Jun11

Autoportret (I)

Posted on by
Autoportret (I)

Unii pictori isi fac autoportrete.

Unii muzicieni scriu melodii care le descriu lumea interioara.

Unii sculptori isi fac busturi.

Unii scriitori se scriu.

Eu apartin nisei de scriitori care se (de)scriu atat de profund si sincer precum o radiografie.

Precum o ecografie.

O endoscopie.

O colonoscopie.

O autopsie cateodata.

Pentru ca sunt momente in care parti dintre mine mor ca sa faca loc altora sa se nasca. Sunt intr-o continua si perpetua crestere. Precum o plantuta care s-a bucurat de boboceii ei, care au devenit flori si acum se ofilesc, iar ea trebuie sa lasa florile ofilite sa cada si sa se faca pamant pentru ca altele, curajoase, cu zvac de inflorire sa iasa. Sa aiba loc sa iasa. Ca sa traiesti trebuie sa ti se faca loc. Sa fii dorit in primul rand, si sa ti se faca loc in al doilea rand.

Eu am fost dorita. Mult. Si de mama si de tata. Si frati-meu. Si asta s-a simtit in modul in care ne-au iubit nebuneste amandoi. Cam la fel de mult cum s-au iubit si ei intre ei. Pacat ca fiecare pe sine a avut mult de lucru in directia asta. Se zice ca il poti iubi pe celalalt cam cat de mult te iubesti pe tine. Nu s-a aplicat la ei. La ei cred ca s-a aplicat mai bine partea cu vindecarea in relatie cu o iubire pe masura.

Eu am fost un bebelus ciudat. Un bebelus care nu plangea. Si daca stim ceva sigur despre bebelusi, este ca ca ei plang. Cine nu plange, nu primeste tzatzica. Ei bine, eu nu plangeam. Am mers tarziu. Mi-era frica. Mamaia, draga de ea ma tot impulsiona si intr-o vara la Predeal Ioana s-a desprins de carut si a luat-o la sanatoasa biped. Si de atunci e cam greu de oprit Ioana. Pentru ca Ioana vrea sa exploreze, sa cunoasca, sa traiasca, sa iubeasca. Statul pe loc pe Ioana o scoate din minti. E asemenea incercarii de a-si tine echilibrul pe bicicleta in timp ce bicicleta sta pe loc, fara cric.

Apropo, Ioana nu stie sa mearga pe bicicleta. A invatat de vreo 2 ori, dar nu s-a prins. Deci pentru Ioana, no, it’s not like riding a bike. Ioana nu stie nici sa inoate. A invatat tot de vreo 2 ori, dar ce sa vezi, iar nu s-a prins. De Ioana se prind unele lucruri precum marca de scrisoare, in vreme ce altele sunt respinse asa cum se resping 2 magneti cu polii la fel.

Cand era mica, mica, Ioanei i s-a activat strabismul de la bunicul. Asa ca Ioana se uita cas cu un ochi. Mama, draga de ea a dus-o pe Ioana la Lahovari la exercitii de bagat masina in garaj si fluturele in colivie (apropo, de ce ai vrea sa bagi un fluture in colivie, sau orice for that matter in colivie?). But, you know what they say: I know why the caged bird sings!

Dupa care Ioana a descoperit mark-making-ul, aka mazgaleala, creioanele cu ceara si peretii casei si a inceput a scrie. Pe toti peretii, pe toate dulapurile, pe toate foile. De la dreapta la stanga, caci Ioana e stangace. Mama s-a crucit si nu stia, draga de ea, nici cum sa ma invete sa tricotez. Ii era peste mana si peste poate. Tata se uita la mine cum se uita un cercetator la un animal ciudat nou descoperit in jungla amazoniana, dar fara a vrea vreun moment sa il schimbe.

Probabil de aceea am si aceasta asteptare ca oamenii care ma iubesc cu adevarat sa ma accepte asa cum m-au acceptat ai mei. No questions asked. Nu inteles. Sa ne intelegem. Ci acceptat. Caci da, in iubire mare, acceptarea nu presupune intelegere apriori. Pur si simplu se intampla. Il iei pe cel de langa asa cum vine. Cu setarile din fabrica. Incerci sa il ajuti sa devina mai bun, dar nu atentezi niciodata la esenta lui, pentru ca stii ca asta il face cine este. Viu. Autentic. Dupa ce Ioana le-a dat fatala parintilor ei, spunand ca daca presendintele Americii scrie cu stanga si e presedinte, atunci poate si ea, parintii Ioanei s-au prins ca au incurcat-o cu fata asta a lor semeata ca o dalie.

Ioana Georgiana.

Ioana Gherghina.

Ioana Dalia.

Dalia.

Au incurcat-o ca nu poate fi supusa Ioana.

Controlata.

Dominata.

Ci iubita.

Educata.

Crescuta.

Ghidata.

Au fost multe momente intre mine si mama in care we locked horns pentru ca ea ca o Leoaica veritabila si-a incercat fortele pe Varsatoarea din mine. Dar nu stiu daca stiti, Leul si Varsatorul sunt la poli opusi pe harta, ceea ce inseamna ca pe cat sunt de diferiti, pe atat sunt de complementari, cat si de asemanatori. Nu a putut niciodata sa fie Leoaica cu mine, desi a incercat, dupa care nu a mai incercat si atunci au inceput sa se intample lucruri magice intre noi si in relatia noastra de mama – fiica.

Dupa care pe Ioana a incercat s-o bata frac’-su, asa ca ea l-a batut pe el. De fapt s-au batut ca chiorii asa cum au nevoie fratii ca sa creasca frumos pe urma. Dar amandoi isi aduc aminte cum intr-o zi cu soare, Ioana a aruncat cu un petit Larousse inspre carca lu’ frac’-su si cu tot strabismul ei, l-a nimerit, ca la jocurile de Counter, iar el a cazut secerat sub greutatea cartii. Eram niste intelectuali, ce sa zic? Ne bateam cu Larousse-uri. Cu alea mari nu, ca nu aveam cum sa le ridicam.

