Ora romaneasca

Ora romaneasca

Sunt un bus si am o emotie care da pe afara. Se intinde din varful degetelor de la picioare pana in crestetul capului. Si tot ce imi rasuna in urechi este: nimic nu este intamplator.

Nu e intamplator ca fix inainte sa plec peste mari si tari impreuna cu al meu om am avut parte de ‘o ora romaneasca’.

Nu e intamplator ca scoala mea e o scoala bilingva care isi pretuieste mostenirea culturala si se mandreste cu Romania cea centenara.

Nu e intamplator ca dimineata dupa ce m-am gatit in straie de sarbatoare si am aruncat o privire in oglinda m-am gandit pentru o secunda la cum aratau strabunii mei.

Nu e intamplator ca modelele traditionale din scoala facute din dopuri de plastic puse laolalta cu migala intr-o creatie aflata la granita dintre reciclare si etnografie m-au lasat muta.

Nu e intamplator ca in momentul in care unul dintre copii citea gandurile lui Nichita Stanescu despre Romania mi-au dat lacrimile.

Nu e intamplator ca atunci cand doi colegi de-ai mei au povestit despre drumul lor peste hotare, care nu a facut altceva decat sa ii aduca din nou acasa, imi venea sa ma urc pe scena si sa strig: ‘Si eu! Si mie!’.

Nu e intamplator ca pe linistea mormantala din care rasuna o voce care canta cu naduf ‘cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa!’ simteam cum mi se ridica parul in cap si cum imi iese inima din piept de drag.

Nu e intamplator ca in timpul momentelor de teatru care te transpuneau in diverse zone ale Romaniei, urechile mi se ciuleau la auzul graiurilor romanesti si ochii mi se luminau vazand cum se contopesc oamenii cu radacinile lor culturale.

Nu e intamplator ca picioarele mi-o luasera la sanatoasa singure in pas de dans cand copiii de prega au cantat si dansat ‘Alunelul’, copiii de a 2-a ‘Cine bate la fereastra mea?’, iar primarul mare ‘Lele’.

Nu e intamplator ca atunci cand peste 500 de oameni cantau ‘DJ Vasile’ vibram la fiecare sunet si ma simteam ca apartin unui loc si unei comunitati.

Nu e intamplator ca in timp ce Barbarossa batea ritmuri romanesti, am intrat in hora cu o pofta de nestapanit si cand hora s-a gatat, parca as mai fi ramas sa dansez, caci muzica imi ramasese latent in vene.

Nu e intamplator ca Romania mi-e tara, si oriunde m-as duce port in mine tot ce mi-e drag la ea.

La multi ani, Romania mea! Aia in care lucrurile sunt posibile, casa e acasa si conversatiile se poarta intr-o limba care ti se rostogoleste lin din gand cu emotie. Ti-am scris de pe acum si te voi sarbatori in felul meu de peste mari si tari.

#colectiv

#colectiv

Chiar daca ‘nu uitam’ a devenit aproape cliseu, adevarul este ca am uitat deja. Am uitat zilele alea in care pana si respiratul durea.

Mental am uitat pentru ca am vrut sa uitam. Sa ne adapostim fiecare in mintea lui de ceea ce a fost prea mult. Si prea greu de dus zi de zi.

Dar astazi corpul si-a adus aminte brusc, in ciuda mintii care se minte obosita. Asa ca mai intai a fost o senzatie de gol absolut. Golul in care nu traieste nimic.

Dupa care a urmat sirul de amintiri care te taie in doua, de sus pana jos, rasucit.

Si asa te-ai umplut de durere. Aia pe care tot o indesi si incui in tine ca ti-e greu cu ea. Durerea si disperarea si neputinta din momentul in care ai aflat.

Ca la o rockoteca au ars de vii oameni.

Viii cu viii si mortii tot cu viii.

Ca puteai fi la fel de bine tu printre morti sau printre viii cu priviri moarte.

Ca ti-au murit prieteni sau cunoscuti calcati in picioare in timp ce incercau sa iasa.

