Despre pierdere… și transformare

Despre pierdere… și transformare

Nu mai știu a câta zi de auto-izolare la domiciliu e. Încerc să nu le număr. Poate pentru că numerele mă cam duc într-o zonă dintr-asta anticipativă și plină de nerăbdare. Ceea ce fac este să mă raportez la realitate cât mai mult (aia care nu implică neapărat numere) și să îmi domolesc pornirile apocaliptice.

Nu știu când se va termina toată treaba asta, așa că mă concentrez mai degrabă pe alte treburi unde văd că am control și impact. Familie. Muncă. Eu. Ieri am avut un insight facilitat de un om care vorbea despre pierdere în contextul pandemiei.

Și mi-a picat fisa. Clanc! Noi toți am pierdut temporar ceva. Însă simțim pierderea cu toată durerea ei, iar mintea nu ne e îndeajuns de puternică (comparativ cu emoția) ca să ne transmită mesajul că lucrurile se vor îmbunătăți. Cu toții am pierdut ceva… pe cineva, așa că știm cum merge treaba. Sistemul nostru de gestionare a pierderii se activează instant. Nu trebuie să facem nimic pentru a-l pune în acțiune. Se descurcă el singur. Și treaba stă cam asa:

sau așa:

Dacă ar fi să mă uit un pic la mine și la cei din jurul meu, aș zice că suntem în plină fază de FURIE. Pe care o simțim până în măduva oaselor. Ne enervează tot, toți și toate. Ne băgăm și ne scoatem, căci cenzura nu mai funcționează. Ne luăm la harță unii cu alții. Fiecare pentru el. Nivelul de sensibilitate la orice străpunge tavanul. Totul ne lezează și simțim nevoia să reacționăm. Nu să acționăm.

Știți voi vorba aia: ‘Nu-i frumos, da’-i sănătos!’. Numai că atunci când vorbim de melt-down-uri, frustrare și furie colective, atunci se întețește jocul. Fiecare este concentrat pe furia lui și face orice ca să o exprime, iar atunci când dă nas în nas cu furia altcuiva, se șochează.

Principiul reciprocității ar trebui să funcționeze, dar nu prea o face. Așa că ajungem invariabil în situații în care eu am dreptul să îmi manifest furia, dar când altcineva o face, nu-i corect. Că mă doare. Nu-mi place. Mă face să mă simt inconfortabil. Și încet-încet ajungem la conținerea emoțională.

Greu, tată! Greu de tot! Și urât! Dar atât de necesar. Show me yours, I’ll show you mine! Nu trebuie să îți placă. Nu trebuie să zici mare lucru. Trebuie doar să rămâi acolo. În relație. Și să vezi importanța exprimării furiei de toate părțile implicate, cât și necesitatea conținerii emoționale reciproce. 

Dat fiind faptul că piederea pe care o simțim cu toții este una temporară, apar noi coordonate în ecuație care s-ar putea să ne ajute mai mult decât ne imaginăm. Lumea din jurul nostru se schimbă, iar noi, pe când eram în NEGARE îi tot dădeam zor cu Doamne ajută că nu-i adevărat, că asta nu se întâmplă. Și aveam tendința să rămânem acolo, la locușorul nostru, neclintiți, înmărmuriți, așteptând să treacă furtuna ca să ne reîntoarcem la ce făceam înainte, exact în modul în care o făceam.

Guess what, mofos? That ain’t gonna happen! Așa că oricât ne-am sau v-ați împotrivi, transformarea personală este cea care ne va ajuta să trecem prin rahatul ăsta. Nu peste. Nu pe lângă. Prin. Ce înseamnă transformare personală? Totul pornește de la cap. Capul fiecăruia. Ăla obișnuit cu confort și certitudini. Dar orice învăț are și dezvăț.

Așa că de acolo începe toată lupta de convingere. A mea pe mine. A ta pe tine. Că lucrurile se schimbă și tre’ să te schimbi și tu cu ele. Să schimbi modul în care te uiți la ele. Modul în care reacționezi la ele. Modul în care te raportezi la ele. Modul în care contribui la generarea lor. Modul în care devii participant activ la transformare.

Doar atunci, când vom fi având un locus on control intern, o să ne concentrăm pe cultivarea voinței de transformare, în loc să ne concentram pe cum să o evităm, punem la colț, scuipăm, înjurăm. 

