Monthly Archives: September 2018

Memoria colectiva

Memoria colectiva

Am luat foc astazi in timpul unei discutii despre evacuarea in caz de incendiu. Si m-am surprins, oarecum inafara mea, uitandu-ma la mine. Eram ca un raging bull, varianta all-black redhead.

Si ca intr-un cerc vicios, imi aminteam ca acum aproape 3 ani, eram in acelasi loc, imbracata tot in negru, plangandu-mi in mine un om care murise in incendiul de la Colectiv. Unul din multii.

Ciudata asociere de amintiri, dar cam asa functioneaza mintea umana, bag seama. In cele mai incomode si nu-tocmai-la-indemana moduri. M-a cuprins o furie mare, care imi iesea sub forma de cuvinte din gura si sub forma de abur pe nari si urechi.

Ca impinsa intr-o transa in care nu voiam sa fiu, m-am trezit inconjurata de flacari.

Ce faci?

Unde te duci?

In ce directie o apuci?

Te intorci sa ii salvezi pe restul sau chemi ajutor de afara?

Memoria nu ar trebui sa ne lase sa uitam Colectivul. Nu pana nu invatam ceva din el.

De acord ca atunci cand te afli conceptual fata in fata cu napasta, nu-ti prea vine sa zici: ‘Da, asta mi se poate intampla si mie!’ pentru ca tot ce iti vine sa faci e sa fugi mancand pamantul cat mai departe de orice urma de napasta. Sa iei distanta, ca sa nu se ia.

Newsflash: toate lucrurile de care fugi cu atat sarg ti se pot intampla si tie. Si mie. Noua. Tuturor. Te poti trezi in mijlocul unui incendiu.

Cum reactionezi in situatie de criza?

Ai avea incredere in tine ca persoana de ajutor, daca te-ai vedea?

In zilele Colectivului am plans cu sughituri, am injurat, am urlat, am fost la spital, am fost la inmormantare, am fost la mars, am fost pe strazi, am aprins lumanari si am jelit in mine.

Am citit mai apoi toate marturiile supravietuitorilor si cu fiecare rand mi se ridica parul in cap de revolta fata de ceea ce au trait acei oameni dupa incendiu. Dupa…

Poate fix din cauza asta, pragul sensibilitatii mele in raport cu acest subiect este foarte ridicat.

Nu pot! Nu pot cu jumatati de masura si cu solutii de compromis. Moartea nu face compromisuri. Eu de ce as face in orice situatie in care posibilitatea mortii vine in discutie? 

Nescrisa

Nescrisa

Stiti cum unii oameni vorbesc mult pentru ca au petrecut ceva timp in tacere si se simt pe alocuri ‘nevorbiti’? Ma numar printre ei, dar cu ceva accente suplimentare. Astazi ma simt ‘nescrisa’. Atunci cand scriu in jurul meu se tese o aura miraculoasa. Nimic nu ma poate atinge. Sunt ‘untouchable’. Invincibila.

Simt ca mi se lungesc mainile pana la nori si inima mi se deschide mai ceva ca in timpul unei operatii pe cord. E vineri si cerurile sunt roz cu mov si bleu. Cele doua lampadare din sufragerie ma vegheza cu lumina in surdina, iar muzica razbate clar-obscur din laptop.

Ma uit la un suport de poze ce asteapta sa fie populat cu imagini. Or sa vina si ele, la timpul lor. Parca a trecut o vesnicie de cand am scris ultima data. Parca… Astazi e vineri, iar ultimul post a tasnit din mine marti seara. 3 zile dilatate intr-o mini-vesnicie. Scrisul a devenit pentru mine o nevoie de baza. Asa cum dorm, cum iubesc si cum ma adapostesc, asa scriu.

Am atatea de povestit ca mi-e greu sa ma decid de unde sa incep.

Inca imi mai vajaie capul de la varietatea hiperanalitica de pareri legate de referendum. Uneori trebuie sa alegi sinteza in locul analizei. Scurt pe doi: eu merg la vot de referendum. Cu tot ceea ce implica el. Ca-i de cacat, ca nu-i. Ca-i drept, ca nu-i. Ca-ca sau ca-ca, tot merg.