Si faci ce stii tu sa faci mai bine. Supravietuiesti. Si iti inalti zidurile si le faci si ignifuge ca sa nu ti se intample nimic.

Si dai vina pe toti, pe toate, pe sistem, pe soarta ca sa ajungi in cele din urma si la tine.

Si iti vine sa faci poze la marea nesfarsita de candele, cruci si poze de pe strada Intre Garle.

Numai ca te opresti.

Astazi fara poze.

Fara poze si fara aplauze.

Asa ca stai.

Respiri, desi ti-e greu.
Taci, desi ti-e greu.
Plangi mut, desi ti-e greu.
Te gandesti la tot ce-a fost, desi ti-e greu.
Esti acolo, desi ti-e greu.

Ei sunt sus, iar tu esti jos. Astazi oameni cu totii. Nici vii, nici morti. Undeva intre…

Change

Change

Asta este o radiografie a constientului colectiv a unei grupe de 19 copii de 5-6 ani care s-au gandit pentru 25′ la ‘change’. Si au incercat sa conecteze totul de tot, pe masura ce eu notam fiecare cuvant pe tabla care a devenit in scurt timp neincapatoare.

Si procesul de brainstorming a pornit dintr-un concret situational (gen ‘change toys’ sau ‘change the jacket’) si s-a dus vertiginos spre abstractiuni precum ‘change the world’, ‘change my body’ sau ‘change people’. Schimbarea e un subiect generos de conversatie independent de varsta partenerilor de dialog, iar astazi a fost o zi numai buna de reflectat.

La noi. La lumea inconjuratoare. Unul la celalalt. Si post-talk eu la mine si la cum face parte schimbarea din viata mea. Gandurile care mi se deruleaza in spatele capului, concomitent cu gandurile le care le si verbalizez, s-au legat unele de altele ca intr-o cascada de neoprit.

Noi suntem cine suntem. Nu ne schimbam semnificativ. Esenta ne ramane aceeasi si in momentele vitale ale existentei noastre, esenta este fix ce conteaza. Orice efort de a ne preschimba in altcineva va fi in final un efort mult prea greu de sustinut la infinit. Asa ca e misto sa stii cine esti cu adevarat, sa iti placa de tine si sa iti traiesti viata fiind cine esti.

Prea filozofic?

Schimbarea care se petrece sub influenta presiunilor externe, nu aduce nimic. E goala, sterila si de plastic. Dintr-un plastic din ala nasol, nociv, facut pe vapor. Si aici nu vorbesc de flexibilitate si adaptabilitate, ci de lucrurile mici si dese pe care le facem pentru a fi placuti.

A fi placut de cei din jur nu ar trebui sa fie un scop in sine pentru un adult. Dar la sfarsitul zilei multi dintre noi suntem niste copii care jinduiesc la aprobarea si aplauzele publicului. Putem oare trai si fara? Cu siguranta! Dar putem trai fara a fi sinceri cu noi insine si autentici fata de cine suntem cu adevarat?

Life in plastic is fantastic. Lucky for me that I believe in natural materials, genuine feelings and owning who I really am!

Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

De cand am fost la conferinta tinuta de Gabor Maté saptamana trecuta, ma regasesc dandu-mi niste raspunsuri chiar inteligente la unele intrebari care mi se arata pe parcursul zilelor care trec ca trenul prin Mizil.

Sau poate eu trec prin zilele mele ca trenul prin Mizil.

Una din doua.

Deja imi e cunoscut ca imi place rush-ul pe care ti-l da munca la foc automat.

I practically live for it.

Doar caaaa… adrenalina si cortizolul din corpul meu trebuie sa se gate la un moment dat.

Ca daca nu, dau pe afara.

Pe mine, de jur imprejur si pe altii.

Tre’ sa scot rush-ul din mine.

Externalizarea asta arata ca un pahar de vin rosu varsat pe o bluza alba din matase.

Asa ca imi trebuie un loc si un timp sa sed.

 

Fara sa cuget.

Fara sa conceptualizez.

Fara sa am macar vreo sclipire de orice fel in ochi.

 

Sa stau.

