. De solitudine. De doliu.

Zilele trecute m-am necăjit tare și m-a apucat plânsul în timp ce mă jucam cu Dimi. M-am dus repede la baie, căci îmi e atât de greu să plâng de față cu el. Nu vreau să îl împovărez cu intensitățile mele, că le are el pe ale lui. A venit după mine la baie. L-am rugat să mă lase un pic și dragul de el a acceptat, no questions asked. M-a simțit. Puiul și-a simțit mama și i-a dat spațiu să grieve. Because that is what I was doing, grieving for something I thought I had, but didn’t actually have. După ce m-am liniștit, l-am luat în brațe și i-am explicat că sunt tristă și că atunci când sunt tristă mă ajută mult să plâng și să las tristețea să mi se scurgă printre lacrimile care îmi brăzdează obrajii. M-a ascultat atent după care a zis cu o înțelepciune numai a lui ‘Hai să ne jucăm, mami!’.

Mno, acum Spotify-ul vine cu artileria grea: Teardrop a celor de la Massive Attack. I need time and space to grieve. To feel the waves of grief flow through me. Ca să pot face spațiu pentru iubire, speranță și pentru linia orizontului atunci când răsare soarele. Soarele a început să răsară, dar doar în momentul în care am dat voie pietroiului de massive grief să se dreneze, asemenea unui abces care m-a populat mult prea multă vreme. Așteptări. Frământări. Încercări. Negări. Renunțări. Frici.

Cumva, de ceva vreme I see things clearly, for what they are, not what I wished them so fervently to be. And that set me free! I am free! Simt că am energie din nou. Că nu mai am împietrirea aia împovărătoare. Că mă pot gândi la soluții, nu neapărat doar la probleme. Că văd binele, frumosul și binecuvântatul din jurul meu.

Sunt sănătoasă.

Dimi e sănătos.

Avem căsuța noastră cu armonie, liniște și joacă.

Am primit-o pe Vio, pisica noastră calico cea zvăpăiată în viața noastră.

Am un loc de muncă stabil.

Am prieteni buni.

Am familie.

Am spor.

Am har.

Am iubire de dat și sunt pregătită să și primesc.

Trăiesc într-o țară fără război.

Sunt un profesionist bun.

Sunt o mamă bună.

Sunt un om bun.

Am amintiri frumoase care îmi populează sufletul și care au legătură cu pierderile prin care am trecut.

I am still attached. Nu am vreo pornire să mă retrag de lumea dezlănțuită în sălbăticie și să șed acolo precum o pustnică.

Mă uit pe fereastră și văd copaci. Stau într-o zonă verde.

Mă bucur să îl văd pe Dimi crescând și să îi fiu alături every step of the way.

Mă uit spre viitor cu speranță.

My heart is not so heavy anymore. I’m contemplating the lightness of being.

Mă văd și sunt capabilă să mă opresc din default mode-urile mele.

They say the things you don’t change, you silently accept. I will be silent no more. Nor will I be loud. But you will surely hear my voice. The voice of change that brings about peace. All for the peace of the mind. Of the soul. Of the spirit. Of the heart.

Asta este Săptămâna Patimilor și am trăit-o intens în patimă. Mâine e Paștele. Diseară se ia lumină.

Tata nu era el vreun credincios, quite on the contrary, dar avea treaba asta cu procedura. Mamaie era cu postul, mâncarea și așezarea. Mama era cu însoțitul efectiv la biserica de vizavi de casa noastră și conectarea cu vecinătatea. Iar noi, copiii, ne uitam la adulții din jurul nostru și luam notițe mentale despre cum arată această sărbatoare. Ce înseamnă ea cu adevărat? Sunt norocoasă că am aceste experiențe și îmi doresc să pot să le creez și pentru Dimi. Să înțeleagă că întotdeauna există ceva mai mare decât el și să se raporteze la acel ceva cu umilitate. Humbleness adică.

Răsare soarele și pe strada mea. Literally. Se vede frumos. În curând voi vorbi cu Dimi. Abia aștept. După care who knows what this Saturday will hold. But one thing is for sure. I will let grief flow through me while I make the best of this beautiful day.