Ioana a mai crescut un pic si a inceput sa mearga la gradinita. Mintea de inghetau apele. Ma mai mir acum ca Dimi face fix ce faceam eu cand eram mica? Pe bune, ma Ioana? Minteam despre tot si toate. For fun. Minteam ca ma doare burta si nu pot merge la gradi. Duceam poze cu pisici si minteam ca-s ale mele, cand pe spate scria clar ca nu-s.

La gradi Ioana s-a pupat prima data cu un baiat. El i-a spus ca ii place camasa ei de noapte cu trandafirasi (I shit you not!), ea s-a rusinat, el s-a urcat peste ea in at si a pupat-o pe obraz. Amandoi protagonistii isi aduc aminte ca si cu ar fi fost ieri de aceasta intamplare fericita a fiintelor lor.

Dupa care a venit scoala. Si Ioana, inalta ca o dalie, dupa cum spuneam, cu ochelari cat televizoarele a inceput sa se si lateasca, ca dee pubertatea. Asta si mancatul compulsiv in momente de stres, pankareala casnica si emotii puternice. Ioana semana acolo cu tac’-su, care se trezea noaptea si golea frigiderul.

Probabil din aceleasi motive. Ioana a fost facuta grasa, casalot, i s-a pus guma in par, dar Ioana nu s-a lasat. Asa si? Era grasa? Si ce? Ioana era sharp as the scalpel that her grandma before her had used to fix POW from the second world war. Raspundea misto. Nu se prindea matematica de ea neam. Dar limba romana si limbile straine da. Ca asa era ea. La banchetul dintr-a opta, un baiat s-a uitat la Ioana cum era imbracata si i-a spus ca e curva. Ioana nu a prea inteles-o pe asta, ca ea nici macar nu se pupase cu vreun baiat pana la varsta aia, daramite sa faca treburi dintr-alea casnice, vorba lui Grasu XXL

Se termina generala. Ioana da la liceu, sa se duca pe urmele lu’ frac’-su, dar alea nu erau urmele ei, ci ale lui si evident ca pica la admitere ca da doar mate. Ioana e capoasa tare si cateodata nu asculta nici de vorba buna, nici de vorba nebuna. Ioana ajuge la Colegiul Tehnic Traian si cand se prinde ca e cea mai buna la mate din clasa, o bufneste rasul si face tot posibilul sa se transfere la Cantemir.

Caci Ioanei nu i-a placut niciodata sa fie cea mai buna dintre prosti, ci cea mai buna dintre cei buni. Auziti? Repetez! Cea mai buna dintre cei buni! Ioana este ambitioasa, pasionala si smart AF. Si un pic aroganta, dar cred ca asta vine si cu realizarea ei ca nu e ca toti ceilalti. Ioana nu este ca toti ceilalti. Chiar nu-i. Si asta vine si cu bune si cu rele. Ioana poate zbura atat de sus, dar poate si pica in cele mai adancuri abisuri ale existentei, total nefilozofic, ci mai degraba metafizic.

Liceul a fost frumos rau pentru Ioana. L-a trait din plin cu toate. Cu prima iubire, rivalitati intre prietene, descoperiri intelectuale, rasete, chiuluri, Ursus, fumat. Fara sex. Ca Ioana was a late bloomer si in acea arie a vietii ei. Dar cica s-a apucat de fumat printr-a 11-a, cand si-a inceput prima relatie un punkist misto rau care fuma Chesterfield rosu. Ai ei au ras si cu curul de ea, necrezand-o ca fumeaza. Ce-i drept, Ioana nu fumeaza acum. A fumat, dar nu mai fumeaza. A fost mai mult conjunctural la ea fumatul, nu valoric, comportamental sau chimic. Mamaia Ioanei oricum o avertizase, draga de ea, ca daca o prinde cu tigara aprinsa i-o baga asa pe gat. Ea avea astm, deci o intelegeam pe deplin.

Vine si a 12-a. Bac. Planuri de cariera. Admitere la facultate. Ioana facea meditatii la mate, ca era lemn Tanase. La un moment dat, dupa umiliri intense la meditatii, Ioana ajunge acasa si ii informeaza pe ai ei ca nu va mai merge la meditatii la mate, ca nu vrea sa plateasca ca sa fie umilita si nici sa nu invete mate. Tac’-su se infoaie la ea. Ma-sa incearca sa tempereze situatia. Tac’-su urla ca daca nu se duce la mate, nu se duce nici la psiho. Ioana zice: ‘Hold my beer!’. Apele se linistesc treptat, si Ioana merge la meditatii la psiho, fiind orientata in cariera fix de tac’-su (Stii ca te iubesc si astazi, tati, dupa 20 de ani de cand nu mai esti, nu? O simti, asa-i?).

Da, Ioana e paranormala. Vorbeste si cu mortii. Des. De dor. De drag.

Revenind. Ioana da Bacul si reuseste performanta sa ia 7,56 media generala, jenant pentru o absolventa de Colegiul National Cantemir-Voda. Ioana plange, ca in antibasme, 3 zile si 3 nopti, neconsolata, pentru ca stia ca, ca sa intre la Psiho, trebuia sa ia 10 la examenul de admitere.

Vine si iulie. Ioana da 3 examene: la Psiho, la Socio si la Asistenta Sociala. O tine ca surba pe mormant ca nu o sa intre, desi scrisese la fiecare examen de mai avea un pic mana si ii sarea din incheietura. Vine ziua afisarii rezultatelor. Ioana vine la Electronica si se aseaza tacticos pe o banca la 100m de avizier. Vine profa ei de meditatii si o intreaba ce a facut. Ii zice ca nu stie, pentru ca nu s-a dus sa vada rezultatele. Se duce profa si apare strigand: 10! Ioanei ii vine sufletul la loc. Intrase cu bursa. Fucking hell!

Dupa care se duce la Socio. Pune degetul pe avizier, urmareste linia si ajunge la nota: 10. Gura pana la urechi!