Sa respir.

Sa rasuflu.

Sa repet.

 

Si sa ascult Vita de Vie acustic.

Accelerarea si franarea in viata sunt cel putin la fel de importante ca pornirea si oprirea.

Acum sunt in frana de motor cu intentia de a ma opri usor si lin.

 

E si maine o zi.

Cat si poimaine.

Si raspoimaine.

Ca sa nu mai vorbim de rasraspoimaine.

 

Pana atunci jos steagurile, jos defensele si sus pijamaua, sus statul degeaba si ganditul la nimic.

Ziua profesorului

Ziua profesorului

Dupa o zi de vineri cu sarbatoare in ograda mea educationala am ramas asa cu o oarecare latenta dulce-tomnatica. Un sentiment profund si difuz ca ceea ce fac e bine si ca mie imi e bine atunci cand sunt in preajma copiilor.

Eu ii invat pe ei, iar ei ma invata pe mine.

Eu ii contin pe ei, iar ei ma contin pe mine.

Eu ii ascult pe ei, iar ei ma asculta pe mine.

Invatarea asta a fost intotdeauna pentru mine un drum cu dublu sens si cu reciprocitate.

Citind despre originile zilei profesorului am descoperit ca prin 1993, adica acum vreo 25 de ani, un domn pe care il cheama Harmut von Hentig, a creat Juramantul Socratic.

Cum e sa ai o profesie care are asociat un juramant? Recunosc ca ma simt onorata intr-o anumita masura, pentru ca nu de putine ori ma trezesc gandindu-ma la responsabilitatea si implicatiile profesoratului, fie el garnitura de la psihoterapia care mi-e fel principal in viata.

Va redau mai jos juramantul tradus spre reflectie:

‘Ca profesor si educator imi asum ca:

– voi respecta si apara unicitatea fiecarui copil in fata oricui;

– voi insoti copilul cu scopul mentinerii integritatii sale fizice si mentale;

– voi tine cont de emotiile sale, il/o voi asculta si il/o voi lua in serios;

– voi cauta sa gasesc consensul in tot ceea ce voi face in relatie cu copilul, exact asa cum as face cu un adult;

– voi interpreta regulile de dezvoltare intr-o maniera pozitiva si ca il voi ajuta pe copil sa accepte aceste reguli;

– voi provoca si promova potentialul copilului;

– voi proteja copilul atunci cand e vulnerabil, il voi sustine, cand va avea nevoie sa depaseasca sentimente de frica si vinovatie, falsitate, indoieli, neincredere si adictii;

– nu voi zdrobi rugamintea, chiar si atunci cand aparent nu are nici un sens, ci il voi incuraja sa isi supuna dorintele imperiului vointei si ratiunii; il voi invata modalitatea matura de folosire a mintii si arta negocierii intelegerii;

– voi pregati copilul pentru asumarea responsabilitatii inauntrul, cat si inafara comunitatii;

– voi pregati copilul sa invete despre lume in felul propriu;

– voi arata copilului cum se simte o viata buna;

– voi oferi copilului viziunea unei lumi mai bune si increderea ca acest lucru este posibil;

– voi invata copilul despre importanta adevarului.

Asa ca promit sa:

– dau exemplu, cat de bine pot, despre cum se gestioneaza dificultatile, provocarile si oportunitatile in lumea asta, cum se folosesc abilitatile specifice, dar limitate, si cum se gestioneaza vinovatia inerenta;

– asigur, in functie de propriile mele putinte, ca urmatoarea generatie va descoperi o lume pe care o va considera demna de explorat si de trait, in care poverile mostenite si dificultatile nu vor zdrobi idei, sperante si forte;

– justific public propriile credinte si fapte, sa ma expun la criticism, in special din partea membrilor implicati in educatie si expertilor, si sa imi suspend judecatile printr-o revizuire continua si constiincioasa;

– rezist tuturor oamenilor si circumstantelor, interese ale unor terti, daca consider ca pot umbri intentiile exprimate aici.’

Te cam pune pe ganduri un juramant de genul asta, nu? L-as depune oricand!