Do. Learn. Know.

Refuz sa ma autobag intr-un cerc de frica si teorii conspirationiste pe care sa le folosesc ca plapuma care sa-mi tina de cald, cand o sa bata vantul vinovatiei peste mine.

Ma mai preocupa si modul in care circula emotiile in interactiunile dintre noi, astia viii si simtitorii. Si cum ma trezesc pozitionandu-ma mai ceva ca Barajul Vidraru, adica con-tinand metrii cubi de emotii amestecate cu ceva comportamente venite din ne-putinta, ne-stiinta, ne-dorinta sau ne-simtire.

Unul dintre lucrurile cele mai reconfortante pentru mine zilele astea a fost vremea. Septembrie imi da confortul termic de care am nevoie ca sa pot functiona in parametrii normali, adica fara sa curga toate apele pe mine in tramvai. Vantul racoros al diminetii ma tot imbie sa pun o jacheta pe mine. Soarele cald care danseaza cu norii ma face sa vad lumea intr-o lumina aparte. Ploile vijelioase din timpul noptii imi fac somnul mai profund si odihnitor.

V-am spus oare ca am fost luni la Cluj? Daca as fi scris un post despre asta s-ar fi numit ‘Cluj: intre rasarit si apus’ pentru ca pe amandoua le-am vazut din avion la plecare din Bucuresti, respectiv plecare din Cluj. Tare fain orasul, cu strazile inguste, casele vechi, dealul Cetatuii si Samsara cea verde si gustoasa.

Astazi, mai pronuntat decat in alte zile, ma bucur de latenta de drag pe care mi-a oferit-o interactiunea cu copiii. Ca intr-o retrospectiva a saptamanii revad toate momentele  noastre de joaca, viata si invatare. Plansetele si rasetele din hol din fiecare dimineata.

Modul in care fiecare dintre noi, fie el adult sau copil, pare ca se aseaza din ce in ce mai bine in propria-i matca la 3 saptamani de la inceputul anului educational. Discutiile simple cu copiii la Circle Time din care strabate profunzimea doar daca ai ochi pentru ea. Momentele de cumpana, de frustrare si de neputinta in care incercam impreuna sa gasim raspunsuri.

Pot sa va retin un pic cu o scurta istorisire despre my high of the day? My educational high, that is. Una dintre grupele mari avea ca tema abordarea situatiilor drepte si nedrepte, asa ca m-am apucat sa caut ceva nou. Parca nu voiam sa fac aceeasi lectie de anul trecut. Mi se parea ca e nevoie de altceva.

Asa ca mi s-a aprins un beculet: Ce-ar fi daca as face o lectie interdisciplinara la granita dintre istorie si dezvoltare personala? Asa ca am cautat niste materiale despre codul lui Hammurabi si am pornit la drum, sperand ca interlocutorii mei sa fie cel putin la fel de curiosi ca si mine in gasirea legaturii dintre Hammurabi si regulile clasei.

Ceea ce am descoperit la fata locului, cum mi se intampla destul de frecvent, a depasit ceea ce imi imaginasem initial. Pentru ca nu prea poti sa-ti imaginezi cu acuratete cam ce conexiuni fac copiii pentru a-si insusi un continut nou. Asta este una dintre partile mele preferate.

Asa ca Hammurabi a fost alaturat regelui Carol si lui Ceausescu, caracterele de pe tablele de piatra unor kangi japoneze, iar Mesopotamia a fost dezlegata de mistere de un grup care a declarat cu incredere ‘we know everything about this land, miss!’.

Au aparut prin aer povesti despre geneza lumii, despre ‘kings who broke the world and kings who fixed it’, despre ‘Allah who made everything we have today’ si despre cum ‘some rules are fair and others are unfair’.

Si uite asa, dintr-una intr-alta am ajuns sa vorbim si de regulile clasei si sa votam daca ar fi o idee buna sa le sculptam in lemn, asa cum Hammurabi si-a cioplit codul in piatra. Caci o data sculptate sau cioplite, regulile devin parte integranta din oranduiala clasei.

La finalul Circle Time-ului eram in starea aia euforica pe care ti-o dau lectiile care stralucesc beyond your wildest dreams.

