Tutto è vero

Tutto è vero

Cum adică ‘totul e adevărat’?

Care totul?

Care adevăr?

Nu totul e adevărat…

Oare?

Contextul devine din ce în ce mai puternic, inclusiv în demonstrarea faptului că totul e adevărat. Într-un context dat. Pe mare. În furtună. Pe o barcă. Marinarii obișnuiau să își spună sau să își scrie mesaje de îmbărbătare care să îi ajute să treacă cu bine prin furtunile de pe mare. Așa că ‘tutto è vero’ este fix un mesaj care îi ajuta pe marinari să ajungă la mal, teferi și nevătămați. Tot ceea ce îți spui tu ție când ești în furtună, de încurajare, de bine, care să te ajute să răzbești în acea situație dificilă e adevărat.

Se făcea că era sâmbătă pe la amiază și blonda asta umbla lela prin târg… de Autor. Împreună cu o companioană demnă de provocările pe care ți le ridică la fileu două încăperi cu bijuterii de autor, m-am plimbat preț de câteva minute prin Palatul Oscar Maugsch. Nici mai mult, nici mai puțin, căci plimbatul prelung printre bijuuri dăunează grav contului bancar.

Nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu mă încântă prea multe piese de pe standurile târgului. Adică da, erau faine, speciale, dar cumva cred că am ajuns în punctul în care bijuteriile mari și foarte mari, aproape imposibil de purtat, nu mă mai impresionează doar prin simplul fapt că sunt bijuterii statement. Mult print 3D la suprapreț, multe piese enorme și mult porțelan. Hmmm…

Eu îmi fixasem un scop, ca să nu cumpăr tot ce-mi ieșea în cale, căci înainte de a păși pragul târgului îmi imaginam că ca trebui să fiu luată pe sus și scoasă de acolo ca să nu dau damage major fondurilor-mi și așa chinuite. În marea de tarabe elegante de palat, zăresc una… 1/1 Amalgama Jewels.

Îmi atrag atenția mesajele în franceză și italiană de pe bijuteriile aurii din bronz. Mă uit pe îndelete și Giorgia (Tasca), văzând că nu mă dau dusă, începe să-mi povestească despre conceptul colecției sale. Îmi zice despre naștere și renaștere, despre cum fiecare podoabă este gândită pentru a reda această temă și despre cum a folosit bijuterii mai vechi pentru a le da o nouă viață în bijuterii nou-create.

Probez un inel frumos cu cuff pentru mâna stângă. Zâmbesc, și îi zic că inelarul meu stâng are deja 3 inele pe care nu intenționez să le dau jos prea curând. O întreb dacă are ceva similar pentru mâna dreaptă și îmi zice că nu. Ochii mi se opresc asupra unui lanț pe al cărui pandantiv e scrijelit ‘Tutto è vero’. Mintea îmi zice frenetic că nu prea are sens mesajul, dar cumva, parcă hipnotizată cer să îl văd.

Giorgia începe să-mi spună povestea marinarilor care își spuneau astfel de mesaje ca să îi ajute să treacă prin greutățile vieții pe mare și instant înțeleg de ce, intuitiv, mă dusesem pușcă spre acel lanț. Îi zic că aș vrea să îl cumpăr, înduioșată de poezia și viața din spatele bijuteriilor create de ea. Mi-l pune într-un borcănel cu dop de plută, asemenea unui mesaj în sticlă pregătit să fie lansat pe marea învolburată a vieții mele. Îi mulțumesc pe limba ei și plec căzută pe gânduri.

Tutto è vero…

Ploaie în luna lui Florar

Ploaie în luna lui Florar

Cerul e gri. 20% șanse de ploaie la început de lună mai. Hmmm… parcă trebuia să vină un val de căldură nemaiîntâlnită de prin Spania și să ne prăjim la 35 – 40jde grade în weekend-ul care se apropie. Să ne hotărâm o dată, oameni buni!

Se trezește Dimi, îl îmbrac frumușel, îi pun salopeta de ploaie, nu că ar ploua sau ceva, că doar așa îmi zice Romica Jurcă AI, îmi pun geaca de blugi și încălecăm pe-un cărucior înspre parc. Dau să ies din bloc, simt un vânt cam răcoros și îmi zic în gând: ‘Tre’ să ne întoarcem să luăm căciula omușorului și geaca de ploaie a mă-sii’.

