Tag Archives: mind

Mie imi face bine…

Mie imi face bine…

… sa ascult pe repeat muzica preferata.

… sa spun ce gandesc ori de cate ori am ocazia.

… sa imi impodobesc casa cu vorbe care ma indeamna la mai mult.

… sa ma pisicesc cu pisicile noastre dimineata inainte de plecare si seara la sosire.

… sa scriu cat e in luna si in stele despre verzi si uscate.

… sa visez cu ochii deschisi la unde ne vor duce pasii.

… sa stau pe banca in parculetul din fata blocului si sa vorbesc la telefon cu oameni dragi.

… sa imi beau cafeaua pe indelete.

… sa scormon dimineata prin cutiile de bijuterii in cautarea combinatiei potrivite de cercei-inele-gatlegau.

… sa ma uit la documentare cat mai dubioase pe tema carora sa ruminez mai apoi timp de cateva ceasuri bune.

… sa ma iau in brate cu omul drag.

… sa rad scotand sunete porcine atunci cand ceva este mult prea amuzant sau am dat-o-n isterie de oboseala.

… sa merg pasager pe doua roti si sa numar norii.

… sa cant in casca.

… sa vorbesc cu oamenii despre nimic-uri, mult-uri si cateva-uri.

… sa ma dau de-a dura pe dealuri verzi cu soarele in par.

… sa zbor.

… sa imi nascocesc proiecte faine care sa ma cuprinda cu totul.

… sa tip si sa plang atunci cand ceva ma doare tare.

… sa uit cele ce au fost daca nu imi mai sunt de folos in suflet.

… sa dansez in plina strada pe muzica din capul meu.

… sa am alaturi oameni simpli si cinstiti.

… sa ma gandesc la copiii nostri nenascuti si sa mi-i imaginez umpland casa.

… sa imi iau inca o pereche de pantofi.

(lista in curs de finalizare)

Traitul preventiv

Traitul preventiv

History-ul de Facebook mi-a aratat poza asta insotita de un comentariu legat de traitul preventiv. Evident ca inteleg mesajul transmis, insa nu mi-am putut opri mintea sa o ia in directia in care pune sub lupa semnificatiile faptul ca trecutul previne viitorul.

Traitul e o experienta de invatare in sine. Acum ritmul in care invatam difera de multi factori, printre care cei mai importanti sunt profesorii. Cei care ne invata care-i treaba cu viata asta in general, sau in particular. Ce conteaza si ce nu conteaza. La ce trebuie sa fii atent si ce trebuie sa ignori. Cand trebuie si cand vreau. Cand gandesc si cand simt. Cum ar trebui sa arate viata mea?

Intr-o fractiune de secunda, cat mi-am aruncat o privire pe geamul plin de ploaie, mi-a revenit in minte un vechi proverb khmer care ma infurie teribil. Tradus, suna cam asa: Barbatii sunt aur, iar femeile sunt o panza alba. Morala? Daca arunci aurul in noroi il poti sterge cu usurinta dupa si straluceste in continuare. Pe de alta parte daca arunci o panza alba in noroi se va murdari si va ramane patata pe vecie. Misto nu? Nu-i asa ca asta e tocmai ce vor sa auda femeile?

Anyways, nu stiu exact daca asta are vreo legatura cu my initial trail of thoughts, dar o sa aflam pe parcurs. Oare traitul preventiv e precum condusul preventiv? Te apara de accidente si implicit de moarte? Traim ca sa ne ferim de moarte? Asta e scopul vietii noastre? Sa ne-o pastram? Inteleg logica in vremuri de amenintare si razboi. Nu o inteleg integrata in filosofia de viata: lumea-i rea, pericole-s la tot pasul asa ca fa ochii cat cepele si pazeste-ti spatele tot timpul. Cata anxietate e in treaba asta! Sa ne pregatim inarmandu-ne pana-n dinti cu toate defensele din dotare ca sa facem fata unui pericol iminent care nu stim exact cum arata, cand va veni si ce implica.

Tot ceea ce trebuie sa stii este ca in tot ceea ce faci trebuie sa ai grija.
Ai grija sa nu deranjezi!
Ai grija sa nu te murdaresti!
Ai grija sa nu te imbolnavesti!
Ai grija sa nu strici!
Ai grija ce vorbesti!
Ai grija ce faci!

In context familial mama transmite grija, iar tata contrabalanseza transmitand asumarea riscurilor. Impreuna, doar impreuna, cele doua capata un sens functional pe termen lung. E ok sa ‘ai grija’ in general pentru ceea ce te inconjoara. Sa nu arunci gunoi pe jos, sa ai grija de sufletul tau, sa ai grija de sanatatea ta. E ok sa iti pese de cei din jur si de lumea in care traiesti.

