May26

Les Péchés des Parents

Posted on by
Les Péchés des Parents

Daca ma cititi de ceva vreme, cumva ati inceput incet-incet sa imi cunoasteti parte din mendre si tabieturi. Unul dintre acestea, care nu stiu daca este meandra (a concretului, fireste) sau tabiet, este acela de a lua din zbor niste teme obscure, si de a le explora pana la epuizare. A mea sau a lor.

Asa mi s-a intamplat cu mult-mediatizatul caz Pelicot. Nu voi da curs valului de feminism creat in jurul partenerei din cuplul Pelicot, si sa ma refer la caz folosind numele ei, ci aleg sa analizez cazul din pespectiva fiicei lor, Caroline Peyronnet, care in prezent are 47 de ani. Ea a ales sa se prezinte catre media folosind pseudonimul Caroline Darian, Darian fiind o combinatie intre David si Florian, ceilalti doi frati ai sai. Ce frumos! Pentru un copil care se simte orfan atat de tata, cat si de mama, sa se refugieze intre fratii ei, caci ei ii sunt salvarea.

De duminica pana astazi m-am uitat la 4 materiale documentare despre familia Pelicot, facute de trusturi de media impamantenite intr-ale verificarii de surse. Ceea ce m-a ajutat sa imi pun gandurile in ordine pe subiectul aceasta au fost doua materiale: un articol de ziar online care abordeaza mai amplu culisele cazului si un episod din podcastul lui Oprah Winfrey in care o are ca invitata pe Caroline.

In decursul podcastului, Oprah dezbate cu Caroline, noua carte pe care a scris-o, incercand sa proceseze trauma ei complexa si la un moment dat, pe ecran apare urmatorul citat din cartea ‘Et j’ai cessé de t’appeler papa’, pe care l-am si fotografiat ca sa nu imi scape, si anume:

‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’

Cand am citit asta, mi-am zis:

Mai fata, fix asa! Uite cum mi se confirma faptul ca copiii, in radiografierea relatiilor dintre parintii sai, sunt mai corecti, incisivi si profunzi decat orice psiholog, psihiatru sau psihoterapeut de cuplu si familie. 

In martie 2025 ea depune plangere impotriva lui Dominique Pelicot pentru ‘administrarea de substante psihoactive’ si pentru ‘abuz sexual’. Ii reproseaza in egala masura lui Gisele Pelicot ca nu a sustinut-o in acest demers. Ea declara pe acest subiect:

‘Mama mea nu este o persoana demna de admirat (une icone) pentru mine […] Noi suntem singuri. Noi nu mai avem nici mama, nici tata, astazi.’

Dupa o perioada in care a simtit sa ia distanta fata de Gisele Pelicot, Caroline a decis sa reia legatura cu ea, motivand in podcastul cu Oprah ca ea oricum nu mai are tata, dar mama are in continuare. Ce a vrut sa spuna cu asta, va intrebati? Pai dupa ce a trecut primul tsunami de durere si suferinta, si-a dat seama ca ii este mult prea greu sa se raporteze la ea ca neavand nici un parinte, si cumva a simtit ca, undeva, candva, o va putea ierta pe mama ei.

Nu este intamplator titlul pe care l-am pus acestei scrieri, caci in cazul Carolinei, al lui David si al lui Florian, ca copii ai cuplului Pelicot, ei sunt singurele victime reale care trebuie sa plateasca pentru pacatele parintilor lor. Oameni buni, intentia mea nu este sa imi pun tot valul nou feminism in cap, ci sa ii spun valului:

Alo? Valule! Adevaratul icon feminist din povestea este Caroline Peyronnet, deci pe ea sa o punem pe toti peretii, sa o invitam pe la toate emisiunile, sa tapetam societatea civila cu campania pe care o face impotriva cazurilor de submisiune chimica.

Oare valul va intelege profunzimile si nuantele subtile ale acestei expuneri? Eu sunt pregatita sa imi suflec manecile si sa va explic, metodic, chiar daca port maieu acum. Il suflec si pe ala.

Hai!

Informatiile la care fac referire pot fi gasite chiar pe Wikipedia, dar evident conteaza modul in care ele sunt conectate ca sa capete sens. Abordarea pe care o voi alege este cea a analizei relatiei de cuplu dintre Gisele si Dominique Pelicot, pornind de la premisa ca degradarea relatiei de cuplu a dus catre aceste directii tenebroase ale fiintei fiecaruia dintre ei, respectiv de abuzator absolut si victima martirizata.

Gisele s-a nascut in Germania, tatal sau fiind soldat francez. Se muta in Franta la varsta de 5 ani, iar la 9 ani mama ii moare de tumoare pe creier, iar ea ramane cu tatal sau deprimat si cu noua lui sotie care pare ca ii face viata un calvar. In cartea ei, caci fiecare cu cartea ei, Gisele povesteste despre cum reuseste sa zambeasca in continuare in mijlocul haosului din familia sa, si nu se lasa doborata.

Afirma in interviuri ca puterea sta in ADN-ul ei, ca asa a fost ea construita si ca atat mama, cat si bunica sa (nu am gasit informatii despre istoricul traumatic al bunicii, desi eram tare curioasa) au trecut prin momente extraordinar de grele. Gisele reuseste sa se afirme si sa se ridice profesional, ajungand sa lucreze ca manager logistic la niste centrale nucleare.

Dominique s-a nascut in Franta. Parintii sai se muta din locul unde isi facusera casa mai aproape de un centru de veterani proaspat iesiti din cel de-al doilea razboi mondial, unde tatal sau este portar. Inainte de a fi inceput relatia cu tatal lui Dominique, mama sa, traise cu fratele acestuia cu care facuse si doi copii.

Fratele Dominique, Joel, care era mai mare cu 4 ani decat el, era preferatul tatalui datorita reusitelor lui scolare. Joel isi continua scoala, Dominique o abandoneaza si incepe sa lucreze pe santier. Familia se muta din nou si o iau in plasament pe Nicole, pe care tatal lui Dominique o abuzeaza sexual. La varsta de 17 ani, Dominique isi ia certificatul de electrician.

Cei doi se intalnesc in 1971 si se indragostesc nebuneste. Accent pe nebuneste, pentru ca dragostea lor nebuna dainuieste pe parcursul celor 50 de ani de relatie, si este reciproca. Dominique zice ca atunci cand a cunoscut-o pe Gisele a fost cel mai fericit om de pe pamant, si chiar il cred. Daca te uiti la pozele lor de nunta, vezi doi oameni tineri, brazdati fiecare de propriul lui trecut traumatic, care decid sa se vindece impreuna in relatie. Numai ca ce sa vezi, atunci cand ai un istoric traumatic atat de complex, vindecarea nu prea e posibila, si mai devreme sau mai tarziu ies la suprafata toti, dar toti scheletii tai din toate debaralele, din toate casele in care ai trait tu vreodata. Si ei aveau, fiecare, muuuulti scheleti.