Se duce si la avizierul de Asistenta Sociala sa se uite: 10! Trei de 10!

Aceasta Nadia Comaneci a examenelor scrise de psiho, antrenata de cea mai tare profa de meditatii de psiho ever (Multumesc mult, Arina! Iti voi fi pe veci recunoscatoare pentru tot ceea ce m-ai invatat, si aici nu ma refer la psiho, ci la viata in sine si la cum sa invat efectiv! Esti un dascal adevarat!).

Tac’-su o ia pe mama copilului de o aripa, si pe copil de cealalta aripa, se urca in masina cu sofer si face un tur de onoare pe la toate cele trei facultati cu cele trei aviziere. Se da jos tacticos din masina de fiecare data, se duce agale pana la avizier, pune degetul pe numele lu’ fi-sa, traseaza linia cu degetul aratator si ajunge la nota. 10. 10. 10. Dupa fiecare drum la cate un avizier se intoarce la masina cu pieptul umflat, mintea in priza si inima plina de mandrie ca fi-sa se arunca in neam. Ca si fi-su de altfel, dar relatia lui cu fi-sa a fost mult mai vindecatoare pentru el, decat cea cu fi-su pentru ca era prea mult bad blood pe linie paterna ca sa mai poata razbate vreo raza de soare pe filonul acela, din pacate pentru relatia lor, cat si pentru fi-su. Mama se bucura pe mut, in gura mare, la vecini, la colegi de munca, mai avea un pic si scria pe cer cu litere aurii ca fi-sa a intrat la facultate dupa ce i-a facut capul calendar ca ea nu intra.

Si de aici o sa va zic: to be continued.

Prima jumatate a vietii a fost fotografiata si analizata. Urmeaza dubla doi. Dar mai am nevoie sa imi recapat fortele, ca tare ma ostoit expunerea asta.

Ce extragem de aici? Ca Ioana nu e normala. Nu s-a incadrat niciodata in media statistica, ci mai degraba pe extremitatile curbei lui Gauss. De aceea Ioana iubeste unicitatea si ciudatenia copiilor, si spune asta cu inima plina de iubire si acceptare. De aia Ioana crede in educatie personalizata, nu in inregimentare. Pentru copii si adulti. De aia Ioana e psiholog. Pentru ca it takes one to know one.

Morala: shine on you crazy flawsome diamonds. You’re special in the most beautiful and unique way! Don’t let anyone tell you otherwise, and if they do, teach them right! Show them your true colours! Slay!

Jun3

Paradoxul Stockdale

Posted on by
Paradoxul Stockdale

Stiti de ce imi place mie de mor Brene Brown? Pentru ca este de o autenticitate contagioasa. Pur si simplu nu ai cum sa te ascunzi sau sa incerci sa fii altcineva in prezenta ei, nu ca as fi fost in prezenta ei pana acum (din pacate), dar asa imi imaginez. Este o texana get-beget, alcoolica abstinenta de peste 20 de ani, mama a doi copii, sotie de Steve, cercetator pe taramul minat al rusinii si un psiholog al naibii de bun in conturarea celor mai delicate caracteristici ale fiintei umane. Cele mai umane si cateodata umanitate vine cu un pret. Are drept matra citatul lui Theodore Roosevelt:

‘

Astazi de dimineata, in my 5 A.M. window of opportunity, am dat peste un reel in care ea avea o conversatie cu un tip la un podcast, al carui nume imi scapa (si al tipului, cat si al podcastului), despre Paradoxul Stockdale. I love myself a good paradox, mi-am zis, si am ascultat cu luare-aminte pana la final.

Paradoxul Stockdale suna cam asa: trebuie sa iti mentii credinta ca vei izbavi in cele din urma de nezdruncinat, indepedent de dificultatile pe care le intampini, si in acelasi timp, trebuie sa ai disciplina de a confrunta faptele cele mai brutale din realitatea ta curenta, oricare ar fi aceea.

Conceptul de ‘confruntare a faptelor brutale’ (Atentie! A nu se confunda cu confruntare brutala a faptelor!) spune ca schimbarea productiva incepe atunci cand confrunti faptele brutale. Cu onestitate. Calm. Cumpatare. Asumare. Care este de fapt situatia de fapt? Let’s stop beating around the bush! The bush does not seem to like it and it’s not doing you any good either.

Onestitatea fata de propria persoana combinata cu credinta ca vei reusi in cele din urma ce ti-ai propus functioneaza ca un cocktail care te propulseaza direct in stratosfera. Si nu e vorba de ego aici, ci de incredere, rezilienta si un mecanism de supravietuire in care iti aduni toate fortele, mintea ti se limpezeste brusc si privirea iti ramane atintita asupra obiectivului. One track mind. It’s a state of pure bliss! In the midst of all the noise just maintain focus and you shall prevail. Everything else is just background noise. Discard it!

Orice om care a trecut printr-un proces real de maturizare s-a confruntat cu adversitati semnificative in drumul sau spre devenire, intr-un fel sau in altul. In orice caz, acel om a raspuns in fata acestora cu o dualitate psihologica puternica. Pe de o parte, el a acceptat cu stoicism faptele brutale ale realitatii. Pe de alta parte, si-a mentinut credinta (nu increderea) nezdruncinata in obiectivul final, si angajamentul de a reusi sa devina un om mai bun, mai puternic, mai matur in ciuda acestor fapte. Cam asa se traduce Paradoxul Stockdale raportat la fiinta umana.

Numele ii vine evident tot de la om om: amiralul Jim Stockdale, care era ofiterul militar cu rangul cel mai mare din lagarul cu prizonieri de razboi ‘Hanoi Hilton’ in apexul Razboiului din Vietnam. Torturat de mai bine de 20 de ori in cei 8 ani in care a fost prizonier (din 1965 pana in 1973), Stockdale a trecut prin razboi fara drepturi de prizonier, fara a avea in clara in minte o data a liberarii, si fara certitudinea ca va trai sa isi revada familia.