E de asemenea ok sa iti asumi riscuri. E chiar indicat, ca sa stii exact cum se simte viata. Viata se simte molcom si caldut cand ai grija. Viata se simte intens si adrenalinic cand iti asumi riscuri. Cand problematizezi toate daturile care-ti sunt oferite pe tavi conceptuale de cei din jur. Cand faci lucruri noi. Cand te arunci in noroi doar pentru ca vrei sa vezi cum e. Cand sari cu parasuta. Cand mergi in bezna. Cand te arunci in apa stiind prea bine ca nu stii sa innoti. Cand de asezi la masa fata in fata cu frica ta si decizi sa do it anyway.

Uneori am senzatia ca-s o adolescenta incurabila pentru ca am reactii organice in raport cu autoritatea si pun la indoiala toate normele. Cineva imi spunea la un moment dat ca mie imi place sa ma cert, ca discut in contradictoriu doar de dragul procesului in sine, nu neaparat al finalitatii. Tot ce se poate.

E totusi nerealist sa traiesti intr-o adolescenta perpetua in care iti tot asumi riscuri in dorinta de a iti gasi drumul in viata. Numai ca drumul in viata, o data gasit, te va duce catre alte situatii in care trebuie sa traiesti. Non-preventiv, ci pe bune.

Sa te joci implica riscuri. S-ar putea sa-ti placa atat de tare incat sa nu te mai opresti. Sa mergi implica riscuri. S-ar putea sa inveti sa o iei la sanatoasa atunci cand simti ca trebuie sa mergi mai departe, si ca drumul nu ti se opreste aici si acum. Sa vorbesti implica riscuri. S-ar putea sa ai pareri care nu sunt conforme cu norma si care declanseaza schimbare in tine si in ceilalti.

Revenind la profesorii nostri experti la materia ‘Viata’, cred ca smecheria e sa lucreze impreuna ca sa intelegi cum sa o faci fara sa ti se para un chin, dar nici sa nu o faci fara sa te gandesti la nimic in the process. Resping notiunea de ‘trait preventiv’ si aduc in schimb ‘traitul asumat’. Traitul pe bune, cu bune si cu rele, cu grija si cu riscuri, si cu o doza rezonabila de auto-reflectie care sa iti permita sa-si regasesti drumul atunci cand te duci cu oistea-n gard.

Si pana la urma ce legatura avea proverbul khmer cu prefectura? Probabil ca traitul asumat e cel care transcende rigiditati proverbiale precum ‘carpa imaculata’. Nu ma simt o carpa, si cu atat mai putin una imaculata. In traitul asumat, toate ‘invatamintele’ care nu fac altceva decat sa te ingradeasca ca om sunt maculatura. Asta e legatura.

Limbajele simbolice ale vietii noastre

Limbajele simbolice ale vietii noastre

Stiati ca exprimarea prin intermediul limbajului este o abilitate exclusiv umana?

Nici macar faimosii cimpanzei care par a ne semana in foarte multe privinte, nu pot articula cuvinte in propozitii cu sens si fraze coerente precum un om.

Comunicarea verbala ne face sa ne intelegem unii pe ceilalti in masura cea mai directa cu putinta.

Numai ca independent de concretetea faptelor, voit sau nu, cateodata ne indreptam spre limbaje simbolice prin care alegem sa ne exprimam de obicei emotiile. Alea bazale.

Daca suntem tristi, plangem.
Daca suntem furiosi, urlam.
Daca suntem inspaimantati, fugim.
Daca suntem bucurosi, radem.
Daca suntem surprinsi, inspiram brusc.
Daca suntem dezgustati, ne strambam dezaprobator.

Evident actiunile pot diferi in functie de asocierile libere pe care le face mintea noastra in anumite momente. Dar ce se intampla oare cand ne place ceva sau cineva? Cum ne manifestam aprecierea? Direct sau indirect? Concret sau simbolic? Dintr-o data sau treptat?

Un nea’ pe numele lui Gary Chapman s-a gandit mult si bine la toate aceste lucruri si a teoretizat 5 Limbaje ale Iubirii/Aprecierii. Metodic omu’!

Dar oare nu avem nevoie si de un pic de metoda in descifrarea corecta a actiunilor si intentiilor celuilalt? Interpretarea gresita sau pripita a actiunilor sau vorbelor celui de langa noi poate fi lejer unul dintre motivele principale pentru care cuplurile decid sa nu mai fie… cupluri.