Se casatoresc in 1973, dupa doi ani de tatonare, si fac 3 copii: David (1973), Caroline (1979) si Florian (1986). In 1986, mama lui Dominique moare si el ramane profund marcat de aceasta moarte, considerand-o o femeie nefericita care a fost batuta si chinuita toata viata de tatal sau.

La finele anilor 1980, Gisele are o relatie extraconjugala, si in acel moment Dominique se manifesta violent fata de ea pentru prima oara. La cateva luni dupa, si el are o relatie extraconjugala pentru care paraseste caminul conjugal pentru cateva luni. Relatiile extraconjugale continua de ambele parti.

In 2001 cei doi decid sa divorteze din ratiuni financiare pentru a isi securiza bunurile, dupa ce una dintre firmele facute de Dominique intra in faliment. Continua sa stea in aceeasi casa si se recasatoresc in 2007. Prin 1999 incep primele semne de infractionalitate la Dominique, cu violenta impotriva femeii.

In interviul sau pentru BBC, Gisele este intrebata de ce crede ca Dominique a recurs la acest abuz. Care i-a fost motivatia? Iar ea, calm, pedant si cu o oarecare doza de mandrie care friza aroganta traumatica a unei femei care nu se lasa doborate de nimic in viata, zice (parafrazez):

‘Eu am fost intotdeauna o femeie care nu a putut fi supusa. Dominique a vrut sa ma supuna si nu a putut. Si in relatia de cuplu. Noi am fost un cuplu modern. Imaginati-va ca in anii ’70 lucram amandoi, gateam amandoi, faceam curat amandoi. Intotdeauna a fost asa. Iar pe plan sexual el avea niste fantezii carora eu nu am vrut sa dau curs pentru ca eu sunt pudica. Nu am vrut sa fac swing parties si el si-a dorit asta foarte tare’.

Intr-una dintre expunerile despre barbatii pe care i-a adus Dominique in casa in cei 10 ani de abuz prin submisiune chimica, se numarau foarte multi arabi pentru ca stia ca Gisele este rasista si tocmai pentru a se razbuna pe ea, selecta barbati din diferite etnii.

Dar de ce sa se razbune pe ea, va intrebati?

Ce i-a facut aceasta femeie care sa justifice aceasta razbunare odioasa?

Nimic!

Nimic nu justifica abuzul!

Ever!

Tineti minte trei cuvinte de la mine!

Daaaaar, la nivel relational, acesti oameni au fost intr-o lupta de putere de la bun inceput care probabil s-a reglat prin descarcarea tensiunii sexuale asa cum se intampla in cuplurile tinere si indragostite, numai ca atunci cand ai un trecut traumatic care oricat ai fugi tot te ajunge din urma, cat si un prezent in care se manifesta activ lupta de putere, nevoia acerba de control si aceasta determinare de a ii dovedi celuilalt ca esti mai puternic, de neclintit, de neoprit, de fier, evident ca celalalt o sa zica la un moment dat:

Cap ou pas cap?

Ia sa vedem, cam cat de tare esti tu, mai Gisele? Si de aici a inceput foiala, care a ajuns in sfere paroxistice in care el o abuza, dar avea grija ca abuzatorii sa nu o maltrateze, iar ea ignora toate red flag-urile care i-au aparut in cei 10 ani pentru ca il iubea, asa cum isi iubeste Stockholm, sindromul.

Este foarte probabil sa imi iau mult hate pentru analiza asta, dar as vrea sa va las cu un punct de reflectie:

Oare cu ce dracului ne ajuta pe noi femeile, in lupta noastra de eliberare, dar si in incercarea de a ne implini ca femei, sa consideram barbatii ca fiind niste abuzatori irationali, perversi si manipulatori? Cu ce? Cu ce ne ajuta sa credem (naiv) ca o femeie care e casatorita de 40 de ani cu un barbat cu care a trait foarte multe bucurii si necazuri, este indeajuns de ignoranta incat sa nu isi dea seama (macar partial) ca ceva nu e in regula cand cade de pe scaun de la sedative, cand o doare tot corpul, cand se simte mahmura in fiecare dimineata, cand are dureri vaginale, cand are boli cu transmitere sexuala? Cam ce relatie sa ai cu propriul corp incat sa nu realizezi ca ceva nu merge bine deloc?

Si aici revin la citatul din cartea lui Caroline cu care voi si incheia:

‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’

Nota Bene: Lipsa de onestitate este a amandorura, si a lui Gisele, cat si a lui Dominique Pelicot.

Caroline, mergi pe drumul tau! Intr-adevar, tu nu mai ai parinti, dar ai niste frati minunati si ei sunt ai tai de acum, cat si familia pe care ti-ai facut-o cu mana ta. Parintii tai te-au iubit, dar s-au iubit mai mult pe ei si asta a ajuns sa ii mistuiasca. Si uite asa au dat foc la toata casa, cu voi cu tot in ea. Mama ta nu este nu model de urmat, cat nici tatal tau. Sunt doi oameni indurerati, care pentru un moment au sperat ca dragostea pe care si-o purtau ii va vindeca, dar traumele le-au fost prea mari, iar dragostea nu a fost indeajuns de mare incat sa suprascrie trecutul dureros. Dar tu poti face diferit. Tu poti opri ciclul traumatizarii transgenerationale. Trebuie doar sa iti propui asta si sa lucrezi zi si noapte cu tine in directia asta. Poti, fata! Poti!

May24

Tragace si licariri

Posted on by
Tragace si licariri

Astazi m-am trezit sa fiu un pic mai tehnica in scriere. Vreau sa va povestesc un pic despre conceptele de triggers si glimmers asa cum functioneaza ele la nivelul sistemului nervos al fiecarui individ. Voi incerca sa ma refer la triggers ca la tragace si la glimmers ca la licariri ca sa ne apropiem un pic mai mult de limba romana, care tare-i frumoasa si generoasa in sensuri si conotatii.

Termenul de ‘tragaci’ a inceput sa fie folosit mai intens in psihologie prin anii ’80 atunci cand Tulburarea de Stres Post-Traumatic a fost introdusa in Manualul de Diagnostic si Statistica al Bolilor Mentale III, si era definit ca stimul care genereaza in mod involuntar un raspuns fizic la trauma (similar cu apasarea pe tragaciul unei arme).

