Daca ma cititi de ceva vreme, cumva ati inceput incet-incet sa imi cunoasteti parte din mendre si tabieturi. Unul dintre acestea, care nu stiu daca este meandra (a concretului, fireste) sau tabiet, este acela de a lua din zbor niste teme obscure, si de a le explora pana la epuizare. A mea sau a lor.
Asa mi s-a intamplat cu mult-mediatizatul caz Pelicot. Nu voi da curs valului de feminism creat in jurul partenerei din cuplul Pelicot, si sa ma refer la caz folosind numele ei, ci aleg sa analizez cazul din pespectiva fiicei lor, Caroline Peyronnet, care in prezent are 47 de ani. Ea a ales sa se prezinte catre media folosind pseudonimul Caroline Darian, Darian fiind o combinatie intre David si Florian, ceilalti doi frati ai sai. Ce frumos! Pentru un copil care se simte orfan atat de tata, cat si de mama, sa se refugieze intre fratii ei, caci ei ii sunt salvarea.
De duminica pana astazi m-am uitat la 4 materiale documentare despre familia Pelicot, facute de trusturi de media impamantenite intr-ale verificarii de surse. Ceea ce m-a ajutat sa imi pun gandurile in ordine pe subiectul aceasta au fost doua materiale: un articol de ziar online care abordeaza mai amplu culisele cazului si un episod din podcastul lui Oprah Winfrey in care o are ca invitata pe Caroline.
In decursul podcastului, Oprah dezbate cu Caroline, noua carte pe care a scris-o, incercand sa proceseze trauma ei complexa si la un moment dat, pe ecran apare urmatorul citat din cartea ‘Et j’ai cessé de t’appeler papa’, pe care l-am si fotografiat ca sa nu imi scape, si anume:
‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’
Cand am citit asta, mi-am zis:
Mai fata, fix asa! Uite cum mi se confirma faptul ca copiii, in radiografierea relatiilor dintre parintii sai, sunt mai corecti, incisivi si profunzi decat orice psiholog, psihiatru sau psihoterapeut de cuplu si familie.
In martie 2025 ea depune plangere impotriva lui Dominique Pelicot pentru ‘administrarea de substante psihoactive’ si pentru ‘abuz sexual’. Ii reproseaza in egala masura lui Gisele Pelicot ca nu a sustinut-o in acest demers. Ea declara pe acest subiect:
‘Mama mea nu este o persoana demna de admirat (une icone) pentru mine […] Noi suntem singuri. Noi nu mai avem nici mama, nici tata, astazi.’
Dupa o perioada in care a simtit sa ia distanta fata de Gisele Pelicot, Caroline a decis sa reia legatura cu ea, motivand in podcastul cu Oprah ca ea oricum nu mai are tata, dar mama are in continuare. Ce a vrut sa spuna cu asta, va intrebati? Pai dupa ce a trecut primul tsunami de durere si suferinta, si-a dat seama ca ii este mult prea greu sa se raporteze la ea ca neavand nici un parinte, si cumva a simtit ca, undeva, candva, o va putea ierta pe mama ei.
Nu este intamplator titlul pe care l-am pus acestei scrieri, caci in cazul Carolinei, al lui David si al lui Florian, ca copii ai cuplului Pelicot, ei sunt singurele victime reale care trebuie sa plateasca pentru pacatele parintilor lor. Oameni buni, intentia mea nu este sa imi pun tot valul nou feminism in cap, ci sa ii spun valului:
Alo? Valule! Adevaratul icon feminist din povestea este Caroline Peyronnet, deci pe ea sa o punem pe toti peretii, sa o invitam pe la toate emisiunile, sa tapetam societatea civila cu campania pe care o face impotriva cazurilor de submisiune chimica.
Oare valul va intelege profunzimile si nuantele subtile ale acestei expuneri? Eu sunt pregatita sa imi suflec manecile si sa va explic, metodic, chiar daca port maieu acum. Il suflec si pe ala.
Hai!
Informatiile la care fac referire pot fi gasite chiar pe Wikipedia, dar evident conteaza modul in care ele sunt conectate ca sa capete sens. Abordarea pe care o voi alege este cea a analizei relatiei de cuplu dintre Gisele si Dominique Pelicot, pornind de la premisa ca degradarea relatiei de cuplu a dus catre aceste directii tenebroase ale fiintei fiecaruia dintre ei, respectiv de abuzator absolut si victima martirizata.
Gisele s-a nascut in Germania, tatal sau fiind soldat francez. Se muta in Franta la varsta de 5 ani, iar la 9 ani mama ii moare de tumoare pe creier, iar ea ramane cu tatal sau deprimat si cu noua lui sotie care pare ca ii face viata un calvar. In cartea ei, caci fiecare cu cartea ei, Gisele povesteste despre cum reuseste sa zambeasca in continuare in mijlocul haosului din familia sa, si nu se lasa doborata.
Afirma in interviuri ca puterea sta in ADN-ul ei, ca asa a fost ea construita si ca atat mama, cat si bunica sa (nu am gasit informatii despre istoricul traumatic al bunicii, desi eram tare curioasa) au trecut prin momente extraordinar de grele. Gisele reuseste sa se afirme si sa se ridice profesional, ajungand sa lucreze ca manager logistic la niste centrale nucleare.
Dominique s-a nascut in Franta. Parintii sai se muta din locul unde isi facusera casa mai aproape de un centru de veterani proaspat iesiti din cel de-al doilea razboi mondial, unde tatal sau este portar. Inainte de a fi inceput relatia cu tatal lui Dominique, mama sa, traise cu fratele acestuia cu care facuse si doi copii.