Mai mult decat atat, momentele in care simtim ca cel de langa noi nu ne apreciaza se inmultesc cu aceeasi viteza cu care campul nostru de intelegere a modalitatilor sale de manifestare a afectiunii si aprecierii se ingusteaza sub povara unor asteptari rigide.

Dupa studii aprofundate ale catorva esantioane semnificative de populatie umana, cercetatorul nostru a clasificat limbajele afectiunii/aprecierii in 5 categorii mari si late: cuvintele de incurajare, serviciile, darurile primite, timpul acordat si mangaierile fizice.

Nu pare chiar atat de stiintifica toata treaba daca stai sa se gandesti. E chiar simpla, ca buna ziua. Numai ca exista si o ierarhizare a celor 5 in capsoarele fiecaruia dintre noi, care ne face sa ne asteptam sa primim mai mult sau mai putin din acele ceva-uri.

Cum cel mai bun cobai de testat orice minunatie de test sau teorie pentru mine sunt chiar io, mi-am facut mintenas si testul care sa imi raspunda la intrebarea: Ce limbaj conteaza pentru tine in exprimarea afectiunii/aprecierii? Si iaca clasament, dragi cititori virtuali:

1. Cuvintele de incurajare;
2. Timpul acordat;
3. Darurile primite;
4. Serviciile;
5. Mangaierile fizice.

Ce parere aveti despre asta? Sa ma duc sa ma caut? Poate m-oi gasi! Scurt pe doi urechile mele vor sa auda cat de apreciata sunt. Pentru ca asta ma alimenteaza cu energie si ma face sa inteleg pe deplin intentiile, cat si pretentiile omului apreciator! 😉

Degeaba duci gunoiul, daca atunci cand te uiti la mine nu gasesti o vorba buna cu care sa ma mangai, bai omule… :)). Timpul pe care ti-l faci si in care ma incluzi si pe mine e pretios pentru mine. Pentru ca el creeaza momente, iar momentele se transforma in amintiri care iti lasa un gust aparte de fiecare data cand te duci spre ele. Imi place la nebunie sa cumpar, sa daruiesc si sa primesc.

Cadourile, fie ca-s fara motiv (si mai bine) sau cu premeditare ma fac sa ma simt ca o copchila care primeste pentru prima data o papusa pe care si-o doreste de multa vreme. Adica imi sclipesc ochii, imi apare un zambet larg pe fata si picioarele-mi-par a nu-si mai gasi stare. Nu ma intreba ce-mi doresc sa primesc. Citeste-ma printre randuri, ca slava Domnului stii sa ma rasfoiesti, chiar si atunci cand iti apar inchisa.

In materie de servicii (secrete) nu ma voi plange niciodata cand vei vrea sa ma scapi de ceva care stii clar ca nu-mi place si pe care il poti face tu cu usurinta si pasiune. Cum ar fi schimbat de becuri, dus de gunoi, reparat de radio-uri si tot asa. Nu ma intelege gresit: pot sa le fac si io. Numai ca mai degraba as face curat, decat sa-mi prind degetele prin vreo instalatie electrica care sa imi faca parul permanent…ars :)).

Si daca la sfarsitul zilei, dupa ce mi-ai strigam in gura mare: Esti frumoasa, desteapta si sensibila!, ti-am luat 3 ore din viata sa mergem sa ne plimbam prin frig, mi-ai pitit prin vreun colt de casa ceva-ul ala mic sau mare care stii ca mi-l doream de ha-haa, ai facut lumina in baie inlocuind spotul proaspat ars… te astept sa ne imbratisam si sa ne pupam apasat! 😉

I showed you mine, now show me yours… you significant other! 😀

Postul cu numarul 100

Postul cu numarul 100

Am stat ceva sa pitrocesc mental ce as putea scrie in cel de-al o sutelea post de zvacnire interioara care sa fie interesant si totodata festiv. Si o sa aleg ceva simplu, dar esential pentru devenirea mea ca scriitoreasa: Cum am inceput io sa scriu?

Asa ca daca va tine, dezlegati-va toate cenzurile si puneti-va centurile pentru ca pornim la drum! 🙂 Vorba Lanei, I was always an unusual girl, si pana la un punct in viata am vazut doar partea intunecata a acestei realitati si anume ca nu-s ca ceilalti, deci I don’t belong, deci aoleo si vai de mine. Treptat mintile mi-au repopulat creierul napadit de supraemotionalitati si am descoperit ca, culmea, being different makes the difference.