 

Doi

Doi

Clocesc de ceva zile niște gânduri care se tot rotunjesc, se completează și se accentuează legate de statul în casă, care a devenit acest efect secundar al vieților noastre cu impact îndoielnic. Căci nu prea știi sigur în ce direcție de duce.

Sâmbătă am ieșit la plimbarea în jurul blocului și cum blocu’ era lung și șerpuit, iar liniștea domnea peste tot, se auzeau doar accentele. Adică țipetele. Din vreo două case. Țipete de neputință. De frustrare. De încrâncenare.

Am vorbit despre de toate, numai despre cum arată cuplul în situații în care trebuie să stea împreuna, în același spațiu, pe timp nelimitat. Pereții locului căruia îi spunem ‘acasă’ ne pot îmbrățisa, la fel de bine cum ne pot strânge precum o menghină, iar toleranța fiecăruia dintre noi ține, în parte și de experiențele de viață similare.

Știți povestea aia cu ‘Dacă ar fi să alegi pe cineva cu care să rămâi blocat pe o insulă pustie, pe cine ai alege?’. E chiar în fața voastră, a noastră, devenită realitate. Nu mai e chiar atât de idilic peisajul, nu?

Mi se pare că ritmul amețitor în care fugim prin propria noastră viață se reflectă într-o anumită măsură și în modul în care fugim prin viața aproapelui nostru. La viteză mare nu prea vezi detaliile peisajului. La viteză mică însă parcă încep să se contureze niște lucruri de care poate nici nu aveai habar.

Pe unele le descoperi cu încântare. La altele nu vrei să te uiți, dar n-ai încotro. Sunt chiar acolo în fața ta. Iar dusul lent al gunoiului la ghenă nu le salvează de data asta.

Îmi amintesc de un discurs al lui Alain de Botton care se întreba de ce oare avem așteptarea ca doi oameni, imperfecți, cu nebuniile lor să se înlănțuie într-o compatibilitate de poveste, când logica ne zice ca nebunia mea + nebunia ta = nebunie la pătrat?

Gândul mi se duce la cuplurile care se aflau în situații extreme înainte să dea pandemia peste noi, iar acum extremul capătă noi valențe, vezi femeia care a fost nevoită de niște circumstanțe bizare să locuiască în casă iarăși cu cel împotriva căruia avea ordin de restricție.

Dar nu numai la ei. Mă gândesc și la cuplurile care trec prin schimbări de viață majore la care trebuie să se adapteze, în vreme ce în jurul lor plutește pandemia, panica și incertitudinea financiară.

Cât și la cuplurile care sunt într-o perioadă de liniște pe care și-au pregătit-o și așternut-o cu minuțiozitate, care acum pare ilară în comparație cu haosul și neliniștea exterioare.

Mai sunt și cuplurile care abia se formau care ajung ca în filmulețul ăla de pe Facebook să se excite reciproc prin spălări sincron pe mâini, decât prin contact fizic de îndrăgosteală.

Și totuși știți în ce direcție am putea noi, aceste diade nesfărșite de omuleți să ne uităm întru înțelepciune?

Spre cuplurile ‘la risc’ care au trecut prin război, regimuri opresive și pierderi care ies în continuare să își ia pâine (sub privirile dojenitoare ale milenialilor) și merg înainte pentru că le este familiar sentimentul de criză. S-au împrietenit cu el și îl consideră parte și firescul vieții.

Ei ne-ar putea reaminti că e perfect natural să îți fie greu. Și că în fața greului trebuie să te zbați spre mai bine. Să nu te lași. Că dacă te lași, nu vine nimeni să te salveze.

Nu zic că trebuie neapărat să trăiești război și foamete ca să fii rezilient, dar zic că trebuie să îți deschizi ochii și să te uiți în jur căci lumea asta, așa cum o știai până acum s-ar putea să se schimbe.

Iar responsabilitatea ta de om, cât și a voastră, a noastră de doi câte doi, e să-i ținem piept și să ținem pasul cu ea.

Saudade

Saudade

Nu-i zi mai potrivită pentru ascultat muzică portugheză decât asta. Cel puțin pentru mine. Îmi dă așa o stare faină de mi se pare pielea de găină și mă duc cu gândul la amintirile mele în portugheză.

La serialele la care mă uitam când eram puștoaică minunâdu-mă de duioșia graiului.

La muzica portugheză și braziliană care îmi popula urechile când mi se arăta starea potrivită.