 

Apr20

Lupta nevăzută

Posted on by
Lupta nevăzută

Zilele astea mă tot gândesc la noi, oamenii. La cum suntem construiți. La ce ne modelează interiorul. La ce ne bucură și ce ne amărăște. La cât și cum putem duce. Și la până când putem duce. La un moment dat, ascultând o prelegere pe tema psihologiei evoluționiste, mi-a atras atenția o idee: noi oamenii, prin natura noastră, suntem ‘echipați’ biologic de la mama natură să facem față unui stres acut, nu cronic.

Adică putem gestiona eficient bine-mersi faptul că ne fugărește ursul în pădure, adică să fugim de ne sfârâie călcâiele până ajungem la adăpost și răsuflăm ușurați, dar nu avem cele trebuincioase în noi să fugim de urs o viață întreagă. Nu putem trăi acea stare de disperare, frică și panică, la acele intensități o viață întreagă. Ne macină. Ne mănâncă din interior spre exterior. Ne îmbolnănește. Ne omoară.

Și cumva tot noi oamenii, credem că putem, deși parcă intuiția și experiența ne-ar șopti mocnit: ‘Nu ai cum să cari toate astea în spinare și să iți fie bine!’, noi ne ambiționăm, poate și prin prisma nevoii de coerență și sens asupra propriei existențe.

O vorbă din bătrâni zice: ‘Dumnezeu nu iți dă mai mult decât poți duce!’, și vorba asta e menită să ne dea speranță că după vremuri tulburi vin și ceruri senine, dar să ne și pondereze din iureșul în care ne poate duce mintea. ‘Omul nu trebuie lăsat prea intr-ale lui’, zicea cineva. Trebuie scos de acolo. Zona de confort nu e confortabilă. E doar familiară.

O știm prea bine și cumva ne e bine în răul nostru, pentru că e răul cunoscut, nu un rău străin. Ne e frică de răul străin. Cu răul cunoscut avem o relație de lungă durată. Răul cunoscut e o adaptare care ne-a făcut atât de bine cândva, când totul era rău în jur, așa că nu putem și poate nici nu vrem să îi dăm drumul cu una cu două. Dar în condiții de pace și ceruri senine, acest rău cunoscut sapă adânc și ne face din oameni neoameni.

Fiecare își are lupta lui nevăzută. Cu răul lui familiar. Uneori în fiecare zi. Mai intens sau mai în surdină. Unele zile sunt bune, în vreme ce altele sunt nebune, lipsite de sens, de control, de speranță. Și în fiecare zi, fiecare dintre noi încearcă să facă mai bine pentru sine.

Uneori ne iese, alteori nu. Încercarea moarte n-are. Atunci când nu mai încerci… e greu. Devine din ce în ce mai greu… de dus. Obosești și vrei să renunți. Că e mult, și greu de dus și durează de ceea ce simți a fi o eternitate. Și uneori renunți cu gândul. Iar alteori iei o pauză de la tine. Pui răul la o parte, la loc sigur, unde nimic nu-i poate face rău, și te odihnești un pic. După odihnă lucrurile apar într-o nouă lumină. După odihnă poți vedea lumina fără să mijești ochii la ea, fără să te orbească.

Odihnește-te!

Jan26

Draga Mia,

Posted on by
Draga Mia,

Ce mai faci? Mai ai loc oare in burta mamii tale? Am auzit ca joci fotbal zilnic si esti activa precum mama ta. Noi aici te asteptam cu nerabdare, curiozitate si speranta.

Fiecare in sufletul lui isi imagineaza cum o sa fii, cum o sa razi, cum o sa plangi, cum o sa cresti, cum o sa ganguresti, cum o sa dormi, cum o sa papi, cum o sa faci caca si pipi, cum o sa ii strangi pe mami si tati cu manutele tale mici si gingase.

Pot sa fiu eu una dintre ursitoarele tale?

O sa fii o fata frumoasa si semeata.

O sa fii hotarata si zambitoare.

O sa fii deschisa la minte si suflet.

O sa aduci bucurie, drag si noutate intre ai tai.

O sa te exprimi cum simti si poti de-o sa ne dai pe spate pe toti.