Pe de alta parte, termenul de ‘licarire’ apartine Teoriei Polivagale, dezvoltata de Stephen Porges in 1995, adica 15 ani mai tarziu si a fost definit prin opozitie cu fratele ‘tragaci’, ca micro-moment de bucurie, pace si recunostinta care trimite semnale de siguranta si calm catre sistemul nervos central.

In Teoria Polivagala, Stephen Porges descrie neuroceptia ca procesul prin care circuitele neuronale citesc si decodeaza semnalele de pericol din mediul nostru inconjurator. Prin neuroceptie, noi experimentam lumea intr-un fel in care in mod involuntar scanam situatiile si oamenii pentru a ne da seama daca sunt de incredere sau periculosi.

Ca parte din sistemul nostru nervos autonom, procesul se intampla inafara controlului nostru constient. Fix asa cum respiram fara sa ne spunem sa o facem, asa scanam si mediul pentru pericole fara sa ne propunem constient acest lucru. Nervul vag are un rol important in neuroceptie pentru ca ambele parti ale sale sunt stimulate in timpul procesului. Fiecare parte (ventrala si dorsala) raspund diferit in timp ce scanam informatia din mediul inconjurator si din interactiunile sociale.

Partea ventrala raspunde la semnale de siguranta din mediu si interactiuni, sustinand sentimentele de siguranta fizica si conexiune emotionala neamenintatoare cu cei din mediul nostru social.

Partea dorsala raspunde la semnale de pericol, extragandu-se din conexiune, din constietizare spre o stare de autoprotectie. In momentele in care traim un semnal de pericol extrem, ne inchidem si ne simtim amortiti, iar acesta este un semn clar ca nervul vag dorsal a preluat legatura.

Tot in Teoria Polivagala sunt descrise trei etape evolutionare in dezvoltarea sistemului nostru nervos autonom. Departe de a sugera un echilibru intre sistemul nervos simpatic si cel parasimpatic, Porges, descrie o ierarhie a raspunsurilor cladita in sistemul nostru autonom.

Imobilizarea este cea mai veche cale si implica imobilizarea raspunsurilor. Partea dorsala a nervului vag raspunde pentru decodarea semnalelor de pericol extrem, ceea ce ne determina sa devenim imobilizati (freeze!), sa raspundem la frica prin inghetare, amortire si shutdown. E ca si cum sistemul nostru nervos parasimpatic intra in overdrive in timp ce raspunsurile noastre ne duc in directia de inghetare, in defavoarea unei simple si sanatoase incetiniri de ritm.

Mobilizarea apare in sistemul nervos simpatic si ne ajuta sa ne mobilizam cand primim din mediu semnale de pericol. Tasnim spre actiune cu un flux mare de adrenalina pentru a pleca din fata pericolului sau pentru a il infrunta. Teoria Polivagala sugereaza ca aceasta cale s-a dezvoltat ulterior imobilizarii in ierarhia evolutionista.

Implicarea sociala este cea mai recenta adaugire la ierarhia raspunsurilor la pericol si se bazeaza pe partea ventrala a nervului vag care e responsabila pentru sentimentele de siguranta si conectiune. Conectarea sociala ne permite sa ne simtim ancorati, iar acest simtamant este facilitat de calea ventrala vaga. In acest spatiu ne simtim in siguranta, calmi, conectati si implicati.

In timp ce ne traim viata de zi cu zi, apar momente inevitabile in care ne simtim in siguranta si altele in care ne simtim in pericol. Teoria Polivagala sugereaza ca acest spatiu este fluid si ca ne putem misca inspre sau dinspre aceste locuri diferite folosindu-ne de ierarhia raspunsurilor la pericol cu usurinta. De exemplu, putem experimenta conectare sociala in imbratisarea unei persoane iubite, si mai apoi sa ne simtim mobilizati catre actiune atunci cand avem un conflict la munca. Sunt de asemenea momente in care citim si raspundem la semnalele de pericol intr-un fel in care ne simtim blocati in situatie si ne este imposibil sa iesim din acea situatie. In acele momente, corpul raspunde la emotii intense de furie si stres, miscandu-se spre un spatiu primordial de imobilizare. Nervul vag dorsal este impactat si ne incuie intr-un loc de inghet, amortire si disociere. Semnalele de pericol devin coplesitoare in aceste momente in care nu vedem real o solutie de a iesi din situatie, iar niste exemple concrete sunt cele de abuz fizic sau abuz sexual.

Acum ca am dat-o la pace cu tragacele, sa ne concentram un pic si pe licariri. Creierul nostru a evoluat prioritizand detectarea pericolului in defavoarea confortului. Acest fenoment poarta numele de Biasul Negativitatii in care evenimentele negative tind sa ne atraga atentia mai repede si sa ne ramana in minte mai mult decat cele pozitive. Acest lucru este adaptativ daca eviti pradatori, dar in viata moderna ne pot conduce sa ne concentram cronic pe scanarea stresului, a respingerii, a conflictului sau a esecului.

Licaririle functioneaza in parte pentru ca intrerup bucla automata de scanare a amenintarii. O licarire poate fi o raza de soare care ti se furiseaza prin geamul camerei, un miros familiar, sunetul unei persoane care rade, un animal de companie care vine sa se gudure pe langa tine, sentimentul care te incearca atunci cand expiri adanc, un cantec care iti face corpul sa se simta relaxat. Aceste momente sunt micute, dar la nivel psihologic conteaza pentru ca ne redirectioneaza atentia catre semnale de siguranta si conexiune.

Licaririle sunt reglari de jos in sus. Multe sfaturi de sanatate mentala sunt cognitive (gen ‘Gandeste diferit!’), in vreme de licaririle sunt somatice, bazate pe corp, nu minte. In loc sa se certe cu gandurile, ele incep de la senzatii. Percepi caldura, usurinta, centrarea, deschiderea, respiratia, moliciunea pieptului, etc. Acest lucru conteaza pentru ca stresul si trauma nu sunt doar experiente mentale, ci sunt experiente ale sistemului nervos, asa ca o licarire este mai putin ‘M-am convins ca totul e bine’ si mai mult ‘Corpul meu a simtit pentru un moment ca totul e bine’. Aceasta distinctie este majora in psihologia traumei.

Dupa cum va spuneam si mai sus, Teoria Polivagala propune ipoteza conform careia sistemul nostru nervos realizeaza constant ‘controale de siguranta’ inconstiente, adica neuroceptie. Conform acestui cadru conceptual, tragaciurile semnaleaza pericol, iar licaririle siguranta. Cand sistemul nervos percepe siguranta, oamenii devin mai sociabili, mai flexibili emotional, mai putin defensivi si mai capabili de curiozitate si conexiune.