Stiu sigur ca acum imi pot incepe weekend-ul cum se cuvine.

Traita.

Vorbita.

Simtita.

Scrisa.    

Gen…

Gen…

REFERÉNDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum.

Daca ati ajuns pana aici cu cititul, voi pleca de la premisa ca vorbim ca intre oameni care stiu ce e ala un referendum. Democratia are ca si premisa consultarea cu cetatenii despre aspecte de importanta pentru stat sau a unor probleme de interes general. Deja ii aud pe cei dintre voi care zic mai in gura mare, mai soptit: ‘Da’ ce legatura are sula cu prefectura?’ referindu-se la cel mai literal mod posibil. Pai are, dragi cetateni! Si-nca cum!

Ceea ce urmeaza sa se desfasoare pe 6 si 7 octombrie este un exercitiu democratic. E ca exercitiile alea de evacuare in caz de incendiu sau cutremur pe care trebuie sa le faci periodic, ca atunci cand te trezesti cu focu’-n casa sau usor cutremurat sa stii exact ce ai de facut. Bag seama ca cei dintre voi care refuza participarea la referendum sunt aia care stau in birou si zic: ‘Da’ oricum nu-i foc/cutremur pe bune. Hai ca mai am ceva de lucrat asa ca nu cobor de data asta’.

Crezi ca nu te afecteaza ceea ce este supus la referendum pe 6 si 7 octombrie? Sau poate crezi ca e absolut strigator la cer sa se voteze asupra ingradirii libertatilor unei minoritati? Ah, sau esti dintr-aia care zic ca banii ar fi meritat investiti in altceva? Poate te tragi din aia care o ard cu ganduri ca totul e o propaganda ieftina ca sa acopere ceva mare si important, si ca aia e miza pentru care tu o sa iesi la vot intr-adevar?

Oricum ar fi, tine minte cateva cuvinte: Votul devine o obligatie civica in vremuri in care drepturile par a ne fi luate unul cate unul. Votul este modul prin care tu, ca cetatean, iti faci auzita vocea intr-o mare de alte voci. Asa ca de fiecare data cand esti chemat la vot si brusc ai un eveniment, dureri de burta, lipsa de chef, principii morale preainalte, intentii de boicot sau mai stiu eu ce, practic spui ca te doare-n banana de obligatiile tale ca cetatean si ca statul (oricare ar fi el) poa’ sa faca ce-l taie capul cu drepturile tale.

In loc de P.S., va las sa reflectati la imaginea de mai jos:

Kachkaniraqmi!

Kachkaniraqmi!

Am fost la film. Se anunta a fi un muzical. Omul s-a uitat la trailer, eu l-am auzit printre picaturi si am zis ca vom merge, desi nu suntem mari fani ai muzicalurilor. E integrat in programul evenimentului Pelicula 3 – Latin American Experience care se desfasoara weekend-ul asta la cinematograful nostru preferat: Elvira Popescu (sau Elvire Popesco pentru prietenii nostri mai francofili).

Dupa o ropoteala strasnica, o adapostire spontana, o intalnire cu oameni cunoscuti nemaivazuti de ceva vreme si un sandwich de Mega Image mancat pe jumatate am ajuns in stufarisul de la Institutul Francez imbracat in straie de sarbatoare. Natural pentru sarbatorirea spiritului sud-american, daca iti atinteai privirea in sus vedeai randuri cu triunghiuri si dreptunghiuri viu colorate.

Cafeneaua institutului se transformase brusc din micul bistro parizian intr-o terasa zgomotoasa cu miros de taco si cervezas. Peste tot misunau voluntari si oameni de media ai evenimentului care voiau sa captureze fiecare moment si fiecare imbratisare de revedere intre oamenii veniti la proiectie. Am luat bilete, ne-am facut damblaua cu o quesadilla impartita la doi, dupa care am intrat.

