Tag Archives: dragoste

Colateralitate

Colateralitate

Vineri mi s-a povestit despre un film.

Suna bine.

Terapeutic.

Greu.

Cu substanta.

Ieri am fost sa il vad.

Asta dupa ce i-am vazut trailer-ul si mi s-a facut usor pielea de gaina.

Toti sortii mi-au fost vadit potrivnici.

Nu rula decat la mall.

Imprejur hahaieli si crantanit de nachos.

Ca si constructie cinematografica mediocru.

Jucat pseudoautentic.

Si totusi il recomand pentru cei care il pot decoji de toate neajunsurile ca sa ajunga la maduva.

La esenta.

Dragoste.

Timp.

Moarte.

Motivatorii nostri cei de toate zilele.

Uitandu-ma la film m-am dus cu gandul la Antichrist-ul lui Von Trier.

Si acolo e cu moarte de copil.

Si cu trinitate.

The three beggars: grief, pain and despair.

Corbul, cerbul si vulpea.

Moartea parjoleste totul inainte si inapoi.

Dragostea te salveaza de tine insuti.

Timpul curge, sterge, amorteste.

Mi-a placut ideea de aducere la viata a acestor abstractiuni.

Cica filmul e urat.

Cica nu a fost facut dupa o carte pe care o poti citi ca sa-ti speli gustul amar lasat de cinematografia slabuta.

Asa si?

Nu trebuie decat sa deschizi ochii si sa te gandesti la experientele pe care filmul le reaseaza in tine.

Reactii la pierdere.

Domino-ul nesfarsit.

Grupuri de suport.

Dialoguri cu moartea.

Impotrivire cu timpul.

Cearta cu dragostea.

Cartile de psihoterapie vorbesc de cinci stadii ale pierderii: negare, furie, negociere, depresie si acceptare.

Filmul le arata in plina desfasurare si succesiune.

Daca ai simtit ca pierzi ceva vreodata o sa intelegi filmul, independent de faptul ca merita Oscar sau Zmeura de Aur.

Iar conceptul de frumusete colaterala e de departe masura rezilientei fiecaruia dintre noi in fata unor lucruri pe care oricat mai incerca, nu le putem controla.

Ma simt recunoscatoare ca mi-a aparut acest film in cale.

E tare fain…

Embrace hugging

Embrace hugging

hUg_by_ginTonic13

Cum stai cu imbratisarile?

E ceva ce faci in mod obisnuit, precum spalatul pe dinti sau pieptanatul parului?

Sau tii imbratisarile ascunse in cufarul de zestre si le scoti pe furis, una cate una, la ocazii speciale?

Mai stii? Poate nici nu-ti vine sa imbratisezi pe nimeni, nici macar pe tine… nicicand… nicicum… niciunde…

De ceva vreme incoace, cercetatorii pe stiinte sociale au capatat o predilectie pentru studiul anumitor tipuri de comportamente, concentrandu-se in mod special pe beneficiile pe care le aduc acestea starii generale de sanatate a individului.

Pana acum sunt convinsa ca toata lumea stie ca zambitul da ocazia unor hormoni sa-si faca de cap si sa te faca sa te simti BINEEEE! Si mai mult decat atat, zambitul e contagios. Il vezi si iti vine instant sa faci si tu la fel, ceea ce nu e rau deloc.

Contactul vizual creste nivelul de apropiere si incredere dintre parteneri. Fara el, viata e pustiu, caci ochii se dau roata prin capatana, fugind parca de ochii celuilalt. Iar ochii care nu se vad… se cam uita!

Sarutatul face bine de tot la toate: la buze, la limba, la toata gura, la stima de sine, la studiul preliminar al ADN-ului partenerului ca sa vezi daca genele ii sunt demne de a se intalni cu genele tale ca intr-o petrecere… genetica. Ah, si la intimitate, atasament, pasiune, dragoste & co.

Sexul? Sa mai zic si de beneficiile sexului pe termen scurt, mediu si lung? Atat beneficiile, cat si sexul… Pai de la detensionare nervoasa, atasament & intimitate, cardio workout, (re)conectare si reincarcare de baterii relationale si tot asa. Se poate concluziona ca fara de zambete, contact vizual, pupaturi si sex, viata devine cam anosta si plicticoasa.

Dar unde intra aici arta imbratisatului?