Este important de separat utilitatea clinica a licaririlor de statutul stiintific al Teoriei Polivagale. Unii cercetatori contesta parti ale acestei teorii, afirmand ca sunt suprasimplificate sau nu sunt sustinute suficient de dovezi palpabile. Dar, chiar si cei mai duri critici confirma faptul ca: semnalele senzoriale impacteaza starea emotionala, ca semnalele de siguranta conteaza si ca atentia si reglarea corporala influenteaza raspunsurile la stres. Aceste idei sunt sustinute puternic atat de psihologie, cat si de neurostiinte.

Licaririle se intaresc prin repetitie, efectul lor fiind cumulativ. Daca observam in mod repetat, constient, intentionat micro-momentele ne pot exersa atentia si sistemele de invatare emotionala sa recunoasca siguranta cu mai multa usurinta. Acest lucru se conecteaza cu mindfulness-ul, cercetarile asupra fenomenului de recunostinta, activarea comportamentala si teoria emotiei pozitive.

Psihologul Barbara Fredrickson si Teoria ‘Largeste si Construieste’ sugereaza ca emotiile pozitive mici augmenteaza flexibilitatea cognitiva si rezilienta in timp. Licaririle se potrivesc perfect in acest model, astfel inca din punct de vedere psihologic licaririle nu sunt doar niste ‘moment dragute’, ci pot functiona ca: reeducarea atentiei, conditionare emotionala, reglare a sistemului nervos, reconsolidarea memoriei si consolidarea rezilientei.

Trauma poate face ca licaririle sa fie mai greu de observat. Oamenii cu stres cronic, anxietate, burnout, PTSD sau trauma complexa sunt de cele mai multe ori hipervigilenti. Sistemul lor nervos va prioritiza predictiile legate de amenintari, pazirea emotionala si scannig-ul rapid al pericolelor. Atunci cand se intampla acest lucru, licaririle pot fi resimtite ca inaccesibile sau ireale. Acesta este si motivul pentru care psihoterapeutii ii incurajeaza pe client sa nu alerge dupa momente mari de fericire, ci sa observe in schimb: momente mici de neutralitate, moliciune temporara si momente mici in care se simt in siguranta. Tehnica ‘M-am simtit calm pentru 10 secunde’ poate face minuri pentru o tranzitie a sistemului nervos de la alerta la calm.

Licaririle sunt profund personale pentru ca ele sunt invatate prin asociere. Sistemul nervos eticheteaza anumite experienta ca sigure, raportandu-se la istoria ta de viata. O licarire a unei persoane, cum ar fi ploaia pe geam, sunetele de aeroport, betisoarele parfumate sau un anumit miros de cafea, pot fi lipsite de sens sau chiar amenintatoare pentru alta persoana, Acesta este motivul pentru care licaririle nu trebuie vazute generic ca niste ‘sfaturi de self-care’, ci mai degraba ca semnale individualizate de siguranta.

Si ca sa incheiem intr-o nota complexa, ati auzit de abilitatea psihologica de a savura? Un mecanism cheie din spatele licaririlor este ceva ce psihologii denumesc ‘savurare’, care se refera la observarea deliberata si extinderea experientei pozitive. Cercetarile sugereaza ca latenta asupra unui moment pozitiv pentru 10-20 secunde poate intari encodarea emotionala si consolidarea memoriei. Asa ca in loc de ‘Misto apus. Ce urmeaza?”, sistemul nervos obtine ‘Opreste-te! Fa o pauza! Simte ce ai de simtit! Stai aici cateva secunde!’. Aceasta pauza schimba modul in care experienta este procesata.

O modalitate folositoare in care ne putem gandi psihologic la licariri este ca sunt microexperiente de siguranta incorporata care ajuta la contrabalansarea biasului negativitatii din creierul uman. Fara pozitivitate toxica, sau fara sa ne prefacem ca viata e buna, ci mai degraba sa ne invatam sistemul nervos ca momentele de siguranta, frumusete, conexiune si reglare pot co-exista pe langa cele de stres.

Toata aceasta expunere teoretica are legatura foarte mare cu scrierea de ieri, aceea a indemnului spre a nu ne abadona copiii. Cum? Pai daca suntem constienti ca parinti care ne sunt tragacele si licaririle, ne putem uita cu blandete la copiii nostri pentru a-i ajuta sa si le identifice pe ale lor. Si va mai spun ceva: copiii au o super-putere! De fapt au mai multe, dar acum vreau sa zabovesc asupra uneia: ei pot detecta licariri la tot pasul. Si va las sa reflectati fiecare la tragacele si licaririle proprii cu un exemplu simplu:

Intr-o dimineata, ne grabeam spre gradinita. Eu pe tocuri. Dimi alergand dupa mine pe alee. Eu cu sarsanale si urgenta intarzierii la gradinita. Dimi cu dorinta de a ii face pe plac ma-sii. Si, undeva in mijlocul aleii, Dimi s-a oprit si a zis cu zambetul pe buze ‘Mami, uite! O rama!’. Acela a fost momentul in care m-am oprit si am stat vreo 30′ sa ne uitam la rama care isi facea loc prin crapaturile din asfalt sa ajunga la ceva mancarica. M-am calmat instant si i-am multumit lui Dimi ca m-a oprit.

Atat am avut de zis pe ziua de astazi…

May23

Hai sa nu ne abandonam copiii!

Posted on by
Hai sa nu ne abandonam copiii!

Hai sa nu ne abandonam copiii!

Nu, nu e o gluma si nici vreun slogan menit pentru alti oameni, ci chiar pentru noi, cei ce citim aceste randuri.

Hai sa le dam o sansa lor si implicit si noua la viata! La o viata impreuna. Mame si pui. Tati si pui. Si daca suntem doar foarte-foarte norocosi, mama, tata si copii. In orice forma de organizare ne vine la indemana.

Ma uitam dupa statistici de divort ca sa imi fac o idee cam cat de mare este fenomenul, cand mi-am dat seama, acum in creierii diminetii, cu ochii inca lipiti de somn si neuronii imbibati in apa de ploaie, ca noi nici nu mai vrem sa ne casatorim, daramite sa divortam. Sau tocmai pentru nu ajunge la divort.

Si ne poate invinui cineva? Ca mileniali, ne-am inceput viata in comunism si am continuat-o intr-un capitalism bajbaitor. Si aceasta orbecaiala s-a reflectat si la nivel social. Casatoria inca este o institutie care ofera stabilitate si predictibilitate familiilor. Noi inca aspiram la casnicie. Noi cei necasatoriti, cat si noi cei divortati. Noi. Milenialii.

Cu GenZ lucrurile stau un pic diferit. Ei nu, caci mintea lor e deschisa la alte oportunitati de organizare sociala. De la concubinaj, relatii deschise, poligamie, familii monoparentale create cu donator de sperma.