Sala cinematografului devenise neincapatoare pentru puhoiul de oameni dornici sa vada cam despre ce e vorba in filmul documentar peruan ‘Sigo Siendo’. Anul acesta evenimentul are ca focus Peru-ul, si prin urmare multe dintre productiile alese sunt de origine peruana. Dupa vreo 30′ de fosneala si forfota, fiecare om si-a gasit un loc in spatiu. Surpriza a fost ca inainte de inceperea filmului, regizorul Javier Corcuera, ne-a spus cateva cuvinte.

Ceea ce am retinut si m-a facut sa zambesc a fost faptul ca filmul cu pricina fusese facut ca o radiografie profunda a poporului peruan. Javier a zis ceva de genul: ‘Am vrut sa fac un film despre identitatea poporului peruan si m-am gandit ca cel mai bine as putea-o reda prin cantec pentru ca pentru peruani cantecul face parte din cine sunt ei’. Dupa care ne-a explicat titlul filmului cam asa:

‘In quechua exista un cuvant pe care oamenii si-l adreseaza ca salut dupa ce nu s-au mai vazut de ceva vreme: Kachkaniraqmi! Tradus si adaptat in castiliana, ar fi ceva de genul ‘sigo siendo’, adica ‘continui sa fiu (cine sunt)’. Ideea salutului este ca subliniaza faptul ca oamenii isi pastreza identitatea si ca e important pentru ei sa le spuna asta celor pe care ii revad dupa mult timp’.

Iooooooi! Am nimerit bine de tot, pentru ca mi se facuse pielea de gaina inainte de a fi inceput filmul. Cata profunzime! Dupa cateva minute de discurs, Javier, a coborat molcom de pe scena, luminile s-au stins si ne-am teleportat in alta lume. Mai intai am fost in Amazonia, dupa care in Peru-ul rural, dupa care in Lima si tot asa. Peisajele ca peisajele, dar oamenii m-au impresionat fantastic.

Fiecare cu povestea lui de viata, cu profesia lui, cu stilul lui personal, dar lucrul care ii apropia pe acesti oameni era nevoia lor stramoseasca de a-si canta ofurile si bucuriile. Unul dintre cantece era despre o doamna pe nume Maria Lando, care nu facea altceva decat sa munceasca. Si pentru ca muncea atat de mult, nu apuca sa vada nici dimineata, nici amiaza si nici luna.

Pe parcursul filmului, eu si cu omul meu ne-am uitat unul la celalalt cu ochii cat cepele exclamand (in soapta): ‘Cat de tare e filmul asta!’. Daca ascultati cantecul pana la capat cantecul de mai sus o sa auziti: ‘Maria Lando solo trabaja y su trabajo es ajeno’ care in traducere ar suna asa: ‘Maria Lando nu face altceva decat sa munceasca, iar munca sa nu ii apartine’. Un inceput bun de reflectie asupra modului in care ne petrecem uneori vietile la munca.

Au fost multe momente din film pe care le-am pastrat precum niste comori in mine. Unul ar fi cel in care o doamna shaman ne povestea in mijlocul Amazoniei ca ea canta pentru natura, in semn de respect si pentru a cere permisiunea sa se plimbe pe acolo. Canta pentru apa pentru ca stie inca de la antecesorii ei ca apa s-ar putea sa sece, asa ca ea ii canta ca sa nu sece.

Un altul a fost cel in care un domn calatoreste de la oras in satul sau natal pentru a participa la un festival rural in calitate de cantaret si dansator. Inainte de festival, impreuna cu vioara lui, un prieten harpist si o ucenica care tocmai intra in comunitatea respectiva, au mers pe munte pana la o cascada pentru ca tanara ucenica sa isi primesca botezul. I s-au sfintit foarfecele (un instrument muzical peruan), pentru ca mai apoi sa poata canta si dansa cu foc.

Mai e unul unde m-a apucat plansul de-a dreptul: un domn calatoreste de la el de acasa intr-un sat pentru a-l comemora pe un bun prieten de-al lui. Primeste cadou vioara raposatului impodobita cu panglici colorate si incepe mai intai sa cante in casa prietenului sau avandu-i adunati in jurul mesei pe membrii familiei prietenului, si uitandu-se din cand in cand la un tablou cu el. Mai apoi insotit de un cortegiu de tineri dansatori de step se indreapta cantand si dansand step din sat la cimitir in asfintit de soare. Ajunsi la cimitir, fiecare tanar danseaza step pe piatra funerara a defunctului.