Il mai tineti minte pe nenea ala care a devenit viral pe youtube cu al sau concept de “free hugs”? Si mai precis, va amintiti reactiile trecatorilor la propunerea sa? Unii se duceau pusca in bratele sale deschise din curiozitate si teribilism. Altii il ocoleau de parca ar fi avut lepra. Mai erau cei circumspecti care se gandeau: Frate, asta vrea sa-mi fure portofelul, sau ceva…

Nu stiu exact ce era in capul omului aluia, dar stiu ca initiativa sa a dat tonul pentru introducerea unei idei orientale in lumea occidentala, respectiv a remediilor umane, la indemana tuturor, in cazuri de stres, epuizare, oboseala cronica, suparare, furie si tot asa.

Imbratisatul face bine de tot in toate cazurile anterior mentionate, dar trebuie facut cu cap si convingere. In doze adaptate persoanei receptoare. Se zice ca 8 imbratisari/zi contribuie la mentinerea unei stari de bine fizic si psihic mai ceva ca panaceurile.

In cazurile de stres persistent care se duce spre cronic, numarul imbratisarilor trebuie suplimentat la 10, 12, 14… in principiu cat simte nevoia persoana stresata. Nu ma astept sa ma credeti pe cuvant, dar ma astept sa incercati pe pielea voastra toata treaba… dupa care sa ma credeti! 🙂

Am avut o etapa de viata in care mi-era atat de dificil sa get through the day stress-related incat simteam nevoia sa primesc toate imbratisarile de pe planeta. De la oamenii de la care mi le doream.

4 imbratisari/zi asigura SUPRAVIETUIREA.
8 imbratisari/zi asigura MENTINEREA TONUSULUI.
12 imbratisari/zi asigura CRESTEREA INTERIOARA.

Hai sa ne gandim pe indelete la ce pot ajuta imbratisarile on a day-to-day basis.

– Imbratisarea este un comportament care cladeste incredere si cultiva sentimentul de siguranta, facilitand comunicarea deschisa si onesta;

– Imbratisarile cresc instant nivelul oxitocinei care ajuta la diminuarea sentimentelor de singuratate, izolare sau furie;

– Mentinerea imbratisarii pe o perioada mai lunga de timp ajuta la cresterea nivelului serotoninei, stabilizarea dispozitiei si aparitiaaa… sentimentului de FERICIRE!

– Imbratisarea intareste sistemul imunitar. Presiunea usoara asupra sternului completata de incarcatura emotionala asociata activeaza chakra plexului solar, stimuleaza timusul care regleaza productia de globule albe, care previn aparitia starilor de boala;

– Imbratisatul ajuta stima de sine sa se duca-n suuuuus. Inca de la nastere, imbratisarea ne comunica faptul ca suntem iubiti si speciali. Asocierea dintre imbratisare si sentimentele de utilitate si relevanta personala din copilaria timpurie raman incriptate in sistemul nostru nervos la maturitate. Imbratisarile primite de la parinti ne raman amprentate la nivel celular si imbratisarile ulterioare ne vor reaminti la nivel somatic de acea perioada. Imbratisarile, prin urmare, ne conecteaza cu abilitatea de a ne iubi pe noi insine;

– Imbratisarile relaxeaza musculatura si elibereaza corpul de tensiune, eliminand totodata durerea. Ele atenueaza durerile prin cresterea circulatiei in tesuturile fine;

– Imbratisarile ne echilibreaza sistemul nervos. Raspunsul galvanic al pielii la receptarea si transmiterea de imbratisari arata modificari in conductibilitatea electrica a pielii. Efectul hidratarii si electricitatii la nivelul pielii sugereaza prezenta unui sistem nervos parasimpatic echilibrat;

– Imbratisarile ne invata cum sa dam si cum sa primim. Exista o valoare egala in primirea si oferirea de caldura si apropiere fizica. Imbratisarile ne arata faptul ca dragostea are doua canale de dinamica, cat si o caracteristica a reciprocitatii;

– Imbratisarile se aseamana cu meditatia si rasul. Ne invata sa lasam niste lucruri in spatele nostru si sa fim prezenti aici si acum. Ne incurajeaza sa ne miscam impreuna cu energiile vietii. Imbratisarile te scot din paternurile de gandire obsesiv-circulara si te reconecteaza cu inima, sentimentele proprii si respiratia;

– Schimburile energetice dintre oamenii care se imbratiseaza pot fi considerate o investitie pe termen lung la nivel relational. Incurajeaza empatia si intelegerea reciproca. Si mai e si sinergetica, adica intregul devine superior sumei partilor.

