13

13

Ieri stateam de vorba cu un snop de copii de 4 ani despre mame si tati, cam asa:

Eu: O sa jucam un joc. Fiecare dintre noi va avea un rand in a spune un lucru pe care il iubeste la mama lui. O sa incep eu ca sa vedeti cum e. Mama mea ma ajuta de fiecare data cand am nevoie. O iubesc.

M: Miss, mama ta e moarta?

Eu: Nu.

M. Dar tatal tau e mort?

Eu: Da.

….

M: De ce a murit?

Eu: Pentru ca era foarte bolnav.

Eu: Acum ca fiecare a spus cate un lucru pe care il iubeste la mama lui, o sa vorbim de tati. Tatal meu ma ajuta intotdeauna sa inteleg numerele. Il iubesc.

T: Pai nu e mort tatal tau?

Eu: Ba da.

T: Si poti sa-l iubesti daca e mort.

Eu: Da.

Tata, dorul de tine nu trece nici cu una, nici cu doua, nici cu 13 ierni de cand ai plecat.

Eu 0 – Freud 1

Eu 0 – Freud 1

M-am trezit freudiana in dimineata asta, prinsa intre valori, pulsiuni si actiuni. Si incerc sa-mi dau seama cum noi, oamenii, facem fata discordiei continue dintre aceste trei parti ale noastre. Cum ne aliniem lucrurile in care credem cu impulsurile care tasnesc din noi pe toate supapele si cu actiunile la care recurgem?

Teoretic, pentru ca suntem fiinte rationale, ar trebui sa ne comportam logic si cu autocontrolul on. Practic, nu suntem altceva decat niste munti de emotii pe care le gatuim cu autocontrol, care paleste in fata presiunii date de toata furtuna din noi.

Fie ca-s prea multe, fie ca nu le putem face fata raportandu-le la experienta de viata, fie ca se bat cap in cap cu sistemul nostru de valori, emotiile sunt cele care dau tonul. Intotdeauna. In orice imprejurare. Si sa crezi ca logica e mai tare decat emotionalul, te duce intr-o zona de naivitate pura.

Bun! Si daca tot stim toate lucrurile astea, de ce nu facem ceva cu ele?

De ce ne prefacem in continuare ca ‘reason conquers all’, cand stim bine ca nu-i asa? De ce nu avem interventii bazate pe emotii care sa raspunda la situatii emotionale carora nu le dam de cap? Pretentiile pe care le avem unii de la altii ne sufoca si ajungem intr-o mare de indignare in care ne dam seama ca nu putem innota.

Concluzia mea este ca nu exista nici o concluzie acum. Si ca o sa-mi las emotiile sa se manifeste si-o sa vad in ce directie ma duce toata treaba asta…

De-ale casei…

De-ale casei…

Dimineata. Nici prea devreme, nici prea tarziu, dar totusi dimineata. Pleaca omul la fabrica. Mama pisicilor ramane in batatura. Mai infoi o perna, mai fac o cafea. Ca dimineata. Imi amintesc ca trebuie sa intind niste asternuturi spalate de cu seara.

Ies frumusel pe balcon si apropii usa ca sa nu ma apuc sa fugaresc pisici printre cutii si rufe puse la uscat. Rina cocotata pe pervazul geamului de la sufragerie ma supravegheza in timp ce sfaraie matinal. Ma apuc si trag de cearsafuri, le pun pe stativ si mai stau un pic sa le aranjez ca nu era coltul pe colt. Intind si prosoapele si cand dau sa intru, usa de la balcon opune rezistenta. Imping. Nimic. Incuiata.

Nu pot sa cred! Ma uit la infractoarea blanoasa si zic: ‘Nu pot sa cred ca m-ai inchis pe balcooooon!’.

Ce Argentina, oameni buni? Aparent ma pot distra fara sa trebuiasca sa parasesc confortul propriului camin! Imi iau avant si precum baietii aia de la 2 si-un sfert care intra in casele oamenilor prin usa, cu usa cu tot si: bang! Reusesc sa reintru in casa, doar pentru ca urechiata nu apasase cu labutele clanta de la usa pana jos, ca in caz contrar ma gasea barbatul facand turturi pe balcon cand s-ar fi intors pe seara acasa.

Odata intrata la caldura ma apuc s-o apostrofez pe inculpata. Ea, cu ochii cat doua cepe degerate, sedea in usa de la dormitor, deci la vreo 4 m distanta de mine, speriata vezi Doamne de tirada mea verbala. Ah, tot ea e speriata acuma! Cealalta felina a casei ne privea, ca pe-un film pentru pisici de categoria Z, cu un sictir tipic.

Morala: mi-a fost atat de dor de tine, ca te-ncui pe balcon ca sa nu mai pleci nicaieri, dar sa ma pot uita in continuare la tine.