Zis și făcut. Nici nu apucăm să facem trei pași pe alee că începe ploaia. 20% șanse, nu? E ok… Nouă ne place ploaia, iar el, el e de-a dreptul înnebunit după tăvăleala în nisipul ud de la groapa cu nisip și în lins apă de ploaie din te miri ce cotlon de parc.

Ajungem la locul de joacă după un sprint prin parc. Când mai aveam vreo 50m până la locul cu pricina văd că se mișcă leagănele. Îmi zic, tot în gând: ‘Dom’le, ce noroc pe capul nostru că avem și companioni de joacă pe vremea asta!’ Nu că ar fi fost cine știe ce urgie a apelor, dar experiența mi-a arătat că ne putem trezi singuri cuci la groapa cu nisip și dacă bate un pic vântul și sunt 3 nori pe cer.

Intrăm, parcăm căruciorul și ne uităm la cine mai era pe acolo. O fată și un băiat se dădeau în leagăne de copii mari. Fata pleacă repede, fiind încurajată de mama dumisale și rămâne băiatul. Îl pun pe Dimi la groapa cu nisip și îi dau regulamentarele lopată, greblă, gălețoaie și basculantă. Puștiul se uită prelung la noi.

Io (zâmbind): Bună!

El (clefăind o gumă): Bună!

Io: Singurel?

El: Mda…

Io vorbesc cu Dimi vrute și nevrute despre nisip, vremea de afară și ce urmează să facem în ziua respectivă.

El se uită curios la noi și continuă să se dea în leagăn.

Dimi se uită la el ca la un zeu care poate să facă atâtea lucruri pe care el nu le poate face încă.

El observă că e privit și se umflă în pene. Se duce spre învârtitoare fredonând ceva și începe să se învârtă cu forță.

Dimi se uită mai abitir, căci are o fascinație pentru învârtitoare.

El: Ce se uită la mine!

Eu: Da. E curios să vadă ce faci.

El se oprește din învârteală și se apropie de groapa cu nisip. Se uită de jur împrejur, ia o stropitoare și pleacă. Se întoarce peste câteva secunde cu ea plină și stropește nisipul deja ud.

Dimi îl studiază cu atenție.

Io: Merge cișmeaua?

El: Huh?

Io: Apa, ai luat-o de la cișmea sau e apă de ploaie?

El (pufnind în râs): De la cișmea. Cum să iau apă de ploaie? și pleacă să reumple stropitoarea.

Eu îi explic lui Dimi ce se petrece mai ceva ca un comentator sportiv înfocat.

El se întoarce și zice arătând spre Dimi cu o moacă pusă pe șotii: Îi e sete?

Io ridic privirea spre el și zic: Nu. E bine. Tu de obicei bei apă din stropitori?

El se regrupează și se duce să umple găleata cu nisip.

Io: Cum te cheamă?

El: Ianis. Pe el cum îl cheamă?

Io: Dimi

El: E băiat sau fată?

Io: Băiat. Tu ești fată sau băiat?

El (la ‘șto): Fată… Băiat bineînțeles.

Io: Mama ta unde e?

El: (pauză)

Io: Ceva frați surori?

El: Da

Io: Cam câți să fie așa?

El: Ghicește

Io: 3

El întoarce privirea brusc spre mine în semn de aprobare și zice: Ghicește cum le cheamă!

Io: Maria, Denisa și Laura

El: Cristina, Lavinia și Jacqueline

Dimi se duce spre un leagăn.

El se duce către același leagăn.

Io: Du-te și tu pe leagănul de copii mari ca să-l pun pe Dimi pe cel de copii mici.

El se conformează mândru că aparține speciei denumite generic ‘copii mari’.

Io: Câți ani ai?

El: 6

Io: Mergi la școală?

El: Nu

Io: De ce?

El: O să merg din toamnă. El câți ani are?

Io: Unu.

El: Unu?

Io: Unu

El: Arată ca o maimuță. Ia uite! Se și strâmbă la mine! De ce te strâmbi mă la mine?

Io: Și tu arăți ca o maimuță, numai că mai mare.

El zâmbește și zice: Ghicește câți ani au surorile mele!

Io: Habar n-am! Zi-mi tu!

El: 25, 17 și 4.

Io: Uau… Două dintre ele sunt deja domnișoare.