Ca de la o varsatoare la alta: o sa fii cea mai tare fetiscana de pe strada ta, careia nu-i va fi frica sa spuna ce gandeste, sa alerge dupa ce vrea si sa se reinventeze cand lumea devine gri.

Si in plus, cand o sa ai si tu copiii tai, vei deveni brusc si adorabil: Mama Mia!

Pana una-alta nu ne mai tine pe jar si iesi la lumina. Vrem sa iti dam bun-venit si sa iti spunem cat de mult te iubim!

Pe curand,
Noi

Apr10

Nume de cod: 647

Posted on by
Nume de cod: 647

The_Vision_by_ahermin

Pe buzele cititorilor electronici rasuna mai nou un singur nume: Gottman. Gottman? Gottman! John Mordecai Gottman… Care prezice divortul umbla vorba-n virtual mai ceva decat Pythia napasta. Printre atatea standardizari, imbutelieri si certitudini trebuia sa-si faca aparitia si o metodologie de predictie a divortului.

Numai ca prima mea reactie la o veste de acest gen e de oarescare revolta. In calitatea mea de om, nicidecum psiholog. Poate pentru ca am pretentia ca oamenii au un nivel de control considerabil asupra propriilor existente incat sa devina constienti atunci cand una dintre cele mai importante relatii ale lor risca sa se duca. Si ca n-ar avea nevoie neaparat de un interviu in urma caruia sa afle misteriosul deznodamant al mariajului.

Pun oare carul inaintea boilor, respectiv dezavantajele unui astfel de demers stiintific inaintea beneficiilor sale? Permiteti-mi sa nu confirm, precum nici sa infirm o astfel de posibilitate… 🙂 Dar daca tot mi-a starnit curiozitatea acest domn cu ale sale gaselnite de cercetare merita sa culeg clandestin cateva informatii. Ca sa am ce diseca cu bisturiul meu critic.

Omul a luat-o pe drumul cercetarii psihologice a maritisului si a divortului acum vreo 16 ani, deci a vazut cate ceva la viata sa… sa zicem. De asemenea este fericitul beneficiar al unei relatii stabile soldate in caznicie cam de 20jde ani. Unde mai pui ca e si american, fapt care implica automat prevalenta unei gandiri pragmatice folosita in directia cercetarii psihologice.

Acestea fiind spuse, sa trecem la numere si clasificari: 6 predictori ai despartirii, 4 calareti ai apocalipsei (relationale), 7 principii care pot ajuta casnicia sa reziste in timp… Sa mai zic sau v-am convins ca omului ii plac numerele si pe alocuri referintele catre filme din anii ’60?

Ia sa vedem cum e cu despartirea. Care ar fi unitatea de masura a despartirii? Cearta zice el, si n-are sens sa ma impotrivesc acestei logici. Asa ca in functie de cum se cearta cuplurile, John isi ia notite, acordand o atentie sporita:

1) modului in care incepe cearta,
2) prezentei/absentei celor 4 calareti ai apocalipsei (desi ma bufneste rasul de cate ori scriu sintagma, am zis sa mentin licenta poetica a autorului de dragul autenticitatii),
3) saturatiei,
4) limbajului corporal,
5) incercarilor esuate de impacare si
6) amintirilor neplacute.

Dar care-i treaba cu calaretii? Care-i aia? Pai criticismul, dispretul, atitudinea defensiva si lipsa de colaborare (a.k.a. stonewalling).

Dintre toti patru, dispretul este cel care m-a pus pe ganduri. Dispretul asta e o emotie secundara care apare la intersectia furiei cu dezgustul (care impreuna cu tristetea, bucuria, frica, surpriza constituie emotiile primare). Hmmmm, ce combinatie volatila! Cocktail Molotov anyone?

Un nene interesat de studiul dispretului, pe numele lui Robert Solomon, il plasa pe un continuum alaturi de ranchiuna si furie. Diferenta esentiala dintre cele trei constructii emotionale este ca in vreme ce ranchiuna este directionata de obicei catre indivizi cu un statut perceput ca superior, iar furia catre indivizi perceputi ca egali in statut, dispretul se indreapta catre indivizi cu un statut perceput ca inferior.