Dupa eliberarea sa, a scris cartea ‘In Love and War’ in tandem cu sotia sa, documentand experientele lor concomitente din cei 8 ani de separare. Ma scuzati pentru pauza publicitara, dar a trebuit sa imi comand cartea de pe Amazon si sa am si un mini-atac de panica atunci cand am vazut cat sunt taxele vamale. ‘re-ati ai dreacu’ de intelectuali! Ce va trebuieste, ma, atatea carti?

‘Nu mi-am pierdut niciodata credinta in finalul povestii’ zice Stockdale. ‘Nu m-am indoit niciodata nici ca voi iesi din lagar, nici ca voi reusi sa transform aceasta expereinta intr-una definitorie pentru viata mea, si pe care, retrospectiv, nu as schimba-o cu nimic (experienta, nu viata)’. Cum e asta? Sa ai un prizonier de razboi care zice ca nu ar vrea sa schimbe experienta sa de tortura pentru ca l-a ajutat sa fie om.

Inspirational! Asa e! Nici eu nu as schimba nimic din experientele pe care le-am trait pana acum pentru ca m-au facut sa fiu cine sunt acum! Si imi cam place de mine. Nu la modul narcisic, autosuficient. Ci la modul asumat, matur, asezat. Sunt chiar foarte bine cu mine si vreau sa fac mult bine in jur. Dar evident voi incepe cu mine. Cu noi. Cu mine si cu Dimi. Si cu Vio. The holy trinity! 🙂

Revenind la Stockdale, el este intrebat intr-un interviu:

‘Cine nu a supravietuit lagarului?’

‘Ah, e usor de spus. Optimistii!’

‘Optimistii? Nu inteleg!’

‘Da, optimistii. Ei erau cei care spuneau ‘O sa iesim pana la Craciun’. Si pe urma venea Craciunul, si trecea Craciunul. Dupa care spuneau ‘O sa iesim pana la Paste’. Si trecea si Pastele, asa cum venise. Si dupa Thanksgiving-ul, si dupa urmatorul Craciun. Si uite asa ei au murit de inima franta.’

‘O lectie foarte importanta de invatat este urmatoarea: Nu trebuie sa confunzi niciodata credinta ca vei reusi in final – pe care nu ti-o poti permite sa o pierzi in niciun moment – cu disciplina de a confrunta cele mai brutale fapte ale realitatii curente, oricare ar fi acestea.’

Asa ca hai sa facem ca Stockdale si sa strigam in gura mare: ‘Nu iesim din lagar pana de Craciun! Obisnuiti-va cu asta!’

 

Jun1

Negru inchis

Posted on by
Negru inchis

Seara, inainte de culcare.

Ce ti-a placut pe ziua de astazi, Dimi?

Tot, mama! Mi-a placut tot! cu sufletul plin, ochii semiinchisi si piciorusele framantatoare.

Ce-i drept, am avut o zi asa frumoasa impreuna. Cu mult soare. Eu m-am bronzat ca tractoristii. Actualmente norii de pe umerul meu au devenit roz. La vie en rose. Avec mon fils.

Si totusi de ce sa numim ‘negru inchis’ o zi atat de frumoasa? Pentru ca nu depinde de mine cum ii spunem, ci de el. In totalitate de el.

Exploreaza din ce in ce mai mult partea artistica, fie ca e cantat, dansat, lipit, decupat, desenat sau pictat.

Seara, in timp ce vorbea cu taica-su la telefon mesterea ceva la bancul lui de lucru. Taia, decupa si m-a rugat sa ii capsez niste parti de foaie intre ele. Taica-su s-a cam mahnit ca foaia aia era mai importanta decat discutia cu el, dar Dimi era intr-un proces creativ si cu inspiratia nu te pui. O lasi sa curga prin tine si sa te vindece cap-coada.

Dupa ce termina de decupat si capsat foicele alea se uita la mine si zice:

Vreau sa o pictam!

Ok! incuviintez si fac set-up-ul de pictura pe holul de la bucatarie. Sac de gunoi, peste care pun creatia. Scot vopselurile de la Ikea si pensulele. Se apuca sa puna vopsea pe capacul de plastic al cutiei de vopseluri. Verde. Albastru. Mov.

Se apuca sa picteze cu multa vopsea pe fasiile de hartie. Eu imi iau un carton si pictez si eu. Continua cu galben, rosu, roz si alb. Arata foarte colorat. Pana sa apuc sa ii fac poza, vine negrul.

Intens.

Mult.

Coplesitor.

Negrul care acopera toata culoarea.

Are rabdare sa acopere tot. Ma intristez un pic. Dar asta e si ideea in art-terapie!

Micul iti spune ceva.

Stai si asculta ce are de spus prin pictura.

Nu interveni prea mult.

Lasa-l sa se desfasoare!

Totul devenise negru!

Moment in care imi dau seama de ceva: in urma cu 2 ani, pe 2 iunie, eu si tatal lui ne-am despartit.

Fucking disaster!

Sindrom de aniversare!

Baga-mi-as!

Ok!

Hai stai cu el, fata!

Il intreb:

De ce pictezi totul cu negru?

Pentru ca imi place negrul!

Si mie imi place negrul, dar imi plac si culorile. Cand eram mai mica imi placea mult negrul si aveam aproape toate hainele negre.

Continua sa puna negru pe fasiutele de hartie de parca nu acoperise absolut toata culoarea cu el.

Dupa vreo cateva minute de overpaint, ia niste alb in pensula si il pune peste negru.

Tot negru.

La cat negru pusese, cu un pic de alb nu se face primavara.

Iau niste alb si combin cu un pic de negru ca sa ii arat cum se fac nuantele de gri.

Zambeste si incepe sa puna inapoi culoare peste negru.

Complicat!

Negrul musteste acolo.

Colcaie.

Culoarea nu prea are mari sanse.

Insista.

Nu se lasa.

Si dupa vreo 10′ de pus culoare negrul devine maro.

Zambeste.