El: Pot s-o iau în brațe pe sora mea mai mică și s-o ridic, dar nu pot să o pun în leagăn.

Io: Ești puternic, dar nu trebuie să o ridici ca să nu te lovești din greșeală.

El: Tu câți ani ai?

Io: Ghicește!

El: 100!

Io: Pe-un picior…

El: 200?

Io: Păi da! Dacă am 100 pe un picior și am două picioare, înseamnă că am 200 de ani. Babă bătrână cu dinții de lână…

El zâmbește, continuă să se dea în leagăn și zice: Merge la grădi?

Io: Nu încă.

El: Când o să meargă?

Io: Din august. Tu ai fost la grădi?

El: Nu

Eu: De ce?

El îți schimbă postura, mimica și vocea și spune pe un ton serios: Știi, noi suntem țigani…

Io: Mi-am dat seama, dar ce are a face țigănia cu grădinița?

El: Păi nu suntem de pe aici.

Io: Dar de unde sunteți?

El: De la Ploiești și tre’ să fii de aici ca să te poți duce la grădi sau la școală. Adică să fii mutat aici, dar din toamnă o să merg și eu la școală!

Dimi îmi zice că vrea jos, îl prind de mâini, îl dau jos din leagăn și se reîntoarce la groapa cu nisip.

El: E atât de mult nisip în groapa aia ca în deșert.

Io: Ai fost în deșert vreodată?

El: Nu. Tu?

Io: Nu

El: E așa cald în deșert. De aia pinguinii nu pot trăi acolo.

Io: Dar pinguini să știi că am văzut!

El: Unde? În desene animate?

Io: Nu. Pe o insulă cu pinguini.

El: Unde?

Io: În Argentina, o țară care e departe de aici.

Ploaia se întețește și deodată se aude peste picurii de ploaie, peste trafic, peste foșnetul copacilor, peste gardul parcului, direct din stația lui 69: Ianiiiiiiiis!

El țâșnește din leagăn și fuge în direcția sunetului. La mama lui…

Dimi rămâne cu mama lui și se bucură de ploaia torențială dându-se pe tobogan pe burtă și lingând apă de ploaie de pe rampa circuitului.

Copiii au nevoie de cineva în preajmă ca să poată fi copii.

 

Împreună

Împreună

E trecut bine de amiază. M-am așezat un pic pe fotoliu să-mi trag sufletul. Mă dor genunchii de la workout-ul de dimineață. Ciorba se odihnește pe aragaz. Friptura e în cuptor. Rufele se mai amestecă nițel in mașină. Pruncul înca doarme. Eu șed încinsă cu șortul de bucătărie și ascult 7 Years – Joseph and Maia și îmi las mintea și sufletul să hoinarească spre toate lucrurile pe care le-am trăit împreună de când ne știm.

Ah, piesa e pe repeat. Hai că e bine! Asta e piesa pe care am dansat la nuntă. Mai ții minte? Eram așa de emoționați amândoi și ți-am zis să te uiți doar la mine și să ne mișcăm cum simțim. Ca și cum nu se uitau 100 de oameni la noi. Și așa a fost. Ne-am privit ochi în ochi tot dansul până când un trenuleț de jucărie și-a croit drum pe ringul de dans și a rupt liniștea de dinaintea petrecerii. După care am sărit, am facut pogo, am râs în hohote și ce bine ne-a fost.

Împreună se alege în fiecare zi. Și e așa ușor de ales când ne e bine, dar al naibii de greu când nu ne e bine. Și am avut parte și de momente extraordinare, dar și de momente atât de apăsătoare că ne venea amândorura să o luăm la goană. Departe, departe, numai să scăpăm de ele, să scăpăm de părțile alea din noi sau din celălalt cu care ne e atât de greu să facem pace și cu atât mai greu să le intelegem.

Îți mulțumesc că m-ai ales să-ți fiu alături și că ai ieșit din zona ta de confort ca să vii în zona mea de haos și de nebunie. Când te-ai intors din UK și ai căzut într-un genunchi, ai scos un inel făcut special pentru mine și m-ai întrebat dacă vreau să-ți fiu soață în aeroport, după ce mi-ai dat să ascult o piesă la căști, am uitat să respir un pic. A fost ireal de frumos și neașteptat.