Frumos si emotionant!

Dupa terminarea filmului am ramas cu un gust pronuntat de melancolie. Ma simteam privilegiata ca am putut sa vad atat de adanc in spiritul si identitatea poporului peruan. Gandul imi fugea si la modul in care vad eu muzica drept o necesitate. Cum bine spunea o doamna in film: ‘!Sin musica nu hay vida! Cantar y dansar es darle mas vida a la vida!’ adica ‘Fara muzica nu e viata! Atunci cand canti si dansezi adaugi mai multa viata in viata!’

Niste Yma Sumac pe final, metisa care a avut succes in Europa si State pentru ca i s-a negat dreptul la a canta in opera peruana pentru ca nu avea origini sanatoase.

Cincisprezece ani mai tarziu

Cincisprezece ani mai tarziu

Azi-noapte mi s-a intamplat cel mai ciudat lucru. M-am culcat tarziu dupa o zi lunga. Pe drumul capului meu din pozitie verticala catre orizontul pernei deja eram in forced shut-down. A venit si m-a sarutat de noapte buna. Imi amintesc ca am baiguit ceva dupa care blank.

Of to the land of sleep and dreams. Undeva pe parcursul noptii mintea mea a inceput sa viseze. Iar in vis facea calcule matematice. WTF? Niciodata n-am fost buna la matematica, si totusi cand mi-e lumea mai draga eu vreau sa-mi demonstez mie, inconstient, ca ma pricep?!

2018 – 2003 = 15. 15? 15. 15 ani de cand am terminat liceul. Fuuuuck! Si nu e fuuuuck-ul din ‘Fuuuuck me, I’m old!’, ci mai degraba din ‘Fuuuuck, ce departe pare etapa aia a vietii mele, numeric vorbind!’.

Promotia 2003 a Colegiului National ‘Cantemir-Voda’ cu clase de la A la H. Io am fost la D, dupa ce m-am transferat de la Grupul Scolar Industrial Traian (actualmente ridicat in rang la nivelul de Liceu Teoretic).

Picatul la admiterea de la liceu a fost primul meu fail existential major. Initial nu simteam ca o sa am vreodata ce sa invat din el, dar a trebuit doar sa treaca ceva timp si sa mi se dilueze emotiile ca sa realizez ca uneori obstinatia nu-i tocmai cea mai indicata cale spre nimic.

Si cum totul se leaga de tot, motivul pentru care am picat artistic a fost ca evident am busit examenul la mate’ siiii nu am vrut sub nici o forma sa sustin examen si la romana pe care l-as fi luat fara probleme, dar as fi intrat la uman.

Dar io nu si nu! Mate-Info! Ionut e la mate-info, trebuie sa fiu si io tot la mate-info. Looking back, e un caz clasic de sora mai mica care vrea sa isi urmeze fratele mai mare pana in panzele albe pierzand din vedere ca nu e la fel ca fra’-su.

Quite the opposite actually! E atat de amuzant cum traitul te ajuta sa cresti mental, asta dupa ce te dai cu capul de toti peretii pe care ii gasesti in cale. Ca doar esti adolescent.

Acuma fie vorba intre noi, I never stopped being one and I don’t intend to any time soon. Dupa o perioada inca blurry in capul meu de plans, izolat de lume si dat cu fundul de pamant, am scos capul din cotet precum puii aia de curca: cu ochii beliti, parul zburlit si cu angst-ul ca io acum ce am sa fac cu viata mea.

And it went something like this. O saptamana am mers la Grupul Scolar Industrial Traian. Cu 70-ul pana la Armeneasca, dupa care 5-ul pana la Lacul Tei, dupa care pe jos la stramba la dramba si gata.

Eram la… mate-info. Misto, nu? Inca din prima zi am realizat ca io, repet, io eram cea mai buna la mate din clasa mea. Nu stiam daca sa ma reintorc la plansul in cascada sau sa optez pentru ras isteric pentru ca situatia era de rasu’-plansu’.