Oh, and the plot thickens! So basically, momentul in care ajungi sa iti dispretuiesti partenerul de viata e fix ala in care e cazul sa te intrebi unde vrei sa ajungi sau daca e timpul sa arunci prosopul. Daca la intrebarea “Mai simti ceva pentru el/ea?” raspunsul tau e “Da, dispret”, e cazul de stop joc.

Si ca tot veni vorba de emotii simt nevoia sa va spun ceva ce poate parea contra-intuitiv: emotiile primare nu au cum sa fie bune sau rele, pozitive sau negative. Ele pur si simplu sunt, avand rolul lor specific in reglarea psihicului.

Hai sa avem un hopeful (not necessarily happy) ending la toata aceasta poveste despre relatii, despartiri si predictori apocaliptici, ce ziceti? Sa incheiem cu rezistenta, durabilitate si rezilienta in casnicie. Cu principii. Sapte la numar dupa cum urmeaza:

1) Fii la curent cu istoricul de viata, scopurile, grijile si sperantele partenerului tau;
2) Cultiva afectiunea si admiratia pentru partenerul tau;
3) Recentrati-va periodic pe partenerul dvs – emotional, romantic, pasional, sexual…;
4) Permiteti-i partenerului sa va influenteze;
5) Rezolvati-va problemele rezolvabile;
6) Depasiti blocajele relationale;
7) Creati un scop major comun.

Ajunsa la finalul expunerii gottmaniene, imi mentin parerea ca daca avem naivitatea sa consideram relatiile interumane atat de simpliste incat sa poata fi incadrate in scheme logice de genul daca faci asta => vei divorta, iar daca faci ailalta => vei avea o casnicie de succes, putem sa ne culcam linistiti… pe-o ureche. Noapte buna, oameni buni!

P.S.: Nu divortati inainte de a va casatori… 😉

Sep15

Romeo si Julieta in varianta contemporana

Posted on by
Romeo si Julieta in varianta contemporana

Never Let Me Go!

De ceva vreme nu am mai vazut un film care sa trezeasca in mine atata emotie. Si nici macar nu am anticipat o astfel de avalansa, pana in momentul in care m-a lovit subit. Si m-a intors la origini. Alea emotionale primare de care oricat de mult ai fugi, tot nu ai cum sa scapi in final. Si de ce ai vrea sa scapi de ele pana la urma urmei? Nu sunt ale tale? Mda, nu sunt tocmai confortabile, dar fac parte din tine. Ce am fi fara emotiile noastre? Nimic… O gramada amorfa de nimicuri care s-ar indrepta spre un nimic absolut, manati de nimic.

Nu stiu daca filmul de care va zic are ca si main story problematica sentimentelor, dar cu certitudine asta a trezit in mine. Un speech interior despre suflet, simtiri, putere si (im)posibilitati relationale. Ca in orice pelicula care trateaza subiectul iubirii imposibile dintre un el si o ea, trebuie sa existe un plot care sa suscite interesul privitorului. Aici esti izbit frontal cu o lume noua, aproape huxleyiana, in care totul devine posibil dpdv medical. Evolutia practicilor duce la gasirea de solutii pentru ceea ce in trecut era incurabil. Suna exceptional pana acum, numai ca finding the cure for cancer has its own price.

Unul mare, cuantificat in vieti programate, planificate cu mare atentie si grija si “completari” inevitabile. In oameni care devin donatori pentru semenii lor mai napastuiti de boli. Dar ajungi intr-un anumit punct al filmului in care te intrebi care oare e mai napastuit: cel care sufera de o boala incurabila sau donatorul care stie ca scopul esential al existentei sale este acela de “a se dona”. Pe de-a-ntregul. All in the name of curing cancer and scientific evolution. Peachy! Zici ca ma uitam la The Island intr-o varianta usor mai englezeasca si deci mai rece. Dar n-a fost chiar asa. Pentru ca dupa vreo ora de poveste, lucrurile iau o intorsatura neasteptata. Care a fost fix cea generatoare de trairi puternice. In cazul meu, desigur!