Se uita la mine si zice:

Nu stiu cum o sa pun la uscat asta, ca are multa vopsea pe ea.

Ma ocup eu, mami! E ok!

Se ridica si se duce sa se joace cu Patrula Catelusilor pe la mine prin pat. Il rog sa se spele pe maini inainte. Vio pare ca ar vrea si ea sa picteze ceva cu labutele sau pur si simplu e deranjata ca ii stam in drumul salturilor ei de pe hol.

Pun la uscat creatia pe bucata mea de carton si bucata de carton pe frigider.

La masa de seara ii arat cartonul si ii zic:

Ce nuanta frumoasa de maro!

El zambeste larg!

La culcare ii zic:

Sa stii ca m-am gandit cum sa facem sa punem culoare peste negru si sa se vada!

Cum?

Asteptam ca negrul sa se usuce, ca sa nu se mai combine cu celelalte culori dupa care aplicam culorile.

Daaaa. Asa vreau sa facem, mami!

Eu in sinea mea:

Puiule, esti cel mai curajos si frumos baiat pe care l-am cunoscut vreodata! Lumea ta interioara este de o profunzime cum rar mi-a fost dat sa traiesc si iti multumesc ca ma inviti in ea din cand in cand. Da, mami! Au trecut 2 ani! Jumatate din viata ta, practic! Dar simti ca a inceput sa devina din ce in ce mai usor, nu? Asa e cu durerea, mami! La inceput negrul este implacabil. Vine peste tot ce este colorat si frumos si il acopera fara sa se gandeasca sa lase vreo raza de soare sa razbata. Negrul asta stie sa faca. Sa intunece. Dar are si el rostul lui. Caci culorile alea apartin trecutului. Daca le vezi in continuare iti e foarte greu sa faci fata unei realitati in care ele nu mai exista. In care nu mai poti avea acces la ele. Asa ca negrul trebuie sa vina sa le acopere. Pe vecie. Ele raman in amintirea noastra, a amandorura. Dar real, nu le mai vedem cu ochiul liber. Si dupa ce lasam negrul se se reverse peste toata culoarea vietii noastre, poate reaparea cheful de a pune culoare in ea, viata. Si e greu la inceput, pentru ca totul e negru si e atat de proaspat incat nu se prinde nimic de nimic. Totul se contopeste in valurile de negru. Dar daca insisti, cu calm, blandete, iubire si speranta, poti aduce nuante de maro in negrul ala. Noi astazi, puiule, am pus culori multe peste negru. Trebuie sa mai asteptam sa se usuce un pic, sa mai treaca niste timp ca sa putem pune si mai multa culoare. Si dupa ce il vei fi terminat, o sa il inramez. Este prea frumos! Tu, dragul meu, esti prea frumos!

May31

Lectie de istorie

Posted on by
Lectie de istorie

Astazi mamaia mea ar fi implinit 101 ani. Mi-ar fi placut tare sa o fi avut pana la 100 de ani, caci era genul de femeie care avea ce sa ne invete pe toti. Nascuta in 1925 a prins cel de-al doilea razboi mondial fix in anii adolescentei, cam cand a fugit de acasa impreuna cu sor’-sa Ioana.

Uite, legatura asta nu am facut-o pana acum!

Cum o fi pentru o adolescenta sa fuga de acasa in vreme de razboi si pana la urma sa isi gaseasca calea, sa se casatoreasca, sa reuseasca pe cont propriu, in vreme de razboi? Fabulos!

Multumesc, mamaie, pentru mostenirea asta frumoasa pe care mi-ai lasat-o! O duc mai departe cu capul sus si zambetul pe buze, asa cum il aveai si tu. Doamne ce mai radeai cu pofta, cand iti venea! Mancai cu pofta! Ce sa mai, traiai cu pofta! Pofta de viata cred ca de la tine mi-am luat-o. Sub o intreaga constructie de responsabilitate si indarjire, statea pitita o femeie frumoasa si vie pana in prasele. Nici munca grea, nici neajunsurile financiare nu au reusit niciodata sa o faca sa nu mai zambeasca si sa nu se bucure de partea frumoasa si insorita a vietii.

Pentru cei care ati citit Viktor Frankl, spune la un moment dat ca, dupa eliberarea din lagar, imigrantii evrei in State se gateau in fiecare duminica si se duceau in vizita unii la altii si dansau si radeau. Cu ce ocazie, intrebati? Cu ocazia faptului ca erau vii!

Esther Perel povesteste despre parintii ei si prietenii lor acelasi lucru: ca se bucurau de viata, cum putini o faceau, asta pentru ca stiau ca astazi e, maine la fel de bine poate sa nu mai fie.

Mama Gigi a operat in razboi. Era la primiri urgente si opera pe banda rulanta. Amputari, trepanari, operatii pe coloana. Era studenta. Si aia era sansa ei sa isi faca mana. Si si-a facut-o cu varf si indesat.

Razboiul nu naste monstrii. Razboiul distruge in jur, dar si cladeste. Cladeste caractere puternice si constientizarea ca pacea este un lux in vremurile noastre. In orice vremuri, de altfel.

Abia ieri, am aflat de drona de la Galati. Stateam pe scaunul de pedichiura si la TV5 Monde apare headline-ul. What? Ce face, mah? Intru instant pe toate trusturile de media pentru a citi in detaliu despre intamplare si aflu ca intamplarea nu fu deloc intamplatoare. Ca au fost rusii, ca au fost ucrainienii, cert e ca suntem in crossfire, my friends! Si asta este o realitate care devine din ce in ce mai palpabila odata cu trecerea anilor de razboi ucrainiano-rus, fix in coasta noastra.

Tin minte ca la lectiile de istorie ni se povestea indelung despre spatiul carpato-danubiano-pontic, cat si despre asezarea strategica a Romaniei intre Apus si Rasarit. Mwell, se pare ca incepe o noua foiala! Si noi suntem aici, in mijlocul ei. Ca la pogo in Quantic! Zelenski si Putin l-au luat la pogo pe Dan si l-au trantit pe jos din start, ca astia sunt barbati munciti, nu soricei de biblioteca.