Ora romaneasca

Ora romaneasca

Sunt un bus si am o emotie care da pe afara. Se intinde din varful degetelor de la picioare pana in crestetul capului. Si tot ce imi rasuna in urechi este: nimic nu este intamplator.

Nu e intamplator ca fix inainte sa plec peste mari si tari impreuna cu al meu om am avut parte de ‘o ora romaneasca’.

Nu e intamplator ca scoala mea e o scoala bilingva care isi pretuieste mostenirea culturala si se mandreste cu Romania cea centenara.

Nu e intamplator ca dimineata dupa ce m-am gatit in straie de sarbatoare si am aruncat o privire in oglinda m-am gandit pentru o secunda la cum aratau strabunii mei.

Nu e intamplator ca modelele traditionale din scoala facute din dopuri de plastic puse laolalta cu migala intr-o creatie aflata la granita dintre reciclare si etnografie m-au lasat muta.

Nu e intamplator ca in momentul in care unul dintre copii citea gandurile lui Nichita Stanescu despre Romania mi-au dat lacrimile.

Nu e intamplator ca atunci cand doi colegi de-ai mei au povestit despre drumul lor peste hotare, care nu a facut altceva decat sa ii aduca din nou acasa, imi venea sa ma urc pe scena si sa strig: ‘Si eu! Si mie!’.

Nu e intamplator ca pe linistea mormantala din care rasuna o voce care canta cu naduf ‘cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa!’ simteam cum mi se ridica parul in cap si cum imi iese inima din piept de drag.

Nu e intamplator ca in timpul momentelor de teatru care te transpuneau in diverse zone ale Romaniei, urechile mi se ciuleau la auzul graiurilor romanesti si ochii mi se luminau vazand cum se contopesc oamenii cu radacinile lor culturale.

Nu e intamplator ca picioarele mi-o luasera la sanatoasa singure in pas de dans cand copiii de prega au cantat si dansat ‘Alunelul’, copiii de a 2-a ‘Cine bate la fereastra mea?’, iar primarul mare ‘Lele’.

Nu e intamplator ca atunci cand peste 500 de oameni cantau ‘DJ Vasile’ vibram la fiecare sunet si ma simteam ca apartin unui loc si unei comunitati.

Nu e intamplator ca in timp ce Barbarossa batea ritmuri romanesti, am intrat in hora cu o pofta de nestapanit si cand hora s-a gatat, parca as mai fi ramas sa dansez, caci muzica imi ramasese latent in vene.

Nu e intamplator ca Romania mi-e tara, si oriunde m-as duce port in mine tot ce mi-e drag la ea.

La multi ani, Romania mea! Aia in care lucrurile sunt posibile, casa e acasa si conversatiile se poarta intr-o limba care ti se rostogoleste lin din gand cu emotie. Ti-am scris de pe acum si te voi sarbatori in felul meu de peste mari si tari.

#colectiv

#colectiv

Chiar daca ‘nu uitam’ a devenit aproape cliseu, adevarul este ca am uitat deja. Am uitat zilele alea in care pana si respiratul durea.

Mental am uitat pentru ca am vrut sa uitam. Sa ne adapostim fiecare in mintea lui de ceea ce a fost prea mult. Si prea greu de dus zi de zi.

Dar astazi corpul si-a adus aminte brusc, in ciuda mintii care se minte obosita. Asa ca mai intai a fost o senzatie de gol absolut. Golul in care nu traieste nimic.

Dupa care a urmat sirul de amintiri care te taie in doua, de sus pana jos, rasucit.

Si asa te-ai umplut de durere. Aia pe care tot o indesi si incui in tine ca ti-e greu cu ea. Durerea si disperarea si neputinta din momentul in care ai aflat.

Ca la o rockoteca au ars de vii oameni.

Viii cu viii si mortii tot cu viii.

Ca puteai fi la fel de bine tu printre morti sau printre viii cu priviri moarte.

Ca ti-au murit prieteni sau cunoscuti calcati in picioare in timp ce incercau sa iasa.

Si faci ce stii tu sa faci mai bine. Supravietuiesti. Si iti inalti zidurile si le faci si ignifuge ca sa nu ti se intample nimic.

Si dai vina pe toti, pe toate, pe sistem, pe soarta ca sa ajungi in cele din urma si la tine.

Si iti vine sa faci poze la marea nesfarsita de candele, cruci si poze de pe strada Intre Garle.

Numai ca te opresti.

Astazi fara poze.

Fara poze si fara aplauze.

Asa ca stai.

Respiri, desi ti-e greu.
Taci, desi ti-e greu.
Plangi mut, desi ti-e greu.
Te gandesti la tot ce-a fost, desi ti-e greu.
Esti acolo, desi ti-e greu.

Ei sunt sus, iar tu esti jos. Astazi oameni cu totii. Nici vii, nici morti. Undeva intre…