Noi milenialii suntem la granita dintre old-school si new school. GenZ deja au taiat gardul de sarma ghimpata al new school-ului si exploreaza cam toate optiunile de pe platoul acela de care inainte nu se atingea nimeni de rusine, frica de judecata si alte apanaje morale mai mult sau mai putin invechite. Bravo lor!

Eu sunt mileniala. O mileniala geriatric, ca sa fiu foarte specifica. Nascuta in ’85. Sunt si o mama tot geriatrica, pentru ca l-am nascut pe Dimi la 37 de ani. Am divortat la 39 de ani si uite-ma cum ma organizez intr-o familie monoparentala linistita si armonioasa: mami, Dimi si Vio. Trei suflete sub acelasi acoperis al casei cu stelute. Acoperis sub care vin cu sprijin Maminu si Unchiuletu’, cat si multi multi prieteni din tribul lui mami. Mami intotdeauna a avut un trib, caci e constienta de faptul ca zicala cu ‘it takes a village…’ nu e degeaba, si isi vrea tribul aproape ca sa isi creasca frumos puiul. Am tribul de la parc. Tribul de la munca. Tribul dinafara muncii. E frumos tribul meu. Frumos si sanatos.

Dar oare ce legatura are tribul cu abandonarea copiilor, subiect care probabil ne-a ridicat parul pe ceafa tuturor de la prima citire? Are o legatura foarte mare, caci fara trib suntem singuri, iar puii de oameni nu se cresc in siguratate. Specia noastra este una gregara, eminamente sociala. Ne nastem, invatam si ajungem oameni printre oameni. Izolarea naste monstrii.

Izolarea creeaza abandon!

Mai cititi o data, va rog!

Izolarea creeaza abandon!

De cand am divortat am incercat sa pun tot ceea ce am trait in folosul umanitatii. Sa ajut oameni care se afla in situatii similare cu ale mele sa constientizeze intunericul, dar sa se orienteze catre lumina. Intotdeauna. Cateodata mi-a reusit, alte dati am dat gres magistral. Pentru ca oamenii care trec prin dificultati sunt raniti, iar oamenii raniti musca nediferentiat stanga-dreapta pentru a se apara de un pericol pe care nici ei nu il identifica real. Pericolul devine tot cand esti cu cortizolul la maxim. Nici nu mai stii de ce urs alergi ca nebuna cu copilul in brate. Da, cu copilul in brate. Pentru ca una e cand alergi tu de nebuna cu lupii, alta e cand ai un pui de om agatat de tine care se uita la fiecare respiratie a ta si se calibreaza in functie de ea. Tot sistemul lui nervos depinde de linistea ta.

La un moment dat, in viata asta a mea tumultoasa de Varsatoare cautatoare de dragoste, m-am intersectat pentru doi ani cu un om cu care am vrut sa fac casa si masa. Ceva ne-a adus impreuna. Acel om venea dintr-o familie monoparentala. Povestea pe care o spunea aproape ritualic mama lui, asa cum mama avea povestea nasterii noastre plina de umor si dragoste, era urmatoarea: ea l-a nascut si la scurta vreme s-a certat cu tatal copilului atat de tare, incat a plecat, pe jos, prin ninsoarea, doar cu hainele de pee a si copilul la san, intr-un sat vecin, acasa la mama ei. Povestea ca a mers prin viscol multa vreme si ca pana la urma a ajuns la mama ei acasa unde a si ramas. Povestea e plina de durere si forta feminina.

Continuarea nu prea… Odata ajunsa in casa parinteasca, mama si-a dat seama ca bebelusul ei plange si nu prea poate fi consolat, caci sistemul lui nervos deja isi luase zborul catre alte sfere. Si nu a mai suportat, asa ca il arunca frecvent in niste perne… sa se linisteasca. Ea, nu bebelusul! Mama ei, vazand toate acestea, a oprit-o si l-a luat pe bebelus si a avut grija de el cat mama isi recapata mintea pierduta in ciorba de hormoni post-partum pe care o manca singura la masa maritala.

Mi se rupea sufletul de fiecare data cand auzeam aceasta poveste si voiam sa il salvez cu orice pret pe omul asta. De mama lui, dar mai ales de neiubirea pe care si-o purta ca o medalie olimpica la gat poleita in aroganta si autosuficienta.

Lectia grea de viata pe care inca o invat este ca nu poti salva pe nimeni, poate doar pe tine, cu efort consient si compasiune.

Ba nu! Gresit! Te poti salva pe tine si… pe copilul tau! Da, pe copilul tau! De tot si de toate! Il poti proteja cand lumea pare amenintatoare, cand trairile-i devin atat de intense incat sunt greu de dus de un corpusor atat de mic. Daca esti parinte, poti sa te salvezi pe tine, dupa care pe copilul tau. Daca nu este parinte, te poti salva pe tine, dupa care pe copilul tau… interior. Caci acolo e plaga sangeranda.

Povestea abandonului pe care v-am inceput-o nu se opreste acolo. Ea continua… lugubru. Mama se recasatoreste in incercarea de a-si reface viata si de a-si si a-i oferi copilului sau o viata buna din toate punctele de vedere. Meciul se pierde si aici si ea decide sa plece in Italia la munca, lasandu-si baiatul adolescent in casa cu sotul ei, caci acel om nu i-a fost tata niciodata copilului. Omul incearca sa treaca casa pe numele sau pentru a-l da usor afara pe baiat, dar pustiul se prinde, caci avea de la mama sa flerul catelului batut care simte nuiaua de la o posta si cumva reuseste sa il dea el afara pe acest… sot, ca nu imi vine sa ii spun nici domn, nici om. Mama nu se intoarce, dar de la distanta vorbeste cu o vecina care avea si ea la randul ei vreo 3 baieti, sa il ia de suflet pe acest pusti deja ajuns la varsta adolescentei si sa il creasca. Ii trimite bani, vorbesc constant si baiatul creste in apartamentul vecinilor inconjurat de oameni care il iubesc si il vor in preajma lor. Senzatia de pericol se diminueaza. Rana de abandon nu. Si asta il va bantui toata viata. Faptul ca mai intai tatal sau l-a abandonat, dupa care mama sa.

Eu sper ca, daca are copii, nu le transmite mai departe durerea lui, ci o transforma in ingrasamant care ajuta florile sa creasca.

Fiecare dintre noi, milenialii, are o rana de abandon, fie ea reala sau perceputa. Ideea e: ce dracu facem cu ea? E oare corect fata de copiii nostri sa traim in amintirea vremurilor demult apuse si sa ne tot lingem ranile de abandon in defavoarea lor? Este? Este oare corect sa ne concentram toate eforturile de parentaj ca sa nu repetam greselile parintilor nostri, ca sa ne ducem fix acolo in mod inconstient?