Think about it before you dismiss it! And do it as often as you can, especially in times of trouble. It will totally put things back into perspective…

Lex Perplex

Lex Perplex

CE

De-ar fi ca totul sa fi fost in zadar…

Sa stii ca te iubesc fara sa-ti marturisesc,
Iar dragul ce ti-l port mai ceva ca frigul
Dus de ierni cu zapada si pomi terni,
Ma va duce catre visele cele nauce…

In care noi doi nu suntem doar niste oi,
Ci fiinte mitice preapline de stiinte,
Iar nurii mei invesmantati in blanuri
Se-ntalnesc cu al tau piept drept,

Pe cand uitatura-ti imi scalda-n adoratie faptura,

Cu ochi caprui care nu-s de deochi.

Asa ca, dragul meu, arunca zarul
Sa vedem incotro o vom lua in tandem…

Economia relationala

Economia relationala

Dau si primesc… Cum stii ca ai investit indeajuns de mult intr-o relatie? Incat sa merite…

Sa merite ce? Timpul? Efortul? Deschiderea?

Oare societatea moderna ne indeamna pe nesimtite sa ne raportam la relatiile semnificative din vietile noastre ca la niste tranzactii consumeriste? S-a terminat una… Incepe alta… Nu e bine sa ramai pe sec. Asa cum iti schimbi telefonul o data pe an ca devine “so last year” ar trebui sa-ti revizuiesti si atitudinea in raport cu your (in)significant other?

Daca ma sprijin pe-un axon sprintar pot deduce oarecum logic ca relatiile de cuplu implica un give & take constant.

Acum proportiile acestui raport dau muzica pe care se joaca meciul de putere.

Dai prea mult + Primesti prea putin => Ti-o iei.
Dai prea putin + Primesti prea mult => Te sufoci.
Dai prea putin + Primesti prea putin => Karma.
Dai prea mult + Primesti prea mult => Sufocare la patrat.
Dai cat trebuie + Primesti cat trebuie => Jackpot.

Cat trebuie pentru cine? Pentru tine… pentru celalalt? Pai la dat ar fi cazul sa te gandesti la nevoile celuilalt, cat si la (ne)putintele tale. Foarte adesea dam sub auspiciile altruismului relational, care ascunde de fapt un snop de nevoi proprii al caror termen limita de satisfacere a trecut de mult.

Cred in echitate inainte de toate. Si mai cred in dragoste mare si tare care kicks economy’s ass. Si da, chiar ne sta mai bine zambind. Sa nu facem economie la asta!

Sunset_and_moonrise_by_ahermin

Romeo si Julieta in varianta contemporana

Romeo si Julieta in varianta contemporana

Never Let Me Go!

De ceva vreme nu am mai vazut un film care sa trezeasca in mine atata emotie. Si nici macar nu am anticipat o astfel de avalansa, pana in momentul in care m-a lovit subit. Si m-a intors la origini. Alea emotionale primare de care oricat de mult ai fugi, tot nu ai cum sa scapi in final. Si de ce ai vrea sa scapi de ele pana la urma urmei? Nu sunt ale tale? Mda, nu sunt tocmai confortabile, dar fac parte din tine. Ce am fi fara emotiile noastre? Nimic… O gramada amorfa de nimicuri care s-ar indrepta spre un nimic absolut, manati de nimic.

Nu stiu daca filmul de care va zic are ca si main story problematica sentimentelor, dar cu certitudine asta a trezit in mine. Un speech interior despre suflet, simtiri, putere si (im)posibilitati relationale. Ca in orice pelicula care trateaza subiectul iubirii imposibile dintre un el si o ea, trebuie sa existe un plot care sa suscite interesul privitorului. Aici esti izbit frontal cu o lume noua, aproape huxleyiana, in care totul devine posibil dpdv medical. Evolutia practicilor duce la gasirea de solutii pentru ceea ce in trecut era incurabil. Suna exceptional pana acum, numai ca finding the cure for cancer has its own price.

Unul mare, cuantificat in vieti programate, planificate cu mare atentie si grija si “completari” inevitabile. In oameni care devin donatori pentru semenii lor mai napastuiti de boli. Dar ajungi intr-un anumit punct al filmului in care te intrebi care oare e mai napastuit: cel care sufera de o boala incurabila sau donatorul care stie ca scopul esential al existentei sale este acela de “a se dona”. Pe de-a-ntregul. All in the name of curing cancer and scientific evolution. Peachy! Zici ca ma uitam la The Island intr-o varianta usor mai englezeasca si deci mai rece. Dar n-a fost chiar asa. Pentru ca dupa vreo ora de poveste, lucrurile iau o intorsatura neasteptata. Care a fost fix cea generatoare de trairi puternice. In cazul meu, desigur!