Pfff, ce ne mai place spontaneitatea și dorul de ducă pe-o nălucă. Mult, mult. Ne dă vânt în pupă și ne ridică moralul când e scufundat undeva sub nivelul marii. Am avut zile în care pur si simplu ne trezeam, ne echipam și plecam unde ne ducea drumul. Am avut zile în care ne trezeam, ne făceam treburile de dimineață și ne așezam în rutina zilei fiecăruia, fie împreună, fie separat. Cumva ambele sunt speciale, atâta timp cât coexistă. Atâta timp cât există cate puțin din toate în viața noastră de familie. Puțin din mine. Puțin din tine. Puțin din Dimi. Puțin din noi. Puțin din… tot, care sfârșește prin a face un mult și preaplin pe care eu nu l-am mai întâlnit până acum. E așa nou și complex și câteodată înfiorător de copleșitor.

Ca în seara aia în care eram amândoi atât de frumoși și aranjați într-un loc atât de frumos și aranjat și cumva am dat-o cu mucii în fasole încercând să facem față preaplinului într-un nor de oboseală și confuzie. Și cumva ne-am gasit drumul în ceața dintre noi… în cearta dintre noi… în ceata noastra…

Am trecut prin atâtea furtuni împreună. Nici nu le mai țin socoteala, dar rămân cu mine învățămintele după fiecare ciocnire pe care o avem. Cam așa se simte când creștem împreună, nu? Ascult în continuare Joseph and Maia și am scos de pe repeat 7 Years. Ce mișto a fost Sofar-ul la care i-am ascultat prima oară! Într-un subsol de Cambridge într-o zi, cum altfel decat ploioasă, pe vremea când ne iubeam prin țări străine, departe de tot ce ne era comod și familiar.

Cum a fost si sederea noastra in Cambridge! Ce mai cursa cu obstacole pentru amândoi! Nimic nu m-a facut să realizez cam cât de mult îmi doresc să cresc și să mă dezvolt profesional într-un mediu care să mă provoace decât să lucrez într-o grădiniță britanică din UK cu salariu minim pe economie, 40 de copii în grupa și o colegă cu 10 clase care îmi era superior ierarhic și care mă tot compătimea că veneam din România orfelinatelor lui Ceaușescu. Nimic nu m-a făcut să realizez că iubesc România cu fiecare centimetru al ființei mele decât momentul în care a început Brexitul și s-a dat liber la xenobie în rândul meltenilor, dar și al educaților britanici.

Una dintre amintirile pe care le prețuiesc foarte mult este călătoria noastră călare până în Wales. Am trăit un basm străbătând cu tine țara în lung și-n lat și pe alocuri debusolant datorită sensurilor de mers inversate. Am dormit în cort cu toate hainele de pe noi, ne-am plimbat pe faleza galeză și am băut un cico la o crâșmă locală după ce am admirat casele de vacanță de pe malul mării. Drumurile erau așa de înguste și indicatoarele într-o limbă alambicată rău că aș fi putut să jur că suntem undeva prin Narnia.

Cu cât stau mai mult să reflectez, îmi dau seama că anii noștri împreună au fost cu de toate. Inclusiv cu o pandemie, urmată de o dospire de Puricel care în sine ne-a ridicat toate protecțiile posibile. După mult prea mult timp de stat în casă, izolați, făcut cumpărături online, nu tu un concert sau o bere cu prietenii, a urmat o perioadă de grijă prelungită. Să nu stau în căldură prea mare. Să nu mă zgâlțâie barca, autobuzul sau vreun avion. Să nu mănânc nu știu ce. Să nu mă mișc nu stiu cum. Hmmm… mda. Ceva total neobișnuit pentru amândoi care suntem pe stilul smuls când vine vorba de trăit. Dar până la urmă toata grija noastră a dat rod: l-am sădit, dopsit și răscopt pe Dimi. Rodul iubirii noastre. Băiețelul nostru iubit. Cel care ne-a făcut părinți și care ne învață în fiecare zi să fim oameni mai buni.

În ce direcție mă duc cu toate gândurile astea? Păi în direcția în care toate cele câte am trăit alături de tine, la bine și la greu, cu sau fără verigheta, m-au ajutat să mă maturizez în locuri lăuntrice care erau încă verzi și zălude. Sunt în continuare verde și zăludă… with a twist of wisdom, maturity and a whole lotta love. Pentru mine. Pentru tine. Pentru Dimi. Pentru familia noastră.