Revin: Hai sa nu ne abandonam copiii! Hai sa ne concentram pe ei, pe noi, pe prezentul dintre noi. Sa ne uitam la trecut cu ochi de adult si la viitor cu sperante de copil. Iar prezentul sa il traim tot din rol de adult, fie el parinte sau nu.

Sunt momente in care sunt impreuna cu Dimi, dar nevoile mele individuale sunt mai puternice, decat nevoile lui de moment. Si e ok sa fie asa… Ma blamam in trecut doar la gandul ca as putea sa am genul asta de ganduri… necurate. Si facem rahatul praf. Ma anulam si deveneam o stafie umblatoare care nu se mai uita real la fiul ei.

Gabor Mate vorbeste despre attunement. Nu exista o traducere care sa fie chiar potrivita pentru a putea cuprinde complexitatea acestui termen, dar esenta este ca mama sau tata sau bunica sau figura primara de atasament trebuie sa se calibreze dupa copil. Sa stea in relatie cu copilul. Si la bine si la greu.

Uite! Ca in casnicie! Numai ca aici, in relatie cu copilul propriu, nota de plata vine instant si stii cand o dai de gard. In casnicie, efectul vine usor intarziat de incercarile adultilor de a nega realitatea care doare.

Copilul urla cand il doare ceva! Si bine face!

Urla cand nu il bagi in seama!

Urla cand vrea bratica!

Urla cand ii e foame!

Urla cand ii e sete!

Urla cand s-a plictisit!

Urla cand vrea la plimbare!

Urla cand ii e somn!

Urla cand il deranjeaza eticheta de la body!

Urla cand s-a speriat de ceva!

Urla cand a visat ceva urat!

Urla cand are caca la fund!

Si bine face! Sa ne fie frica de copiii si oamenii care nu urla atunci cand vor ceva, caci ei sunt cu adevarat periculosi pentru ei insisi si pentru copiii lor. Si nu periculosi in sensul ‘I’m going to end you’ periculosi, ci in sensul in care si-au exersat atat de mult reprimarea sau chiar suprimarea nevoilor pana au ajuns la rangul de mutenie.

Eu am fost un bebelus care nu plangea. Ma ducea mama la vaccin, baga acul ala mare in mine asistenta, iar eu nu scoteam un sunet. Un sunet! Mama se enerva pentru ca ceva din instinctul ei de mama nu o insela cand ii spunea ca e ceva in neregula cu mine. Dar nu stia exact ce anume! De ce nu plange copilul la durere? Copilul ala a crescut intr-un adult care nu plange la durere decat atunci cand durerea devine de nesuportat.

Rectificare: care nu plangea. Timp verbal: trecut imperfect. Am invatat sa plang la durere, si o data ce am dat drumul la acel baraj, pfff, I cried me a river, vorba lui Justin Timberlake. Am invatat sa plang in preajma lui Dimi si sa ii explic de ce sunt suparata si asta m-a ajutat sa pot sa ii accept mai bine plansul sau.

Cand era mic, tin minte ca la un moment dat plansul lui ma innebunea. Nu il intelegeam si la un punct probabil ma gandeam ca nu e corect ca el plange atat, pentru ca eu nu am plans atat ca bebelus. Dar nu era un gand drept! Era stramb…

Hai sa ne lasam copiii sa isi planga of-urile ca asa incepe co-reglarea emotionala!

Si sa ii ajutam sa nu intre in bucla aia in care plansul incarca in loc de a descarca emotiile.

Hai sa ne conectam cu copiii nostri!

Si cand suntem obositi. Si cand ne e frica. Si cand ne enerveaza. Si cand ne vine sa ne luam campii. Si cand suntem preocupati de lucruri de oameni mari. Sa fim acolo si sa le traducem realitatea noastra intr-o forma in care ei o pot intelege, pentru a ii ajuta sa inteleaga ca reactiile noastre nu sunt la ei, ci la mediu. Ca ii iubim in continuare si cand suntem obositi. Si cand ii trimitem la bunici in vacanta. Si cand venim suparati de la munca. Si cand noi avem nevoie la baie si ei vin sa faca si ei caca fix in momentul acela.

Eu exersez asta cu Dimi si e al naibii de greu, dar si cand imi iese… apar stelute in casa noastra cu stelute!

Si mai am un gand inainte de finalul acestei expuneri exhaustive. Baietii au nevoie de mai mult ajutor pe parte emotionala decat fetele! Nu e sexism, e realism!

Hai sa ne ajutam baietii sa isi descifreze propriile emotii ca sa le poata face fata!

Si aici mamele intra in actiune, dar si tatii. Tatilor, stati acolo in mocirla emotionala cu baietanii vostri, chiar si atunci cand va certati cu mamele lor! De fapt, mai ales atunci cand va certati cu mamele lor. Nu fugiti de baietii vostri! Nu ii invatati implicit sa fuga si ei de suferinta, dar nici sa nu alerge in directia ei! Dati-le din intelepciunea voastra de tati si e cu atat mai valoros cu cat invatati impreuna unele lucruri despre emotii.

De exemplu, in cazul in care va separati de mama copilului si brusc, va treziti ca aveti timp de petrecut cu baiatul vostru, fara niciun ajutor feminin, nu fugiti!

Nu delegati!

Nu sunati un prieten!

Stati acolo!

In nestiinta…

In frustrare…

In incertitudine…

Dar cu foarte multa compasiune si iubire.

Nu stiti sa schimbati un scutec?

Youtube it!

Nu stiti sa faceti un gris cu lapte?

Google it!

Ce Dumnezeu?

La munca sunteti niste problem solvers exceptionali!

Luati aceasta abilitate si transferati-o in relatia cu propriul baiat.

Si sa vedeti ce de lucruri o sa invatati si voi, cat si ei din toata treaba asta.

Just do it!

Baietii au nevoie de tatii lor, ca sa inteleaga care e prototipul masculin spre care trebuie sa evolueze, asa cum au nevoie de mama lor pentru a intelege ce tip de dragoste merita si vor cauta toata viata.

Fetele au nevoie de tatii lor sa le protejeze si sa le valideze ca viitoare femei si de mamele lor pentru a isi dezvolta increderea in sine si abilitatile emotionale.

Ce sa mai incolo-incoace: copiii au nevoie de parintii lor! Prezenti! Conectati! Din starea in care sunt, la starea in care sunt copiii! Imperfect, dar necesar pentru viata! Life is messy! E ok!

Hai sa nu ne abandonam copiii!