Am franturi de amintiri de la gradinita cand faceam pe clasicele caiete de caligrafie bastonase si liniute, descoperind care-i treaba cu creioanele si implicit cu scrisul sub o forma sau alta. Si printre flash-uri trecute imi apar momentele in care ma umpleam de grafit pe mana, pentru ca treceam cu mana peste ceea ce tocmai scrisesem fiind stangace de profesie. N-am experimentat nici un dramatism de genul legatului mainii stangi la spate ca sa ma aliniez in randul dreptacilor.

Tin minte ca atat “doamna” de la gradinita, cat si invatatoarea odata ce mi-am dat un upgrade schimband gradinita pe scoala ma intrebau daca nu vreau cumva sa incerc si cu dreapta. Raspunsul meu era de fiecare data ferm si plin de sinceritate: NU!

Si daca tot ne ducem pe firul amintirilor din copilarie, nu pot sa omit o faza care mi-a ramas intiparita: taica-meu, ditamai muntele de om, care incerca folosind o voce suava sa ma determine sa scriu si cu dreapta. Io zic ca abordarea a fost una inteligenta pentru ca nu mi s-a interzis niciodata sa scriu cu stanga, ci am fost oarecum incurajata sa ma duc spre ambidexteritate. Dar n-a fost chip. Io am incercat, numai ca mana mea dreapta ma cam facea de rusine la coordonare si concentrare pe detalii. Mai pe sleau, cu dreapta scriam ca un copchil cu ceva probleme de procesare. Cu stanga in schimb ma rupeam in bucle caligrafice si figuri. Asa ca m-am impamantenit ca stangace.

Partea de-a dreptul amuzanta e ca normalitatea mea intr-ale scrisului era (naturlich!) alta decat normalitatea tancilor de varsta mea. Mie mi se parea firesc ca daca scriu cu stanga, trebuie sa scriu de la dreapta la stanga si nu de la stanga la dreapta cum scriau ceilalti. Si am exersat la greu… pe peretii din sufragerie si din camera mea.

Cu creioane de ceara de culoare rosie (preponderent) scriam si io ce vedeam in abecedar, respectiv clasicele: Ana are mere, mama, Nina, etc. Pana s-a prins muma ca nu-i a buna. Vreun neam indepartat de iudeu nu eram, asadar trebuia sa ma linistesc cultural, cat si caligrafic si sa scriu de la stanga la dreapta. Si de aici au inceput invariabilele foi de caiet manjite cu grafit, cerneala sau pasta de pix pentru ca mana mea functiona asemeneni unei masinarii: mai intai scria frumos si apasat cu degetele parca lipite de creion, dupa care venea partea laterala a palmei odata cu inaintarea randului si manjea scrisul proaspat.

Pana pe la sfarsitul scolii primare, scrisul a fost o problema de logistica care includea: cum tinem creionul, cum sa nu apasam pe stilou pana infundam penita, cum arcuim l-ul, cum facem m-ul si n-ul ca sa se distinga de i si u, din astea. Dupa care au inceput compunerile hardcore si comentariile grindcore. Si de aici s-a complicat treaba, iar imaginatia mea a inceput sa o ia la galop mai ceva ca un cal naravas. Da-i cu metafore, comparatii, epitete, propozitii, fraze, interjectii.

Prima compunere cred ca avea in subiect o barca si un lac (parca!) si am facut-o varza pentru ca am incercat un pic prea mult sa interpretez textul si m-am pierdut in papurisul adaptarii unde la final scrierea mea nu mai avea absolut nici o legatura cu textul initial de comentat. Cum era si de asteptat colegii au ras si cu deriere-ul de mine si creatiile mele literare de inceput. Dar asta nu m-a oprit. Si am continuat cu comentarii la Calin file de poveste, Dascalita, Romeo si Julieta, Enigma Otiliei, O scrisoare pierduta si Caii la fereastra.

Luceafarul mi s-a parut over-rated si comercial asa ca am refuzat din principiu sa imi aduc vreo contributie originala la deja bine-cunoscutele comentarii care ne erau indesate pe gatlej. In paralel mare mi-a fost mirarea sa vad ca pot face eseuri si in engleza, si inca unele chiar bunicele. Aveam idei care pur si simplu nu se mai opreau cand vedea vorba de comentat sau analizat vreun text. De bine de rau mi-am zis ca daca tot ma pricep sa-i comentez pe altii, ce-ar fi daca as scrie si io de la mine putere cate ceva.

Pffff, si de aici s-a imputit oleaca carameaua pentru ca zici ca trageam la jug. Aveam un mega-trac desi nu era ca si cum mi-ar fi luat cineva cu forta scriiturile. In jurnale ma desfasuram libera si voioasa, dar in incercarile mele un pic mai literare era vai si amar. Writer’s block! Si tot citeam gandindu-ma ca pana la urma asta o sa ma ajute sa devin mai cursiva in gandurile asternute pe hartie.