Adica io, care picasem examenul de admitere la mate la Cantemir ma aflam acum in postura unei eminente cenusii intr-ale matematicilor. Asta a fost un push si mai mare care m-a indarjit sa nu stau prea mult pe acolo.

Un lucru pe care il am de cand ma stiu e simtul dreptatii si al echitatii, cu componenta de auto-critica inclusa. Voiam sa invat, nu sa fiu batuta pe umar pentru cunostintele mele in contextul in care stiam clar ca sunt sub nivelul marii. Marii in care voiam eu sa inot.

Dupa o saptamana de elogiu al prostiei mele parte dintr-o piesa de teatru absurd, m-am transferat la Cantemir. Maaaaama ce rush! Tin minte si acum ca atunci cand am ajuns la liceu era ca si cum as fi fost acolo dintotdeauna.

Imi era cunoscuta incinta de la examen asa ca sa zicem ca m-am orientat decent in spatiu. Vizualizez traiectoria mea de la autobuz in clasa. Coboram din 226 la Piata Gemeni, faceam dreapta, mergeam drept inainte, traversam spre liceu, tot inainte, dupa care stanga. Intram pe poarta, mergeam drept pana in laboratorul de info, dupa care o luam in diagonala prin curte ca sa ajung la usa elevilor. Intram, dupa care stanga. Prima clasa era C-ul, dupa care urma Biblioteca, dupa care clasa noastra.

In prima mea zi de Cantemir tin minte ca am ajuns in clasa cu pricina si am dat peste un tip, inalt, uscat, cu ochelari si sacou visiniu. Arata ca un profesor asa ca i-am vorbit cu dvs.

Era de fapt a XII-a. Rookie mistake. M-a intrebat ce ora am si i-am raspuns scurt si la obiect: Engleza. A zambit si mi-a zis ca Engleza se face la subsol in ‘laboratorul lui Tom’. Tom = profesorul de engleza care imi era mai nou si diriginte.

Ruta din clasa in laborator nu v-o mai pot reda pentru ca… blank. Tot ceea ce imi aduc aminte este ca era un chiosc tot acolo pe nivel, o alta clasa si gramajoare de otrava din aia roz pentru sobolani. Oh, the memories!

Tom a avut grija ca inca de la inceput sa isi faca simtita prezenta apasatoare, spiritul anti-pedagogic si valoarea umana indoielnica. Ii placea sa tina discursuri si sa umileasca elevi in for deschis si asta a facut dintr-a IX-a pana-ntr-a XII-a la ultimul clopotel.

Stiti cum e aia cu elevului caruia ii place o materie datorita profesorului. I loved English in spite of Tom. Scriam eseuri din placere, ma luptam cu timpurile verbale si aspiram sa dau examenul Cambridge Advanced.

Toate astea in ciuda unui profesor care ne reamintea la fiecare ora cat de praf suntem si ca o sa ramanem cu totii corigenti la Engleza.

As putea scrie lejer o carte despre cei patru ani petrecuti in Cantemir pentru ca nu as duce lipsa de amintiri.

Laboratorul de informatica unde incercam la propriu sa invat pe dinafara programe in C++ pentru ca nu intelegeam absolut nimic din ce se intampla acolo.

Baietii care jucau fotbal sau baschet in curtea liceului.

Holul de la intrarea principala unde l-am vazut pe frati-meu de mai multe ori desfasurandu-se artistic in piese de teatru care sfarseau invariabil prin a oripila auditoriul profesoral datorita limbajului pe alocuri… licentios.

Scarile laterale simetrice care plecau de la bustul buclat al lui Dimitrie Cantemir si se opreau in pod.

Laboratorul de fizica cu banci lungi din lemn ca intr-un amfiteatru de facultate.

Laboratorul de chimie cu faianta pe mese si profa de chimie cu sutien cu cupe ascutite ca un soi de dessous semnat Jean Paul Gautier purtat de o doamna inspector de varsta mijlocie.

Laboratorul de bio din podul cu parchet scartaitor, cu mese in U si orele interminabile de bio in care profa simtea nevoia sa o tot asculte pe Ionescu.

Sala de sport unde stateam pe banca (scutita fiind) si ma uitam la orele de sport.

Culoarele lungi si scarile cu balustrade din lemn.