 

 

 

Apr13

Lunea albă

Posted on by
Lunea albă

Slow morning.

Mult soul-searching pentru mine.

Discuții filozofice despre viață, alegeri, relații, vindecare, creștere, devenire, regăsire.

Vio mai mai să îmi facă inima să stea în loc, când a încercat ea să coboare de pe bibliotecă pe un raft din interiorul bibliotecii și a sfârșit întinsă pe parchet pe o parte. S-a ridicat tacticos și a mers mai departe.

Touche, Vio! Touche! Cazi! Te ridici!

Afară primăvara pare că nu mai e atât de prietenoasă ca ieri.

Mâine facem Egg Hunt! Abia aștept!

Până una-alta trebuie să pregătesc cuibul pentru pui. Puiul se reîntoarce în cuib. Cu povești. Stări. Și invariabil frustrări naturale generate de tranziția dintre cele două lumi.

Am vorbit un pic astăzi de dimineață. M-a bucurat faptul că a avut ocazia să interacționeze cu bărbați din familia lui extinsă, căci nevoia de conectare și de looking-up-to către figurile masculine din viața lui e majoră. E în plin proces de învățare a bărbăției și masculinității. Așa că unde să se uite altundeva decât la bărbații semnificativi care îl înconjoară.

Dragul meu, vrei să îți spun ceva important? Înainte de a-ți găsi propria identitate masculină evident că e nevoie să te uiți în jur și să îți iei niște notițe mentale, dar at the end of the day, cum alegi să integrezi părțile alea în tine depinde de tine.

Și cum îmi place mie cu psihologia (că dee, Doina știm, Doina cântăm!), validarea masculinității pentru băieți vine în relație cu mama, adică cu părintele de sex opus. Dimi se uită la exponenții masculini ai tribului său, dar validarea o primește de la mine. Și chiar astăzi mă gândeam cât de mult contează pentru un băiat să fie crescut de o mamă care îl învață să fie bun, blând și respectuos în relația cu ea. Dar și de mare ajutor.

Unul dintre lucrurile pe care i le spun frecvent lui Dimi atunci când îi cer ajutorul cu diverse treburi casnice este că este un ajutor de nădejde. Și chiar așa este. Are pornirea de a ajuta, de a repara, de a face lucruri de unul singur, care îi este cultivată în ambele case. Îmi doresc pentru el să înțeleagă că în relație cu orice fată/femeie cu care va fi este vital să respecte, să iubească, să protejeze și să ajute. Și atunci când se supără să găsească o modalitate de a lucra cu supărarea aia, fără să o lase să foreze în el găuri pline de frustrări, resentimente sau neîmpliniri.

Uneori sunt atât de obosită și prinsă în rutina zilelor pline că pierd din vedere niște nuanțe care pentru el contează. Are o parte atât de sensibilă și introvertă care are nevoie de timp ca pur și simplu să fie. Și fix din zona aia de sensibilitate ies cele mai uimitoare discuții despre cum funcționează lumea, viața și despre cum funcționăm noi ca oameni în relații.

M-a amuzat atât de tare într-o dimineață în drum spre grădi. Intrăm în curtea grădiniței și vede în iarbă niște firișoare de viorele.

Se apleacă lent, culege una și mi-o dăruiește.

Mă emoționez și îi mulțumesc că s-a gândit la mine.

Îmi zice procedural că trebuie să găsesc o vază mică pentru vioreaua minusculă.

Aprob din cap. Intrăm în grădiniță, pun floricica pe dulapul lui și îl ajut să se descalțe.

Iese Miss Denisa. Înaltă. Blondă. Fermecătoare.

Dimi se uită la ea, se uită la mine și conchide:

‘Mami, dă-mi mie vioreaua! Tu poți să te duci să îți culegi alta din grădină‘

Zâmbesc și i-o dau.

I-o duce timid, dar determinat lui Miss Denisa, care evident că se emoționează la gestul său, neinterceptând secvența anterioară de interacțiune dintre noi doi.

Asta rămâne între o mamă și fiul său. Mi s-a părut atât de frumoasă întâmplarea asta, că am ținut-o minte și am zis să o și scriu.

De ce? Pentru că s-a desprins un pic de mine și s-a dus spre lume. Căci, de ce suntem noi ca părinți puși pe lumea asta dacă nu să ne pregătim puii să se desprindă cu încredere de noi și să plece în lumea largă, înțelegând că oricând se pot întoarce acasă, iar acel acasă este în sufletul nostru.

Așa că, fără vreo urmă de gelozie pe Miss Denisa, i-am cedat locul destinatarului de viorele.

Fie în aceeași zi, fie la câteva zile distanță, Dimi iese de la grădi de mână cu Lia, Iulia și Ioana, niște colege de-ale lui. Veselie mare. El, nelipsitul martie din post. Trei fete și-un băiat. Se joacă. Se aleargă și când e de plecat acasă, îmi zice să alergăm după Lia că nu și-a luat la revedere. Pactez și o luăm la goană. Lia când îl vede pe Dimi râde și îi zice mamei ei că vrea să îl iubescă un pic pe Dimi. Dimi recalculează ruta și nu dorește a fi iubit, așa că ne zicem pa și mergem mai departe.

Pe drum spre casă ne reîntâlnim cu Ioana, care molfăia un covrig în cârca tatălui său. Îl vede pe Dimi și nici una, nici două, își rupe covrigul în jumătate și îi oferă o jumătate lui Dimi. Dimi îl ia, spune mulțumesc și mergem mai departe.

Seara la culcare, făcând un sumar al zilei Dimi îmi zice:

Mami, tu știi cât de puternic sunt eu?

Cât, mami?

Atât de puternic că astăzi am luat-o pe Clara în brațe și am ridicat-o.

Uau, mami! Chiar că ești foarte puternic! Și Clara ce a zis?

Păi, Clara a căzut peste mine, pe burta mea și am râs împreună.

Ce frumos, mama!

Dacă facem o scurtă numărătoare, ajungem la un număr de 4 fete dintr-un total de 6 de la el din grupă cu care Dimi a interacționat frumos și divers in timp ce eram și eu prin preajmă.

Și I was thinking to myself: you must have done something right, mamma, din moment ce interacțiunile sunt atât de frumoase, naturale și bune.

Educația relațională începe de la naștere. Nu te poți aștepta de la un copil să aibă relații bune și sănătoase, dacă nu îl ajuți să înțeleagă cum arată ele și cum se simt. Dimi învață să relaționeze uitându-se în jur la oameni.

Cum vorbesc unul cu celălalt.

Cum se pun de acord.

Cum rezolvă probleme.

Cum își spun supărările.

Cum își împărtășesc bucuriile.