Ca sa intelegeti cat de cat despre ce urmeaza sa va vorbesc, va spun inca de pe acum ca filmul are un trio amoros format din 2 fete – K. & R. si un baiat T. Care cresc impreuna la un internat. K. este cea angelica, inteligenta si creativa. R. este cea intreprinzatoare, seducatoare si pragmatica. Si T. este T. Un baiat care reuseste sa gestioneze furia resimtita ca rezultat al bully-ului constant la care este supus de catre ceilalti baieti transformand-o in arta. K. se indragosteste de T. inca din copilarie, insa R. intra pe fir si ii acapareaza atentia omului vreo 10 ani, timp in care K. tace si sufera in tacere. Cam ca o Julieta. In timp ce Romeo al ei este fermecat de sarmul unei alte domnite. Realitatea externa acestui triunghi amoros este aceea ca o data ajunsi la varsta maturitatii fizice, toti trei vor incepe sa se doneze treptat intrucat acesta era scopul pentru care fusesera creati.

Indragosteala, cat si ceva contact cu alti donatori le sadeste celor 3 o speranta in suflet si anume aceea ca in cazuri exceptionale ei nu vor fi fortati sa isi urmeze cursul firesc al vietii prin donatie, ci vor putea chiar sa live happily ever after. Una dintre aceste exceptii ar fi fost dragostea adevarata combinata cu talent creator. R. & T. nu incearca sa acceseze aceasta optiune, ba mai mult se si despart pe la vreo 20jde ani. K. alege sa ia distanta in raport cu ei si devine “ingrijitor”, adica persoana care insoteste donatorul in drumul sau spre “completare”. Cea care aduce mancare, suc, citeste povesti si incurajeaza donatorul pentru a ii creste speranta si dorinta de viata dupa fiecare donatie.

Anii trec si cei 3 se reintalnesc intr-un context sumbru: T. deja facuse 3 donatii si se tinea binisor pe picioare, in timp ce R. era la cea de-a 2 donatie si isi dorea cu orice pret sa “se completeze”. K. avea imunitatea conferita de rolul de ingrijitor. Posedata de un acut sentiment de vinovatie pentru ca s-a interpus intre cei doi indragostiti in copilarie, R. alege sa le dea contactele unei persoane care ii poate ajuta pe K. si T. sa isi traiasca dragostea in libertate. Speranta deodata inunda ecranul. K. si T. se regasesc si constata ca se iubesc mai mult decat se iubeau cand erau copii. Si isi traiesc din plin iubirea planuind momentul in care se vor intalni cu potentiala lor salvatoare. T. isi pregateste portofoliul cu lucrari in timp ce K. il sustine si il ingrijeste in convalescenta sa post-donatie.

Vine si ziua Z. Innorata, dar plina de speranta. Care dupa cateva minute este spulberata. De realitatea conform careia acele cazuri exceptionale nu eram altceva decat un mit, neexistand nici o modalitate prin care doi indragostiti sa fie absolviti de menirea lor in acest univers programat, respectiv acela de a se dona. De aici incolo the shit literally hit the fan. Eu plangeam de sarea camasa (de noapte) pe mine, iar T. si K. conduceau masina in tacere inapoi spre casa. T. ii cere la un moment dat lui K. sa opreasca masina. In camp. Coboara si in mijlocul unui drum de tara incepe si urla. De durere. De disperare. De deznadejde. De furie. De injustitie. De dezamagire. Degeaba! Mi se ridica si acum parul pe mine cand povestesc despre scena asta, pentru ca incarcatura sa emotionala este fucken huge. As spune chiar ca e scena decisiva a filmului. K. se duce si il ia in brate si raman amandoi in intuneric pe jos, pe drumul de tara, impreuna pentru putin timp.

O data cu venitul zorilor viata isi reia cursul injust, iar T. trebuie sa faca cea de-a 4a donatie. Care ii aduce si “completarea”. K. isi incheie rolul de ingrijitor si trebuie sa isi inceapa si ea donatiile. Intr-un apus de soare ireal, K. se gandeste la povestea sa de dragoste cu T. si la cat de norocoasa a fost ca a avut parte de acele clipe. Si spera cu disperare ca el sa ii ramana in suflet intotdeauna.

Morala: Daca inca va credeti imuni la povesti de dragoste imposibile, uitati-va la “Never Let Me Go”. Dupa, mai vorbim…