Tag Archives: speranta

Draga Mia,

Draga Mia,

Ce mai faci? Mai ai loc oare in burta mamii tale? Am auzit ca joci fotbal zilnic si esti activa precum mama ta. Noi aici te asteptam cu nerabdare, curiozitate si speranta.

Fiecare in sufletul lui isi imagineaza cum o sa fii, cum o sa razi, cum o sa plangi, cum o sa cresti, cum o sa ganguresti, cum o sa dormi, cum o sa papi, cum o sa faci caca si pipi, cum o sa ii strangi pe mami si tati cu manutele tale mici si gingase.

Pot sa fiu eu una dintre ursitoarele tale?

O sa fii o fata frumoasa si semeata.

O sa fii hotarata si zambitoare.

O sa fii deschisa la minte si suflet.

O sa aduci bucurie, drag si noutate intre ai tai.

O sa te exprimi cum simti si poti de-o sa ne dai pe spate pe toti.

Ca de la o varsatoare la alta: o sa fii cea mai tare fetiscana de pe strada ta, careia nu-i va fi frica sa spuna ce gandeste, sa alerge dupa ce vrea si sa se reinventeze cand lumea devine gri.

Si in plus, cand o sa ai si tu copiii tai, vei deveni brusc si adorabil: Mama Mia!

Pana una-alta nu ne mai tine pe jar si iesi la lumina. Vrem sa iti dam bun-venit si sa iti spunem cat de mult te iubim!

Pe curand,
Noi

Nume de cod: 647

Nume de cod: 647

The_Vision_by_ahermin

Pe buzele cititorilor electronici rasuna mai nou un singur nume: Gottman. Gottman? Gottman! John Mordecai Gottman… Care prezice divortul umbla vorba-n virtual mai ceva decat Pythia napasta. Printre atatea standardizari, imbutelieri si certitudini trebuia sa-si faca aparitia si o metodologie de predictie a divortului.

Numai ca prima mea reactie la o veste de acest gen e de oarescare revolta. In calitatea mea de om, nicidecum psiholog. Poate pentru ca am pretentia ca oamenii au un nivel de control considerabil asupra propriilor existente incat sa devina constienti atunci cand una dintre cele mai importante relatii ale lor risca sa se duca. Si ca n-ar avea nevoie neaparat de un interviu in urma caruia sa afle misteriosul deznodamant al mariajului.

Pun oare carul inaintea boilor, respectiv dezavantajele unui astfel de demers stiintific inaintea beneficiilor sale? Permiteti-mi sa nu confirm, precum nici sa infirm o astfel de posibilitate… 🙂 Dar daca tot mi-a starnit curiozitatea acest domn cu ale sale gaselnite de cercetare merita sa culeg clandestin cateva informatii. Ca sa am ce diseca cu bisturiul meu critic.

Omul a luat-o pe drumul cercetarii psihologice a maritisului si a divortului acum vreo 16 ani, deci a vazut cate ceva la viata sa… sa zicem. De asemenea este fericitul beneficiar al unei relatii stabile soldate in caznicie cam de 20jde ani. Unde mai pui ca e si american, fapt care implica automat prevalenta unei gandiri pragmatice folosita in directia cercetarii psihologice.

Acestea fiind spuse, sa trecem la numere si clasificari: 6 predictori ai despartirii, 4 calareti ai apocalipsei (relationale), 7 principii care pot ajuta casnicia sa reziste in timp… Sa mai zic sau v-am convins ca omului ii plac numerele si pe alocuri referintele catre filme din anii ’60?

Ia sa vedem cum e cu despartirea. Care ar fi unitatea de masura a despartirii? Cearta zice el, si n-are sens sa ma impotrivesc acestei logici. Asa ca in functie de cum se cearta cuplurile, John isi ia notite, acordand o atentie sporita:

1) modului in care incepe cearta,
2) prezentei/absentei celor 4 calareti ai apocalipsei (desi ma bufneste rasul de cate ori scriu sintagma, am zis sa mentin licenta poetica a autorului de dragul autenticitatii),
3) saturatiei,
4) limbajului corporal,
5) incercarilor esuate de impacare si
6) amintirilor neplacute.

Dar care-i treaba cu calaretii? Care-i aia? Pai criticismul, dispretul, atitudinea defensiva si lipsa de colaborare (a.k.a. stonewalling).