La tipa care era studentă la portugheză și colegă la cursurile de CAE din liceu.

La cadoul pe care (n)i l-am făcut într-un februarie care ne-a dus la Lisabona.

La liniștea pe care am simțit-o când am ajuns la capătul lumii – Cabo da Roca.

La azulejos, pasteis și bifana.

La localul minuscul din Vatra Luminoasă cu specific portughez pe care l-am vizitat o dată demult pentru niște pasteis și niște Porto.

La speranțele de a ajunge în Brazilia.

La singura prietenă pe care mi-am făcut-o cât am stat în Cambridge care avea tatuat pe unul dintre brațe ‘saudade’.

La cum aveam în plan să mă înscriu la cursuri de portugheză înainte de toate astea.

La restaurantul portughez la care am tot plănuit să mergem cu niște prieteni care au și ei ceva dor portughez.

Până una alta învăț portugheză prin muzică și mă bucur de sâmbăta asta luminoasă.

Joia vântului șuierător

Joia vântului șuierător

Așa îi va rămâne numele pentru că ăsta a fost zgomotului de fond astăzi. Șuierături vântoase. Ba pe hol. Ba printre copaci. Ba prin burlanul de la baie care făcea să vibreze gura de vizitare, spre teroarea Rinei care o păzea precum soldatul Svejk.

Știți care-i partea bună a ceea ce fac eu acum? Că nu știu în ce direcție mă voi duce cu firul gândurilor aștenut pe albul ecranului. Pentru că mă obosește atâta control și simt că noi, oamenii, am venit în ultima vreme cu chintale de control direct proporționale cu percepția pericolului (văzut în imprevizibilitatea sa înspăimântătoare) și efectele secundare nu întârzie să apară.

Nu vreau să mă robotizez, așa că glumesc. Fac haz de necaz. Mă joc cu vorbele. Fac mișto. Încerc să nu mă iau foarte tare în serios. Mai și înjur. Știți si voi cum e cu umanitatea asta. Trebuie exersată ca să nu uităm s-o mai scoatem de la naftalină.

Dacă ieri ziceam că nu mai pot după mai bine de 10 ore online, eul de astăzi poate.

Și poate, pentru că a decis să se îmbrace în galben ca să înceapă ziua bine.

Poate, pentru că a decis să închidă laptopul de muncă la ora la care trebuie, nu la alta.

Poate, pentru că a decis să scormonească salteluța de gimnastică și să facă niște Pilates pentru mind, body & spate oferit cu atâta generozitate de Simona. Simo, spatele meu îți mulțumește! 🙂

Poate, pentru că a decis ca după Pilates să deschidă fereastra larg și să își ia cartea aia începută de la Crăciun ca să mai vadă care-i treaba cu ‘Cele 12 reguli de viață’ ale lui Jordan Peterson. Nu-i ironic că am început prin a zice că ne afundăm în control și acum vorbesc de reguli de viață? Nu degeaba zice Jordan ca haosul este asociat cu femininul. Pentru că, aflați că, în capul meu, totul se leagă de tot.

Poate, pentru că astăzi, în timpul Circle Time-ului cu Year 1 Blue toată lumea a strigat în cor ‘we love school, we miss school’ și am făcut inimioare cu mâinile pe care ni le-am trimis unii altora așa prin fibră optică.

Poate, pentru că vede sensul în toată căpița asta de evenimente care se precipită de la o zi la alta.

Și uite că asta zicea și Jordan, că viața nu-i despre fericire, ci despre sens. Că cică fericirea-i o treabă secundară care mai apare când și când, dar că sensul este călăuza, mai ales în criză. Cred că lui Jordan îi placea mult și de Viktor Frankl că el era cu sensu’ vieții.

Un pasaj care mi-a plăcut în mod special din carte este:

‘Avem nevoie de reguli, standarde, valori – și luați separat, dar și luați împreună. Suntem niște animale de povară, obișnuite să tragă la jug. Avem nevoie de o încărcătură care să ne justifice existența mizerabilă. Avem nevoie de rutină și de tradiție. Aceasta înseamnă ordine. Ordinea poate deveni excesivă, ceea ce nu este bine, dar haosul este o mlaștină în care ne înecăm – și nici asta nu e bine. Trebuie să ne menținem pe calea dreaptă și îngustă… Cărăruia este fâșia care desparte ordinea de haos. Acolo suntem suficient de stabili, dar și suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili, de cooperanți. Urmând această cărăruie, ne găsim sensul care ne poate justifica viața cu inevitabila ei suferință.’