Nu ma intelegeti gresit! Am foarte mare respect pentru intelectualitate, dar in vremuri de razboi, ori ai barbatie, ori n-ai! Dar din aia cu tot tacamul, de la pectorali pana la cerebrali. Daca e una fara cealalta, te-ai fript! Trebuie sa iti aperi natia!

Nu poti sa o arzi ca George W. Bush la 9/11, cand a continuat sa le vorbeasca copiilor de gradinita despre Dumnezeu stie ce, cand stia ca turnurile deja fusesera facute scrum. No way! Nu putem sa adoptam tehnica strutului in care bagam capsorul repede in nisip, sunam la SRI si zicem:

‘Aoleo! Salvati-ne ca vin rusii!’

Pai boss, tu cand zisesi ca vrei carma natiei, nu te gandeai si la faptul ca poate vine razboiul peste noi, lucru care era de asteptat dupa Zaporizhzhia, si ca va trebui sa step up?

Adica da, cu MAI, MApN, cu toate ministerele de profil, dar alea trebuie strunite de tine. Celula aia de criza, mama ei, de cine e condusa, fratica? De mine? As vrea eu! In Consiliul NATO cine isi da cu parerea? Cine convoaca aliatii si le zice:

‘E groasa! Hai cu trupele in Romania ca ne ard astia pe toti, pe toata granita.’

Galatiul a fost just a friendly reminder! Ca vine drona si face ‘boom’ si ca nu avem radare de drone, dar avem altele. Hai sa le scoatem la interval! Populatia galateana este, dupa cum e si normal, scoasa din minti, si fiecare se gandeste la siguranta zilei de maine. La fel si populatia din toata tara, hopefully! Sper ca totusi nu suntem atat de blazati, inecati in alcool sau naivi, incat sa tratam acest incident ca ceva trecator, ca nu-i!

Cand au bombardat rusii Zaporizhzhia, tin minte ca atat eu, cat si tatal lui Dimi am intrat intr-o vrie din care am iesit cu greu. Am sunat-o pe mama. Dimi era mic. Avea 1 an. I-am zis ca avem nevoie de pastilele cu iod. Mama a sunat la medicul de familie. Si in 2 ore aveam pastilele.

Cu razboiul nu-i de joaca, caci el nu te asteapta sa iti faci bagajele tacticos. El vine si distruge tot in jur! N-am trait vreo stare de asediu pana acum, dar amintirea bunicilor din cel de-al doilea razboi mondial, cat si amintirea parintilor de la Revolutie, imi sunt implantate in ADN.

Noi suntem pregatiti de razboi! Stim instinctiv ce sa facem! Luam copilul, haine, bani, ceva provizii de mancare si plecam spre Vest. Unde vedem cu ochii. Germania. Luxembourg. Danemarca. Oriunde avem intrare, acolo mergem! Nu mai stam sa ne gandim ca o fi, ca o imparti, ca poate nu-i ceea ce pare.

Oameni buni, daca deja ne bombardeaza, este fix ceea ce pare. Acum evident ca nu ne apucam sa ne aruncam pe geam, dar tinem ochisorii laaaaarg deschisi si ne cumpatam fiecare miscare ca sa stim incotro trebuie sa o apucam.

Vorbeam cu un israelian mai deunazi care imi spunea ca peste 2 ani vrea sa se reintoarca cu familia in Israel. Il intreb timid:

‘Crezi ca e o alegere buna? Crezi ca razboiul se va fi terminat pana atunci?’

Se uita la mine, imi zambeste si imi zice:

‘Nu conteaza! Razboi va fi intotdeauna! Si asa este in Israel.’

Poate si la noi va fi la fel. Nimeni nu stie inca. E prea devreme sa facem previziuni de genul asta, dar trebuie sa ne gandim mult si bine la ce si cum facem. Dupa o pandemie, urmeaza un razboi, in care nu suntem direct implicati, dar stiti cum e vorba aia cu victimele colaterale. Parca nu vrem sa fim victime colaterale care se bucura de statutul de a fi bombardate pentru ca sunt aproape.

Dimi m-a vazut ieri ca m-am ingrijorat un pic si am inceput o conversatie lunga la salon despre razboi. Doamna Flori, doamna care ma ajuta cu mani-pedi se uita cu luare-aminte la botul de om care punea intrebari dintre cele mai complexe despre ce facem in caz de razboi. Unde mergem? Eu ii explicam. El trecea la urmatoarea intrebare. Pragmatic.

Doamne, Mariane, copilul asta are si din tine ceva, ma jur! Vrea sa fie soldat! Vrea sa apere tara!

Ii zic:

‘Mama, daca tu asta vrei, fa-te soldat! Este o meserie foarte nobila, care cere mult curaj!’

Ieri carase dupa el elicopterul militar de la Mos Craciun la coafor. Se juca cu el pe acolo, cu soldati cu tot. Sa mai zici ca jocul simbolic al copiilor nu traduce realitatea geopolitica a parintilor! Am tot discutat si micul la un moment dat s-a uitat la mine si m-a intrebat:

‘Mama, o sa ne distruga razboiul?’

M-am uitat inapoi la el si i-am zis:

‘Puiule, razboiul nu are cum sa ne distruga ca ne avem unii pe ceilalti si stim exact ce sa facem ca sa ne protejam in caz de asediu!’

A luat increderea cu care i-am spus asta si a integrat-o in propria-i fiinta si s-a linistit. Caci asta este rolul nostru de mame, razboi sau nu: sa alinam, linistim si sa dam incredere puilor nostri in viitor!

May26

Les Péchés des Parents

Posted on by
Les Péchés des Parents

Daca ma cititi de ceva vreme, cumva ati inceput incet-incet sa imi cunoasteti parte din mendre si tabieturi. Unul dintre acestea, care nu stiu daca este meandra (a concretului, fireste) sau tabiet, este acela de a lua din zbor niste teme obscure, si de a le explora pana la epuizare. A mea sau a lor.