Sunt curioasă unde ne va duce drumul ăsta șerpuit!

Reflectii matinale

Reflectii matinale
 

Ce propune Maya Angelou e un exercitiu de vointa de olimpiada.

Caci gandurile nu ne sunt niciodata potolite. Ele se amesteca in iuresul zilei, se amplifica in oboseala care se insinueaza treptat inca de la primele clipiri ale diminetii si ne dinamiteaza creierii in amurg cand defensele ne cad precum chilotii aia care au ramas fara elastic.

Viata se traieste tare fain cand esti odihnit. Dar cand esti obosit, risti sa faci accident. Nu mai esti atent la ce este in jurul tau, ci mai degraba la ce e in tine si uite asa vine o pala de realitate si te izbeste frontal cat sa te scoata din tine.

Asa ca asemenea unui sofer care a condus 20h si decide ca daca nu trage masina pe dreapta sa doarma un pic, cu siguranta va face un accident mortal, asa si omul trebuie sa fie atent la sine si la cele 20h de carmit prin viata care trebuie sa fie recompensate cu somn.

Fara vorbe, fara discutii, fara reflectii, fara ganduri, caci toate gandurile venite in oboseala sunt precum hienele care abia asteapta sa se infrupte din hoiturile zilei. The remains of the day, gen.

Asa ca hai sa ne odihnim inainte sa pocnim. Iar cand om face ochi si ne-om uita indarat, s-o facem cu compasiune… pentru noi cei de atunci, pentru modul in care ne traiam bucuriile si durerile si pentru cei dragi noua care ne erau alaturi.

Cat despre viitor, speranta si rugaciunea in sensul sau cel mai laic sa ne ghideze calea. Sa fie cu gand bun si tihnit in confortul unei minti odihnite si al unui suflet usurat.

Prezentul este despre recunostinta. Si iaca ca sunt recunoscatoare ca sed invesmantata in halat si ciorapi flausati in varful patului, cu cafeaua langa in timp ce in sufragerie omul meu hraneste puiul nostru de om si converseaza asa ca de dimineata, iar pisicile motaie in briza de sfarsit de aprilie.

Acesta nu a fost un fragment din emisiunea ‘Reflectii rutiere’ de Virgil Vochina, chiar daca s-a folosit in mod accentuat o metafora rutiera pentru ce ni se intampla noua prin viata.

Hai să vorbim ca între oameni mari!

Hai să vorbim ca între oameni mari!

Bun! De câteva zile mă preocupă mai multe subiecte care țin evident de meseria mea, cât și de arii profesionale conexe. Și simt că este de responsabilitatea mea, ca psihoterapeut, să subliniez niște lucruri care mie mi se par esențiale atunci când vine vorba de practicarea acestei meserii într-o manieră corectă, legală și asumată.

Înainte de toate, în caz că se îndoia cineva, psihoterapeuții sunt oameni. Vii. Făcuți din carne, oase și greșeli. Până și cei mai experimentați profesioniști dau cu bâta în baltă în cadrul terapeutic în relație cu un client. Da, sunt psihoterapeut din ăla care se referă la omul din fața lui ca la un client, nu pacient. Pacientul este definit ca o persoană bolnavă care se găsește în tratamentul unui medic, considerat în raport cu acesta. Clientul este definit ca persoană care cumpără (regulat) de la un magazin, consumă ceva într-un local public etc., considerată în raport cu persoana sau întreprinderea de la care cumpără sau consumă. Capisci? Clienți, nu pacienți.

Acuma, partea cu greșitul e firească, fără doar și poate. Partea cu reparatul greșelii, sau al învățăturii care ar trebui să survină în urma unei dude, a unui fail, a unui fuck-up, a unei faceri de oaie, e un pic mai delicată. Regula numărul unu când vrei să repari o greșeală este să admiți că ai greșit. Sus și tare, cu cu vorbe, în discuție cu cineva relevant.