Ursus-ul, Lucky-ul si Rothmans-ul sau unde sunt elevii cand ar trebui sa fie la ore.

Imi amintesc si de profi. Fie ca au fost buni sau rai, mintea mea de adolescenta nu i-a uitat pentru ca totul se raporta la ei. La catedra, la catalog, la tabla, la note, la medii si la teme.

Profa de istorie a fost unul dintre cadrele didactice cele mai elegante in exprimare si calme pe care le-am intalnit vreodata. Il cunostea pe frati-meu ca pe-un cal breaz si tragea nadejde ca si sor-sa o sa fie la fel de pasionata de istorie ca si el. Ei bine, nu! Invatam de rusine la istorie. De rusine ca nu cumva sa se prinda profa ca nu-mi place deloc si sa i se destrame iluzia cu fratii Ionescu, pui de istorici.

Profa de franceza era de-o versatilitate care alterna intre umor spumos si crize ca unii stiam franceza, pe cand altii erau lemn tanase.

Profa de romana cu ochelari mari si carare blonda pe mijloc voia cu orice pret sa ma trimita la olimpiada dupa ce a realizat ca imi place sa scriu si sa comentez. In general, dar si texte literare.

Profa de logica si psiho care se tot juca cu verigheta in timp ce ne povestea de silogisme.

Profii de info care se schimbau de la un an la altul, de nu mai stiai exact ce si cum se intampla cu tine la materia asta.

Profele de mate care se schimbau si ele, dar toate pareau a avea ceva in comun: stiau ca oricat s-ar cazni, Ionescu tot nu o scoate la capat cu matematica. Ea incearca, dar e ca melcul ala care tot incearca sa scape cu viata in timp ce se toarna sare pe el.

Profele de fizica. Una preda fizica cu accent moldovenesc si avea o fixatie pentru grupul de litere SC flancat de vocale, pe care il pronunta cel putin ciudat. Cealalta era operata de tiroida, hartuia eleve spunandu-le diferite aberatii de genul ‘Ce par frumos ai. Pun pariu ca nu-i al tau!’ si isi pusese in gand sa ma lase corigenta inainte de bac. Mi-am pus si eu mintea cu ea, asa ca nu i-a prea iesit combinatia.

Profa de filosofie patrula holurile precum un ofiter Gestapo in cautare de potentiali evrei sub acoperire.

Profa de chimie repeta obsesiv sa nu mirosim sau sa nu bem din eprubete.

Profa de bio cu ochii ei verzi si migdalati neasortati irecuperabil cu niste haine largi de baba.

Despre proful de engleza v-am povestit si ma voi rezuma la doar atat. Diringinte nu ne-a fost nici unuia dintre noi, cei din D-ul promotiei 2003, pentru ca nu ne-a indrumat asa cum ar trebui sa o faca un profesor diriginte.

Proful de sport era mereu in forma si mereu in mijlocul baietilor din echipa de baschet. Nu-mi mai vine nimeni in minte. Cam astia au fost.

Cat despre elevi, sunt multe de spus. Daca inchid ochii imi vin flash-uri de viata de liceu.

Ascuns in baie calare pe toalete. Dat cu banca pe scari. Ascultat muzica pusa de radio-ul scolii in pauze. Drame, intrigi, prietenii, iubiri, gelozii, imaturitati si ierarhii.

Stiu catalogul pe dinafara, dar asta mi s-a intamplat si cu cel din generala. Cred ca le-am auzit pe amandoua strigate atat de des incat mi s-au implantat in creier.

Cu unii cantemiristi pastrez legaturi stranse inca, cu altii ne dam like-uri pe Facebook. Cu unii nu mai vorbesc de mult, iar de altii nu-mi amintesc atat de clar. Oricum ar fi m-am gandit de cateva ori ca mi-ar placea sa ne revedem, la liceu. Same place, different us.

Noi am fost generatia aia care a dat bacul in Scoala Centrala si prima generatie de ‘admis/respins’ la examenele orale. Ne-am dus unde ne-a facut viata carare. La 15 ani de la terminarea liceului ar fi fain sa ne revedem.

Cum ar arata asta, oare?