Cred că perioada asta, pentru noi ca profesori, este fix provocarea de a urma cărăruia de care vorbea Jordan Peterson care să ne facă suficient de stabili, dar si suficient de curioși, de metamorfozabili, de vindecabili și de cooperanți încât să pășim în pași de pionieri (căci asta suntem) pe niște teritorii total necunoscute pe care le luminăm prin sensul nostru comun: să susținem educația prin orice mijloace, în orice condiții, independent de orice pandemie ne-ar bate la ușă.

P.S.: Întrerupem programul obișnuit de auto-izolare cu o întrebare de ultimă oră: Pe la voi a venit cineva acasă să vă testeze? Nu de alta da’ io îi aștept în pridvorul apartamentului și mă gândeam dacă să las ușa descuiată sau nu…

Uncertainty Is the New Black

Uncertainty Is the New Black

Un lucru pe care l-am realizat după o săptămână de online este că mă pot obișnui cu orice, atâta timp cât îi văd utilitatea. Iar pentru mine, tot ceea ce fac are scopul de a ține oamenii conectați și mai mult sau mai puțin în toate mințile.

Am vorbit doar cu voi adulții zilele astea, pentru că știu ca noi, adulții suntem cei care trebuie să ținem reduta și să le dăm un exemplu demn de urmat copiilor din jurul nostru legat de reziliență. Și am iubit timpul petrecut pe Zoom, WhatsApp, telefon și mail pentru că mi-a reamintit că suportul psihologic, consilierea și psihoterapia se pot face într-o varietate de contexte.

Și mai mult decât atât, am realizat că această perioadă nu face altceva decât să ne permită să ne apropiem mai tare, să ne cunoaștem mai bine și să fim unii în preajma altora în momente de vulnerabilitate care mai de care.

Să fim în sedințe când vecinul de la 3 se hotărăște să își facă pereții șvaițer cu bormașina.

Să vorbim la telefon când cu o mână lucrăm, cu o mână dăm de mâncare copiilor și cu încă o mână le printăm materialele pentru continuarea educației acasă.

Să trimitem un email când suntem cu nervii în piuneze de atâta stat acasă, când prin natura noastră suntem niște umblători.

Așa că mă bucur că am fost în vizită acasă cam pe la toată echipa cu care lucrez. Ce casuțe frumoase aveți, care reflectă cum sunteți voi… când nu sunteți la serviciu. Când sunteți pur și simplu la voi acasă.

Numai că zilele astea nimic nu mai e pur și simplu. S-au încâlcit toate precum lanțul ăla pe care oricât de mult ai încerca să-l deznozi tot degeaba.

Uncertainty is the new black.

Și pentru niște oameni care s-au culcușit în certitudini, și păci, și confort mondial, acest val ne-a luat pe sus și ne duce departe-departe. De fapt cred că ne deschide ochii cu privire la esența lucrurilor, mai presus de propria ogradă.

Cum reacționăm la incertitudine este într-adevăr o poezie. Mai cu rimă. Mai fără. Mai cu vers lung și alb.

Cum reacționăm la frică e și mai și. Acum câteva luni le povesteam elevilor de a 11-a despre fight, flight, freeze și fawn. Acum le trăim.

Voi în ce categorie vă încadrați? Luptați? Fugiți? Înghețați? Sau deveniți brusc prietenoși și complianți?

Puteți să aveți un moment de sinceritate și claritate cu voi în care să vă răspundeți la această întrebare. Nu de alta, dar în funcție de răspuns veți avea mai multă claritate cu privire la ‘De ce?’-ul din spatele propriilor acțiuni.

La mine e o combinație în care predomină lupta. Că mie îmi place să mă opun. În general. Așa că față în față cu adversitatea, opoziția pică numai bine. Și mai e și nițică fugă. Fugă de mesajele înțesate de negativitate și de spiralele sociale care se comportă ca niște găuri negre care îți absorb orice urmă de energie.

Cu încremenirea mai ușor, dar în ceea ce privește fawn-ul, aș zice că am și ceva din el, pentru că sunt convinsă că prin dialog și comunitate putem trece orice primejdie oricât de mare.

I showed you mine, you show me yours… în dulcele stil al reciprocității.

Până una alta, be safe and sane.