Când vine vorba de psihoterapie, cel mai întâlnit parcurs e să vorbești cu un coleg de breaslă în ceea ce se numește intervizare. Adică e un fel de ‘Show me yours, I’ll show you mine’. Cadrul discuției este unul confidențial. Scopul discuției este ca fiecare dintre terapeuții care participă la ea să contribuie cu perspective noi la cazurile colegilor, care să îi ajute pe aceștia din urmă să se dezpotmolească și să continue procesul terapeutic cu respectivul client într-o direcție cu sens și într-o manieră corectă profesional. Intervizarea este darul lui Dumnezeu pentru psihoterapeuți, oameni buni! Pentru că realitatea se construiește în conversație și minte se deblochează și lucrează eficient alternând momentele de reflecție și analiză individuale cu cele de dezbatere și analiză de grup.

Hai că e bine până aici! Un alt dar al lui Dumnezeu pentru psihoterapeuți (ăia care nu se cred Dumnezeu, firește) este cel al supervizării profesionale. Dacă intervizarea se face de la egal la egal amical, cu colegi de breaslă care au mai mult sau mai puțin aceeași experiență (aka vechime în profesie) și treaptă profesională ca tine, supervizarea se face cu un terapeut mai șmecher, mai bâtrân, mai umblat prin meandrele psihicului uman și prin urmare mai înțelept și fâșneț în desțelenirea cazurilor care par niște gheme încurcate rău.

Supervizarea este absolut necesară pentru evoluția profesională a oricărui psihoterapeut, indiferent de vârstă, experiență sau școală terapeutică. Îi musai să facem supervizare! Dacă simți cumva că nu ai avea nevoie de supervizare, înseamnă că nu lucrezi cum trebuie nici cu tine ca psihoterapeut, nici cu clientul din fața ta. Este imposibil să ai 30 de clienți și din ăștia 30, nici unul să nu te pună pe gânduri, să nu te provoace, să nu îți apese butoanele alea umane pe care le avem cu toții. Dacă simți că nu se întâmplă asta, înseamnă că ceva e off în practica ta. Că nu te conectezi autentic în procesul terapeutic și prin urmare că nu îl ajuți cum trebuie pe omul din fața ta.

Practic psihoterapie de 16 ani. În anii ăștia am trăit mult și intens în cabinet, în ședințele de psihoterapie, cât și în momentele de documentare, analiză și reflecție asupra cazurilor. Dar mai cu seamă în momentele de blocaj în care m-am dus în intervizare și supervizare și am zis cu voce tare: ‘Habar n-am ce să fac mai departe cu cazul ăsta!’.

Psihoterapia nu e pentru oricine, fiind o profesie vocațională. E grea în draci, dar atât de frumoasă. Dar ca orice profesie, își are limitele sale, și prin urmare orice psihoterapeut ar trebui să aibă în vedere că nu le poate face pe toate. Că există limite de competență. Și că dacă le depășește, intră în zona în care cel mai probabil va face mai mult rău decât bine clienților săi.

Recapitulăm concepte-cheie: psihoterapie, intervizare, supervizare, limită de competență. Să continuăm… În limba engleză sunt trei cuvinte care mie îmi plac foarte tare, și anume: responsibility, accountability și liability. Traduse în limba română ele se situează sub umbrela responsabilității, dar cumva mi se pare că ele sunt niște aspecte de sine stătătoare.

Responsabil în sens general / Responsible = a avea o obligație de a face ceva, sau a avea control asupra sau grijă de cineva, ca parte din rol sau profesie / having an obligation to do something, or having control over or care for someone, as part of one’s job or role.

Responsabil din punct de vedere moral / Accountable = obligat să sau de la care se așteaptă să își justifice acțiunile sau deciziile / required or expected to justify actions or decisions.

Responsabil din punct de vedere legal / Liable = responsabil în fața legii; răspunzător din punct de vedere legal / responsible by law; legally answerable.

V-am pierdut pe drum? Am intrat în prea multe detalii? Nu văd oare pădurea, că-s ocupată cu bucăților de scoarță de pe copaci? Ce legătură au toate astea cu psihoterapia? Oare ce legătură or avea?

Păi haideți să vă dau o idee. Succesul psihoterapiei este un subiect greu dezbătut în forurile de profil, iar modalitatea în care poți cuantifica într-un mod corect acest lucru este un bau-bau pentru mulți terapeuți care nu vor să se piardă în aspecte pe care le consideră birocratice și sterile.