Cum sărbătoresc.

Cum comemorează.

Către ce se uită cu mare atenție.

Ce evită. Și tot așa.

Mă uit la el cu uimire și mult drag. Îl văd crescând sub ochii mei și nu îmi vine să cred că mai acum ceva vreme îl țineam la piept și îl legănam.

Ne naștem în relație. Trăim în relație. Devenim oameni… în relație. Așa că hai să ne asigurăm că relațiile noastre sunt frumoase și sănătoase!

Apr12

Dor și drag de mamă

Posted on by
Dor și drag de mamă

Este duminica Paștelui.

Hristos a înviat!

S-a întâmplat din nou.

După un sacrificiu imens, viața devine din nou posibilă.

Afară e soare mult.

Blocurile de vizavi sunt în plină fotosinteză.

Am vorbit cu Dimi.

5’…

S-a supărat pe mine și a fugit din camera în care era telefonul.

Adevărul este că și eu aș fi supărată pe părinții mei, dacă aș vrea foarte tare să petrec Paștele cu amândoi și ei ar începe să-mi explice în limbajul ăla de adulți tare plictisitor și greu de înghițit că nu se poate.

Dar de ce? Eu vă iubesc pe amândoi și vreau să petrec timp cu amândoi.

În ultima vreme a crescut mult. E ditamai băietanul și odată cu înălțimea a crescut și la el în cap. Își pune o groază de probleme și parte dintre ele își dă voie să mi le spună și mie.

O întrebare apare pe repeat: ‘Mami, dar de ce tu și tati v-ați despărțit?’.

Acum e la Iași cu tatăl lui la o reuniune de familie din partea lui.

Și e supărat pe mine.

Că îi e dor și nu știe cum să îmi strige.

Dar îmi strigă altele.

Că de ce nu îl aud când vorbește la telefon (că e proastă conexiunea de net).

Că de ce am urechile lui de iepure pe cap (ca să mă conectez cu el prin joacă).

Că da, evident că rulota lui cea nouă pe care mi-o arată e din lego (nu se vedea pe video foarte clar asta).

Că de ce îi pun atâtea întrebări (pentru că îl iubesc și sunt curioasă în legătură cu universul său interior).

Și uite așa e supărat pe mine.

În duminca Paștelui.

Cumva când e la mine, nu se supără pe taică-su atât de des cum se supără pe mine. Căci mama e numai una. Doar cu ea îți verși toate of-urile. Îți permiți să urli și să strigi de jale și nedreptate.

Nu e drept pentru un copil atunci când părinții i se despart. Dar mai nedrept ar fi dacă ar continua să îl crească în tensiune, neînțelegere și conflict care nu se mai termină o dată.

Așa că Țumpiloiul meu drag, mami te iubește până la lună, soare și steluțele strălucitoare. E în regulă să fii supărat pe mine. Sper să putem totuși să ne auzim pe ziua de astăzi. Dacă nu, să știi că eu nu plec nicăieri. Te aștept acasă să îmi povestești ce vrei tu să îmi povestești. Sau să stăm îmbrățișați în tăcere. Sau să ne jucăm de-a ce vrei tu. Sau să avem movie morning cu popcorn și suc. Sau să ieșim cu bicicleta în parc. Sau să ne jucăm cu Vio. Opțiunile sunt nelimitate. Mi-e foarte dor de tine și mă bucur că crești frumos și at one point chiar și că te revolți în situația asta. Shout, shout, let it all out! E foarte important să vorbești despre ceea ce simți. Întotdeauna te voi asculta, oricât de grele ar fi discuțiile noastre. E în regulă. Noi oamenii suntem pregătiți biologic pentru a face lucruri grele și partea foarte faină este că după ce le terminăm ne simțim mult mai bine. Avem satisfacția lucrului bine-făcut. Nu uita asta niciodată. Nu te da în lături de la lucrurile grele din viața ta. Înfruntă-le! Rezolvă-le! Cere ajutor! Nu le lăsa să te împovăreze. Ain’t no mountain high, ain’t no valley low enough! Ain’t no river wide enough to keep me from getting to you! Doar știi ca lui mami îi place să cânte prin casă. Și când îi e bine. Și când încearcă să îi fie bine. Iubitul meu, viața e foarte frumoasă! Și o să vezi câte lucruri frumoase o să trăiești alături de mine, dar și alături de tati. Never let our divorce define who you are, because you are so much more than this! Și știu sigur că ești mult mai deștept, înțelept, empatic și iubitor decât eu și tati la un loc. This we did well! Dar nu numai noi. You are your own person și Doamne sfinte cât de fain e băietanul ăsta de 4 ani! Știai că ești fain? Ești tare fain! Și blând. Și bun. Și generos. Și răbdător. Și glumeț. Și isteț. Când greul îți devine prea greu, pasează-l înapoi spre mine și spre tati, ca la un meci de fotbal. O să știm noi ce să facem cu el. Și dacă nici noi nu știm, o să ne descurcăm, că ăsta e rolul nostru ca părinții tăi. Să te iubim. Să te protejăm. Să te educăm. Să te facem om. Hristos a înviat, Dimi! Petrecere frumoasă la Iași!

Later Edit:

A sunat inapoi după somnul de prânz cu o față odihnită, zâmbet până la urechi și chef de vorbă cu mine și ai mei.

Dragul meu, aici avem amândoi o lecție importantă de exersat, și anume cum să lăsăm emoțiile să ne viziteze, dar fără să ne guverneze.

Emoțiile sunt ca niște musafiri în casa noastră care este corpul fiecăruia dintre noi.

Ele vin, una câte una sau mai multe tăvălug.

Le primim, chiar dacă uneori vin fără să anunțe înainte.

Nu le închidem ușa în nas.

Le poftim la un pahar cu apă și o chisea cu dulceață de cireșe amare.

Vorbim cu ele.

Le dăm atenția cuvenită.

Și după ce considerăm că au stat destul, le invităm politicos să plece.

Ne luăm rămas bun de la ele și le spunem că le mai așteptăm și cu alte ocazii, pentru că ceea ce ne semnalizează fiecare emoție este vital pentru noi.

Fiecare emoție își are rostul ei. Până și supărarea asta năzdrăvană. Știi care a fost rostul ei? Să ascundă un munte de dor. De la Dimi către mami și de la mami către Dimi. Și după ce și-a făcut treaba, a lăsat dorul să se manifeste cu dragul de rigoare. Așa că hai să simțim ce avem de simțit, după care să continuăm să ne bucurăm unul de celălalt și împreună, de viață. Ia uite cum a mai apărut o emoție: bucuria.

Mă bucur tare că m-ai sunat. Mulțumesc!