Asa mi s-a intamplat cu mult-mediatizatul caz Pelicot. Nu voi da curs valului de feminism creat in jurul partenerei din cuplul Pelicot, si sa ma refer la caz folosind numele ei, ci aleg sa analizez cazul din pespectiva fiicei lor, Caroline Peyronnet, care in prezent are 47 de ani. Ea a ales sa se prezinte catre media folosind pseudonimul Caroline Darian, Darian fiind o combinatie intre David si Florian, ceilalti doi frati ai sai. Ce frumos! Pentru un copil care se simte orfan atat de tata, cat si de mama, sa se refugieze intre fratii ei, caci ei ii sunt salvarea.

De duminica pana astazi m-am uitat la 4 materiale documentare despre familia Pelicot, facute de trusturi de media impamantenite intr-ale verificarii de surse. Ceea ce m-a ajutat sa imi pun gandurile in ordine pe subiectul aceasta au fost doua materiale: un articol de ziar online care abordeaza mai amplu culisele cazului si un episod din podcastul lui Oprah Winfrey in care o are ca invitata pe Caroline.

In decursul podcastului, Oprah dezbate cu Caroline, noua carte pe care a scris-o, incercand sa proceseze trauma ei complexa si la un moment dat, pe ecran apare urmatorul citat din cartea ‘Et j’ai cessé de t’appeler papa’, pe care l-am si fotografiat ca sa nu imi scape, si anume:

‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’

Cand am citit asta, mi-am zis:

Mai fata, fix asa! Uite cum mi se confirma faptul ca copiii, in radiografierea relatiilor dintre parintii sai, sunt mai corecti, incisivi si profunzi decat orice psiholog, psihiatru sau psihoterapeut de cuplu si familie. 

In martie 2025 ea depune plangere impotriva lui Dominique Pelicot pentru ‘administrarea de substante psihoactive’ si pentru ‘abuz sexual’. Ii reproseaza in egala masura lui Gisele Pelicot ca nu a sustinut-o in acest demers. Ea declara pe acest subiect:

‘Mama mea nu este o persoana demna de admirat (une icone) pentru mine […] Noi suntem singuri. Noi nu mai avem nici mama, nici tata, astazi.’

Dupa o perioada in care a simtit sa ia distanta fata de Gisele Pelicot, Caroline a decis sa reia legatura cu ea, motivand in podcastul cu Oprah ca ea oricum nu mai are tata, dar mama are in continuare. Ce a vrut sa spuna cu asta, va intrebati? Pai dupa ce a trecut primul tsunami de durere si suferinta, si-a dat seama ca ii este mult prea greu sa se raporteze la ea ca neavand nici un parinte, si cumva a simtit ca, undeva, candva, o va putea ierta pe mama ei.

Nu este intamplator titlul pe care l-am pus acestei scrieri, caci in cazul Carolinei, al lui David si al lui Florian, ca copii ai cuplului Pelicot, ei sunt singurele victime reale care trebuie sa plateasca pentru pacatele parintilor lor. Oameni buni, intentia mea nu este sa imi pun tot valul nou feminism in cap, ci sa ii spun valului:

Alo? Valule! Adevaratul icon feminist din povestea este Caroline Peyronnet, deci pe ea sa o punem pe toti peretii, sa o invitam pe la toate emisiunile, sa tapetam societatea civila cu campania pe care o face impotriva cazurilor de submisiune chimica.

Oare valul va intelege profunzimile si nuantele subtile ale acestei expuneri? Eu sunt pregatita sa imi suflec manecile si sa va explic, metodic, chiar daca port maieu acum. Il suflec si pe ala.

Hai!

Informatiile la care fac referire pot fi gasite chiar pe Wikipedia, dar evident conteaza modul in care ele sunt conectate ca sa capete sens. Abordarea pe care o voi alege este cea a analizei relatiei de cuplu dintre Gisele si Dominique Pelicot, pornind de la premisa ca degradarea relatiei de cuplu a dus catre aceste directii tenebroase ale fiintei fiecaruia dintre ei, respectiv de abuzator absolut si victima martirizata.

Gisele s-a nascut in Germania, tatal sau fiind soldat francez. Se muta in Franta la varsta de 5 ani, iar la 9 ani mama ii moare de tumoare pe creier, iar ea ramane cu tatal sau deprimat si cu noua lui sotie care pare ca ii face viata un calvar. In cartea ei, caci fiecare cu cartea ei, Gisele povesteste despre cum reuseste sa zambeasca in continuare in mijlocul haosului din familia sa, si nu se lasa doborata.

Afirma in interviuri ca puterea sta in ADN-ul ei, ca asa a fost ea construita si ca atat mama, cat si bunica sa (nu am gasit informatii despre istoricul traumatic al bunicii, desi eram tare curioasa) au trecut prin momente extraordinar de grele. Gisele reuseste sa se afirme si sa se ridice profesional, ajungand sa lucreze ca manager logistic la niste centrale nucleare.

Dominique s-a nascut in Franta. Parintii sai se muta din locul unde isi facusera casa mai aproape de un centru de veterani proaspat iesiti din cel de-al doilea razboi mondial, unde tatal sau este portar. Inainte de a fi inceput relatia cu tatal lui Dominique, mama sa, traise cu fratele acestuia cu care facuse si doi copii.

Fratele Dominique, Joel, care era mai mare cu 4 ani decat el, era preferatul tatalui datorita reusitelor lui scolare. Joel isi continua scoala, Dominique o abandoneaza si incepe sa lucreze pe santier. Familia se muta din nou si o iau in plasament pe Nicole, pe care tatal lui Dominique o abuzeaza sexual. La varsta de 17 ani, Dominique isi ia certificatul de electrician.