Mno, numai că nu-i chiar așa. Tu ca profesionist, trebuie să te îngrijești și de această treabă, chiar dacă nu îți pare atât de interesantă ca practica în sine. Cineva trebuie să ducă gunoiul și tu ești cineva. Do you get my point? În plus, tema succesului unui proces terapeutic poate deveni atât de complicată dacă vorbim de terapie pe termen mediu și/sau lung pentru că tu începi să lucrezi cu omul la atingerea unui obiectiv simplu și cinstit și te trezești că îl atingi pe dânsul, obiectivul, but in the process, s-au mai deschis alte teme pe care parcă n-ar fi frumos și nici sănătos să le lași atârnate spunând: ‘Gata, Gigel, noi ne-am terminat cu succes treaba. Îți poți gestiona eficient anxietatea de performanță. Mă rog, acum am descoperit că ai și o agorafobie frumi, dar aia nu e treaba mea. Nu pentru asta m-ai contactat. Ia-ți-o în cârcă și p’-aci ți-e drumul!’.

So, e complicată treaba, și de aceea trebuie să vorbești cu omul din fața ta pentru a vedea care este direcția în care își dorește să meargă. Adică dacă Gigel zice că e mulțumit că și-a atins obiectivul cu anxietatea de performanță și că nu vrea să lucreze la agorafobie, este fix libertatea lui, iar decizia de a finaliza terapia îi aparține. Cum bine zicea un psihoterapeut șmecher, înțelept și fâșneț: ‘Nu poți urca o babă în tramvai cu forța din dorința de a o ajuta să ajungă acasă. Dacă ea nu vrea, nu vrea.’

Pâș-pâș ne apropiem de ce doare… Unul dintre punctele de cotitură în practica unui psihoterapeut este atunci când un client cu care a lucrat se sinucide. E echivalentul morții unui pacient pentru medici. Doare ca la balamucul lui Noe și declanșează în tine ca practician și om o tornadă de emoții și trăiri care pot include, dar nu se limitează la: furie, frică, rușine, disperare, agonie, durere, deznădejde, neputință, somatizări, insomnii, coșmaruri, PTSD and so fuckin’ on.

E lesne de înțeles de ce îi musai să mergi în supervizare profesională când ai un eveniment de genul, cu atât mai mult cu cât, dacă ești om mare la casa ta și ai dări de plătit, nu îți poți permite luxul să nu mai lucrezi fo câteva luni ca să te regrupezi emoțional. Nu mămică, în psihoterapie nu e așa. Trebuie să încerci să fii bine cu tine, ca să nu faci rău ăluia din fața ta. Este cam atât de simplu.

Dacă ai o experiență de genul și preferi să ventilezi către cunoscuți sau necunoscuți despre răul care te apasă cu nume, prenume, CNP, grupă sanguină, adresă, mama, tata, etc., în loc să mergi în supervizare te apropii periculos de mult de ceea ce se numește malpraxis. Nu e ok să vorbești despre clienți în spațiul public, fără să păstrezi confidențialitatea. Nu numai că nu e ok, nu e deontologic! Fie ei vii sau morți, trecuți, prezenți sau viitori! Mă înțelegeți? Not ok!

Singura situație în care ai obligația legală să furnizezi date amănunțite despre un caz este atunci când îți cer autoritățile acest lucru în mod întemeiat. Și asta nu verifici tu singur, gen dacă e întemeiată sau nu solicitarea lor, ci angajezi un avocat, apropo de limita de competență. Și avocatul te consiliază în situația asta.

Nu există o relație directă de cauzalitate între suicidul unui client și eșecul procesului terapeutic, dar evident că nu-i nici un succes psihoterapeutic. Sună cretin rău, dar hai să mai explic un pic. Adică tu poți să ai cel mai bun proces terapeutic cu clientul respectiv, pe un anumit obiectiv, după care omului să îi reapară niște teme de viață care nu îi dau pace și care să îl ducă în direcția suicidului.

Atâta timp cât vorbim de oameni majori cu discernământ, decizia le aparține în totalitate. Decizia de a face sau nu terapie, de a recontacta terapeutul pentru continuarea terapiei, de a stopa terapia, de a schimba terapeutul, de a trăi… sau de a muri.

Responsabilițățile terapeutului sunt de a merge în supervizare cu cazul respectiv, de a face terapie pentru a gestiona eficient procesul de doliu în raport cu clientul respectiv și de a furniza date despre caz autorităților dacă este cazul. Da, terapeuții trebuie să își asume responsabilitatea în situația în care un client se sinucide. În acest fel…