Dintre toti patru, dispretul este cel care m-a pus pe ganduri. Dispretul asta e o emotie secundara care apare la intersectia furiei cu dezgustul (care impreuna cu tristetea, bucuria, frica, surpriza constituie emotiile primare). Hmmmm, ce combinatie volatila! Cocktail Molotov anyone?

Un nene interesat de studiul dispretului, pe numele lui Robert Solomon, il plasa pe un continuum alaturi de ranchiuna si furie. Diferenta esentiala dintre cele trei constructii emotionale este ca in vreme ce ranchiuna este directionata de obicei catre indivizi cu un statut perceput ca superior, iar furia catre indivizi perceputi ca egali in statut, dispretul se indreapta catre indivizi cu un statut perceput ca inferior.

Oh, and the plot thickens! So basically, momentul in care ajungi sa iti dispretuiesti partenerul de viata e fix ala in care e cazul sa te intrebi unde vrei sa ajungi sau daca e timpul sa arunci prosopul. Daca la intrebarea “Mai simti ceva pentru el/ea?” raspunsul tau e “Da, dispret”, e cazul de stop joc.

Si ca tot veni vorba de emotii simt nevoia sa va spun ceva ce poate parea contra-intuitiv: emotiile primare nu au cum sa fie bune sau rele, pozitive sau negative. Ele pur si simplu sunt, avand rolul lor specific in reglarea psihicului.

Hai sa avem un hopeful (not necessarily happy) ending la toata aceasta poveste despre relatii, despartiri si predictori apocaliptici, ce ziceti? Sa incheiem cu rezistenta, durabilitate si rezilienta in casnicie. Cu principii. Sapte la numar dupa cum urmeaza:

1) Fii la curent cu istoricul de viata, scopurile, grijile si sperantele partenerului tau;
2) Cultiva afectiunea si admiratia pentru partenerul tau;
3) Recentrati-va periodic pe partenerul dvs – emotional, romantic, pasional, sexual…;
4) Permiteti-i partenerului sa va influenteze;
5) Rezolvati-va problemele rezolvabile;
6) Depasiti blocajele relationale;
7) Creati un scop major comun.

Ajunsa la finalul expunerii gottmaniene, imi mentin parerea ca daca avem naivitatea sa consideram relatiile interumane atat de simpliste incat sa poata fi incadrate in scheme logice de genul daca faci asta => vei divorta, iar daca faci ailalta => vei avea o casnicie de succes, putem sa ne culcam linistiti… pe-o ureche. Noapte buna, oameni buni!

P.S.: Nu divortati inainte de a va casatori… 😉

Romeo si Julieta in varianta contemporana

Romeo si Julieta in varianta contemporana

Never Let Me Go!

De ceva vreme nu am mai vazut un film care sa trezeasca in mine atata emotie. Si nici macar nu am anticipat o astfel de avalansa, pana in momentul in care m-a lovit subit. Si m-a intors la origini. Alea emotionale primare de care oricat de mult ai fugi, tot nu ai cum sa scapi in final. Si de ce ai vrea sa scapi de ele pana la urma urmei? Nu sunt ale tale? Mda, nu sunt tocmai confortabile, dar fac parte din tine. Ce am fi fara emotiile noastre? Nimic… O gramada amorfa de nimicuri care s-ar indrepta spre un nimic absolut, manati de nimic.

Nu stiu daca filmul de care va zic are ca si main story problematica sentimentelor, dar cu certitudine asta a trezit in mine. Un speech interior despre suflet, simtiri, putere si (im)posibilitati relationale. Ca in orice pelicula care trateaza subiectul iubirii imposibile dintre un el si o ea, trebuie sa existe un plot care sa suscite interesul privitorului. Aici esti izbit frontal cu o lume noua, aproape huxleyiana, in care totul devine posibil dpdv medical. Evolutia practicilor duce la gasirea de solutii pentru ceea ce in trecut era incurabil. Suna exceptional pana acum, numai ca finding the cure for cancer has its own price.

Unul mare, cuantificat in vieti programate, planificate cu mare atentie si grija si “completari” inevitabile. In oameni care devin donatori pentru semenii lor mai napastuiti de boli. Dar ajungi intr-un anumit punct al filmului in care te intrebi care oare e mai napastuit: cel care sufera de o boala incurabila sau donatorul care stie ca scopul esential al existentei sale este acela de “a se dona”. Pe de-a-ntregul. All in the name of curing cancer and scientific evolution. Peachy! Zici ca ma uitam la The Island intr-o varianta usor mai englezeasca si deci mai rece. Dar n-a fost chiar asa. Pentru ca dupa vreo ora de poveste, lucrurile iau o intorsatura neasteptata. Care a fost fix cea generatoare de trairi puternice. In cazul meu, desigur!