Cei doi se intalnesc in 1971 si se indragostesc nebuneste. Accent pe nebuneste, pentru ca dragostea lor nebuna dainuieste pe parcursul celor 50 de ani de relatie, si este reciproca. Dominique zice ca atunci cand a cunoscut-o pe Gisele a fost cel mai fericit om de pe pamant, si chiar il cred. Daca te uiti la pozele lor de nunta, vezi doi oameni tineri, brazdati fiecare de propriul lui trecut traumatic, care decid sa se vindece impreuna in relatie. Numai ca ce sa vezi, atunci cand ai un istoric traumatic atat de complex, vindecarea nu prea e posibila, si mai devreme sau mai tarziu ies la suprafata toti, dar toti scheletii tai din toate debaralele, din toate casele in care ai trait tu vreodata. Si ei aveau, fiecare, muuuulti scheleti.

Se casatoresc in 1973, dupa doi ani de tatonare, si fac 3 copii: David (1973), Caroline (1979) si Florian (1986). In 1986, mama lui Dominique moare si el ramane profund marcat de aceasta moarte, considerand-o o femeie nefericita care a fost batuta si chinuita toata viata de tatal sau.

La finele anilor 1980, Gisele are o relatie extraconjugala, si in acel moment Dominique se manifesta violent fata de ea pentru prima oara. La cateva luni dupa, si el are o relatie extraconjugala pentru care paraseste caminul conjugal pentru cateva luni. Relatiile extraconjugale continua de ambele parti.

In 2001 cei doi decid sa divorteze din ratiuni financiare pentru a isi securiza bunurile, dupa ce una dintre firmele facute de Dominique intra in faliment. Continua sa stea in aceeasi casa si se recasatoresc in 2007. Prin 1999 incep primele semne de infractionalitate la Dominique, cu violenta impotriva femeii.

In interviul sau pentru BBC, Gisele este intrebata de ce crede ca Dominique a recurs la acest abuz. Care i-a fost motivatia? Iar ea, calm, pedant si cu o oarecare doza de mandrie care friza aroganta traumatica a unei femei care nu se lasa doborate de nimic in viata, zice (parafrazez):

‘Eu am fost intotdeauna o femeie care nu a putut fi supusa. Dominique a vrut sa ma supuna si nu a putut. Si in relatia de cuplu. Noi am fost un cuplu modern. Imaginati-va ca in anii ’70 lucram amandoi, gateam amandoi, faceam curat amandoi. Intotdeauna a fost asa. Iar pe plan sexual el avea niste fantezii carora eu nu am vrut sa dau curs pentru ca eu sunt pudica. Nu am vrut sa fac swing parties si el si-a dorit asta foarte tare’.

Intr-una dintre expunerile despre barbatii pe care i-a adus Dominique in casa in cei 10 ani de abuz prin submisiune chimica, se numarau foarte multi arabi pentru ca stia ca Gisele este rasista si tocmai pentru a se razbuna pe ea, selecta barbati din diferite etnii.

Dar de ce sa se razbune pe ea, va intrebati?

Ce i-a facut aceasta femeie care sa justifice aceasta razbunare odioasa?

Nimic!

Nimic nu justifica abuzul!

Ever!

Tineti minte trei cuvinte de la mine!

Daaaaar, la nivel relational, acesti oameni au fost intr-o lupta de putere de la bun inceput care probabil s-a reglat prin descarcarea tensiunii sexuale asa cum se intampla in cuplurile tinere si indragostite, numai ca atunci cand ai un trecut traumatic care oricat ai fugi tot te ajunge din urma, cat si un prezent in care se manifesta activ lupta de putere, nevoia acerba de control si aceasta determinare de a ii dovedi celuilalt ca esti mai puternic, de neclintit, de neoprit, de fier, evident ca celalalt o sa zica la un moment dat:

Cap ou pas cap?

Ia sa vedem, cam cat de tare esti tu, mai Gisele? Si de aici a inceput foiala, care a ajuns in sfere paroxistice in care el o abuza, dar avea grija ca abuzatorii sa nu o maltrateze, iar ea ignora toate red flag-urile care i-au aparut in cei 10 ani pentru ca il iubea, asa cum isi iubeste Stockholm, sindromul.

Este foarte probabil sa imi iau mult hate pentru analiza asta, dar as vrea sa va las cu un punct de reflectie:

Oare cu ce dracului ne ajuta pe noi femeile, in lupta noastra de eliberare, dar si in incercarea de a ne implini ca femei, sa consideram barbatii ca fiind niste abuzatori irationali, perversi si manipulatori? Cu ce? Cu ce ne ajuta sa credem (naiv) ca o femeie care e casatorita de 40 de ani cu un barbat cu care a trait foarte multe bucurii si necazuri, este indeajuns de ignoranta incat sa nu isi dea seama (macar partial) ca ceva nu e in regula cand cade de pe scaun de la sedative, cand o doare tot corpul, cand se simte mahmura in fiecare dimineata, cand are dureri vaginale, cand are boli cu transmitere sexuala? Cam ce relatie sa ai cu propriul corp incat sa nu realizezi ca ceva nu merge bine deloc?

Si aici revin la citatul din cartea lui Caroline cu care voi si incheia:

‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’

Nota Bene: Lipsa de onestitate este a amandorura, si a lui Gisele, cat si a lui Dominique Pelicot.

Caroline, mergi pe drumul tau! Intr-adevar, tu nu mai ai parinti, dar ai niste frati minunati si ei sunt ai tai de acum, cat si familia pe care ti-ai facut-o cu mana ta. Parintii tai te-au iubit, dar s-au iubit mai mult pe ei si asta a ajuns sa ii mistuiasca. Si uite asa au dat foc la toata casa, cu voi cu tot in ea. Mama ta nu este nu model de urmat, cat nici tatal tau. Sunt doi oameni indurerati, care pentru un moment au sperat ca dragostea pe care si-o purtau ii va vindeca, dar traumele le-au fost prea mari, iar dragostea nu a fost indeajuns de mare incat sa suprascrie trecutul dureros. Dar tu poti face diferit. Tu poti opri ciclul traumatizarii transgenerationale. Trebuie doar sa iti propui asta si sa lucrezi zi si noapte cu tine in directia asta. Poti, fata! Poti!