Si-am scris de la vise, amintiri, asteptari, povesti, poezii cu rima mai mult sau mai putin alba pana cand anul trecut mi s-a pus pata si mi-am zis: Imi fac blog! Imi fac blog sa scriu de toate, in stilul meu particular pentru ca vreau sa fiu citita. Citita si comentata ca sa cresc un pic literar. Nu mi-am imaginat ca voi ajunge sa scriu 100 de posturi intr-un an, dar uite ca am facut-o si pe asta. Singura, singurea, doar io si mintea mea.

In romana, in engleza, in romgleza, in spaniola, in franceza, in principiu cum imi ieseau ideile din teasta. As minti daca as spune ca nu ma umflu un pic in pene. Sunt inaripata, iar scrisul pe blog m-a facut sa planez catre linia orizontului. Mai falfai cand ma enervez, bat puternic din aripi cand simt cum creste furia in mine, planez lin cand pacea ma cuprinde (rar! :P), zburatacesc pamantean ca o pasare domestica atunci cand ma incumet sa scriu despre lucruri mici si comune si o fac, zbughesc mai ceva ca Road Runner-ul incercand sa imi prind ideile din zbor si zbor peste mari si tari in scrisurile interminabile.

Se zice ca scriitorului nu trebuie sa ii lipseasca niciodata inspiratia ca sa se mentina in viata. Io le-am avut pe toate: si blocaje, si pauze, si compulsii literare, si rutine. Si acum sunt aici. In punctul 100. La inaltime. Sa merg oare mai sus sau sa planez asemenea unui base-jumper spre o alta culme? Va anunt peste inca 100 de posturi pe ce cale m-au purtat cuvintele… Pana una alta: Mr. Writer, why don't you tell it like it is? Why don't you tell it like it really is, before you go on home.

Life as it is…

Life as it is…

…sometimes feels heavy.

Like a ball of led pulling you down under, into your deepest and most sincere self.

As other times sweeps you off your own two feet more unpredictable than the strong winds of winter.

But most of the time is just about learning to walk on a rope set somewhere up high into the sky of our grandiose expectations. And in the meantime enjoying each minute of the journey without forgetting that the earth is just right under. Up in the clouds of hopes and dreams the world seems small, manageable, even too common, but as you approach the ground you kinda start to feel the biting reality of things.

Our expectations and patterns can lift and then smash us straight to the ground. We are by nature grounded some more than others. One of the arising questions would be:

Are our feet moving freely step it and step out oriented by our own will or have they become so buried into the soil of our existence that even the illusion of being able to change position seems a luxury?

In real time, you wake up some morning better than others.

Your groggy time from dawn can turn into a groggy mood of the day, or just be the bad start of a great day.

The coffee ritual might be utterly disrupted by the lack of coffee and the obsessive dilemma “HTF did I forget to buy coffee yesterday?” or can have real chances of satisfying your appetite with flavor and poise.

The dress you planned to wear to work is in the laundry basket, or maybe you discover the greatest dress ever in the mystery of your closet and have the unique feeling of wearing something new to work.

The hot water you had been yearning for since you got up in the morning might as well be stuck of the pipes or for sure give you a bit of comfort and pampering before facing life again.

While putting on mascara your eyes have two options: either to play tricks on you and direct the black swirling brush straight into one of them ruining your vision (of life) or to contribute to the best eye-lashes ever invented.

The bus may come in 3′ or you may choose to walk to work and see the sun rising up in the sky for yet another time.

Your team can be the best you’ve ever seen, or in the mood for war and terror. Your over all day of work could be excellent, productive and creative, or just another day you wish for to finish as soon as possible.

Life after work can be or not. If it is for sure you will have a blasting time or the most boring and irritating hours ever.

Your (in)significant other can make you, shake you or break you, or all three at the same time.

At night before you go to sleep you can think of yourself as a winner or a wiener.

The fight or the flight.

The best or the worst.

The genuine or the copycat.

The change or the acceptance of what is.

And this happens day in and day out. As the chaotic routine of our lives.

What will you do?

Will you choose or comfort yourself with the thought that life is as it is?

Will you scream or sit quietly in the corner of your self?

Will you grant yourself the permission of living or being lived?

///////////////////////////
\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\\

(((((((((((((((((((((((((((
)))))))))))))))))))))))))))

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^^
<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<<< ........................... ,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,, ~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~ --------------------------- +++++++++++++++++++++++++++ =========================== ??????????????????????????? !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Whatcha gonna do?