Ca sa intelegeti cat de cat despre ce urmeaza sa va vorbesc, va spun inca de pe acum ca filmul are un trio amoros format din 2 fete – K. & R. si un baiat T. Care cresc impreuna la un internat. K. este cea angelica, inteligenta si creativa. R. este cea intreprinzatoare, seducatoare si pragmatica. Si T. este T. Un baiat care reuseste sa gestioneze furia resimtita ca rezultat al bully-ului constant la care este supus de catre ceilalti baieti transformand-o in arta. K. se indragosteste de T. inca din copilarie, insa R. intra pe fir si ii acapareaza atentia omului vreo 10 ani, timp in care K. tace si sufera in tacere. Cam ca o Julieta. In timp ce Romeo al ei este fermecat de sarmul unei alte domnite. Realitatea externa acestui triunghi amoros este aceea ca o data ajunsi la varsta maturitatii fizice, toti trei vor incepe sa se doneze treptat intrucat acesta era scopul pentru care fusesera creati.

Indragosteala, cat si ceva contact cu alti donatori le sadeste celor 3 o speranta in suflet si anume aceea ca in cazuri exceptionale ei nu vor fi fortati sa isi urmeze cursul firesc al vietii prin donatie, ci vor putea chiar sa live happily ever after. Una dintre aceste exceptii ar fi fost dragostea adevarata combinata cu talent creator. R. & T. nu incearca sa acceseze aceasta optiune, ba mai mult se si despart pe la vreo 20jde ani. K. alege sa ia distanta in raport cu ei si devine “ingrijitor”, adica persoana care insoteste donatorul in drumul sau spre “completare”. Cea care aduce mancare, suc, citeste povesti si incurajeaza donatorul pentru a ii creste speranta si dorinta de viata dupa fiecare donatie.

Anii trec si cei 3 se reintalnesc intr-un context sumbru: T. deja facuse 3 donatii si se tinea binisor pe picioare, in timp ce R. era la cea de-a 2 donatie si isi dorea cu orice pret sa “se completeze”. K. avea imunitatea conferita de rolul de ingrijitor. Posedata de un acut sentiment de vinovatie pentru ca s-a interpus intre cei doi indragostiti in copilarie, R. alege sa le dea contactele unei persoane care ii poate ajuta pe K. si T. sa isi traiasca dragostea in libertate. Speranta deodata inunda ecranul. K. si T. se regasesc si constata ca se iubesc mai mult decat se iubeau cand erau copii. Si isi traiesc din plin iubirea planuind momentul in care se vor intalni cu potentiala lor salvatoare. T. isi pregateste portofoliul cu lucrari in timp ce K. il sustine si il ingrijeste in convalescenta sa post-donatie.

Vine si ziua Z. Innorata, dar plina de speranta. Care dupa cateva minute este spulberata. De realitatea conform careia acele cazuri exceptionale nu eram altceva decat un mit, neexistand nici o modalitate prin care doi indragostiti sa fie absolviti de menirea lor in acest univers programat, respectiv acela de a se dona. De aici incolo the shit literally hit the fan. Eu plangeam de sarea camasa (de noapte) pe mine, iar T. si K. conduceau masina in tacere inapoi spre casa. T. ii cere la un moment dat lui K. sa opreasca masina. In camp. Coboara si in mijlocul unui drum de tara incepe si urla. De durere. De disperare. De deznadejde. De furie. De injustitie. De dezamagire. Degeaba! Mi se ridica si acum parul pe mine cand povestesc despre scena asta, pentru ca incarcatura sa emotionala este fucken huge. As spune chiar ca e scena decisiva a filmului. K. se duce si il ia in brate si raman amandoi in intuneric pe jos, pe drumul de tara, impreuna pentru putin timp.

O data cu venitul zorilor viata isi reia cursul injust, iar T. trebuie sa faca cea de-a 4a donatie. Care ii aduce si “completarea”. K. isi incheie rolul de ingrijitor si trebuie sa isi inceapa si ea donatiile. Intr-un apus de soare ireal, K. se gandeste la povestea sa de dragoste cu T. si la cat de norocoasa a fost ca a avut parte de acele clipe. Si spera cu disperare ca el sa ii ramana in suflet intotdeauna.

Morala: Daca inca va credeti imuni la povesti de dragoste imposibile, uitati-va la “Never Let Me Go”. Dupa, mai vorbim…