Ca sa intelegeti cat de cat despre ce urmeaza sa va vorbesc, va spun inca de pe acum ca filmul are un trio amoros format din 2 fete – K. & R. si un baiat T. Care cresc impreuna la un internat. K. este cea angelica, inteligenta si creativa. R. este cea intreprinzatoare, seducatoare si pragmatica. Si T. este T. Un baiat care reuseste sa gestioneze furia resimtita ca rezultat al bully-ului constant la care este supus de catre ceilalti baieti transformand-o in arta. K. se indragosteste de T. inca din copilarie, insa R. intra pe fir si ii acapareaza atentia omului vreo 10 ani, timp in care K. tace si sufera in tacere. Cam ca o Julieta. In timp ce Romeo al ei este fermecat de sarmul unei alte domnite. Realitatea externa acestui triunghi amoros este aceea ca o data ajunsi la varsta maturitatii fizice, toti trei vor incepe sa se doneze treptat intrucat acesta era scopul pentru care fusesera creati.

Indragosteala, cat si ceva contact cu alti donatori le sadeste celor 3 o speranta in suflet si anume aceea ca in cazuri exceptionale ei nu vor fi fortati sa isi urmeze cursul firesc al vietii prin donatie, ci vor putea chiar sa live happily ever after. Una dintre aceste exceptii ar fi fost dragostea adevarata combinata cu talent creator. R. & T. nu incearca sa acceseze aceasta optiune, ba mai mult se si despart pe la vreo 20jde ani. K. alege sa ia distanta in raport cu ei si devine “ingrijitor”, adica persoana care insoteste donatorul in drumul sau spre “completare”. Cea care aduce mancare, suc, citeste povesti si incurajeaza donatorul pentru a ii creste speranta si dorinta de viata dupa fiecare donatie.

Anii trec si cei 3 se reintalnesc intr-un context sumbru: T. deja facuse 3 donatii si se tinea binisor pe picioare, in timp ce R. era la cea de-a 2 donatie si isi dorea cu orice pret sa “se completeze”. K. avea imunitatea conferita de rolul de ingrijitor. Posedata de un acut sentiment de vinovatie pentru ca s-a interpus intre cei doi indragostiti in copilarie, R. alege sa le dea contactele unei persoane care ii poate ajuta pe K. si T. sa isi traiasca dragostea in libertate. Speranta deodata inunda ecranul. K. si T. se regasesc si constata ca se iubesc mai mult decat se iubeau cand erau copii. Si isi traiesc din plin iubirea planuind momentul in care se vor intalni cu potentiala lor salvatoare. T. isi pregateste portofoliul cu lucrari in timp ce K. il sustine si il ingrijeste in convalescenta sa post-donatie.

Vine si ziua Z. Innorata, dar plina de speranta. Care dupa cateva minute este spulberata. De realitatea conform careia acele cazuri exceptionale nu eram altceva decat un mit, neexistand nici o modalitate prin care doi indragostiti sa fie absolviti de menirea lor in acest univers programat, respectiv acela de a se dona. De aici incolo the shit literally hit the fan. Eu plangeam de sarea camasa (de noapte) pe mine, iar T. si K. conduceau masina in tacere inapoi spre casa. T. ii cere la un moment dat lui K. sa opreasca masina. In camp. Coboara si in mijlocul unui drum de tara incepe si urla. De durere. De disperare. De deznadejde. De furie. De injustitie. De dezamagire. Degeaba! Mi se ridica si acum parul pe mine cand povestesc despre scena asta, pentru ca incarcatura sa emotionala este fucken huge. As spune chiar ca e scena decisiva a filmului. K. se duce si il ia in brate si raman amandoi in intuneric pe jos, pe drumul de tara, impreuna pentru putin timp.

O data cu venitul zorilor viata isi reia cursul injust, iar T. trebuie sa faca cea de-a 4a donatie. Care ii aduce si “completarea”. K. isi incheie rolul de ingrijitor si trebuie sa isi inceapa si ea donatiile. Intr-un apus de soare ireal, K. se gandeste la povestea sa de dragoste cu T. si la cat de norocoasa a fost ca a avut parte de acele clipe. Si spera cu disperare ca el sa ii ramana in suflet intotdeauna.

Morala: Daca inca va credeti imuni la povesti de dragoste imposibile, uitati-va la “Never Let Me Go”. Dupa, mai vorbim…