Fratele Dominique, Joel, care era mai mare cu 4 ani decat el, era preferatul tatalui datorita reusitelor lui scolare. Joel isi continua scoala, Dominique o abandoneaza si incepe sa lucreze pe santier. Familia se muta din nou si o iau in plasament pe Nicole, pe care tatal lui Dominique o abuzeaza sexual. La varsta de 17 ani, Dominique isi ia certificatul de electrician.
Cei doi se intalnesc in 1971 si se indragostesc nebuneste. Accent pe nebuneste, pentru ca dragostea lor nebuna dainuieste pe parcursul celor 50 de ani de relatie, si este reciproca. Dominique zice ca atunci cand a cunoscut-o pe Gisele a fost cel mai fericit om de pe pamant, si chiar il cred. Daca te uiti la pozele lor de nunta, vezi doi oameni tineri, brazdati fiecare de propriul lui trecut traumatic, care decid sa se vindece impreuna in relatie. Numai ca ce sa vezi, atunci cand ai un istoric traumatic atat de complex, vindecarea nu prea e posibila, si mai devreme sau mai tarziu ies la suprafata toti, dar toti scheletii tai din toate debaralele, din toate casele in care ai trait tu vreodata. Si ei aveau, fiecare, muuuulti scheleti.
Se casatoresc in 1973, dupa doi ani de tatonare, si fac 3 copii: David (1973), Caroline (1979) si Florian (1986). In 1986, mama lui Dominique moare si el ramane profund marcat de aceasta moarte, considerand-o o femeie nefericita care a fost batuta si chinuita toata viata de tatal sau.
La finele anilor 1980, Gisele are o relatie extraconjugala, si in acel moment Dominique se manifesta violent fata de ea pentru prima oara. La cateva luni dupa, si el are o relatie extraconjugala pentru care paraseste caminul conjugal pentru cateva luni. Relatiile extraconjugale continua de ambele parti.
In 2001 cei doi decid sa divorteze din ratiuni financiare pentru a isi securiza bunurile, dupa ce una dintre firmele facute de Dominique intra in faliment. Continua sa stea in aceeasi casa si se recasatoresc in 2007. Prin 1999 incep primele semne de infractionalitate la Dominique, cu violenta impotriva femeii.
In interviul sau pentru BBC, Gisele este intrebata de ce crede ca Dominique a recurs la acest abuz. Care i-a fost motivatia? Iar ea, calm, pedant si cu o oarecare doza de mandrie care friza aroganta traumatica a unei femei care nu se lasa doborate de nimic in viata, zice (parafrazez):
‘Eu am fost intotdeauna o femeie care nu a putut fi supusa. Dominique a vrut sa ma supuna si nu a putut. Si in relatia de cuplu. Noi am fost un cuplu modern. Imaginati-va ca in anii ’70 lucram amandoi, gateam amandoi, faceam curat amandoi. Intotdeauna a fost asa. Iar pe plan sexual el avea niste fantezii carora eu nu am vrut sa dau curs pentru ca eu sunt pudica. Nu am vrut sa fac swing parties si el si-a dorit asta foarte tare’.
Intr-una dintre expunerile despre barbatii pe care i-a adus Dominique in casa in cei 10 ani de abuz prin submisiune chimica, se numarau foarte multi arabi pentru ca stia ca Gisele este rasista si tocmai pentru a se razbuna pe ea, selecta barbati din diferite etnii.
Dar de ce sa se razbune pe ea, va intrebati?
Ce i-a facut aceasta femeie care sa justifice aceasta razbunare odioasa?
Nimic!
Nimic nu justifica abuzul!
Ever!
Tineti minte trei cuvinte de la mine!
Daaaaar, la nivel relational, acesti oameni au fost intr-o lupta de putere de la bun inceput care probabil s-a reglat prin descarcarea tensiunii sexuale asa cum se intampla in cuplurile tinere si indragostite, numai ca atunci cand ai un trecut traumatic care oricat ai fugi tot te ajunge din urma, cat si un prezent in care se manifesta activ lupta de putere, nevoia acerba de control si aceasta determinare de a ii dovedi celuilalt ca esti mai puternic, de neclintit, de neoprit, de fier, evident ca celalalt o sa zica la un moment dat:
Cap ou pas cap?
Ia sa vedem, cam cat de tare esti tu, mai Gisele? Si de aici a inceput foiala, care a ajuns in sfere paroxistice in care el o abuza, dar avea grija ca abuzatorii sa nu o maltrateze, iar ea ignora toate red flag-urile care i-au aparut in cei 10 ani pentru ca il iubea, asa cum isi iubeste Stockholm, sindromul.
Este foarte probabil sa imi iau mult hate pentru analiza asta, dar as vrea sa va las cu un punct de reflectie:
Oare cu ce dracului ne ajuta pe noi femeile, in lupta noastra de eliberare, dar si in incercarea de a ne implini ca femei, sa consideram barbatii ca fiind niste abuzatori irationali, perversi si manipulatori? Cu ce? Cu ce ne ajuta sa credem (naiv) ca o femeie care e casatorita de 40 de ani cu un barbat cu care a trait foarte multe bucurii si necazuri, este indeajuns de ignoranta incat sa nu isi dea seama (macar partial) ca ceva nu e in regula cand cade de pe scaun de la sedative, cand o doare tot corpul, cand se simte mahmura in fiecare dimineata, cand are dureri vaginale, cand are boli cu transmitere sexuala? Cam ce relatie sa ai cu propriul corp incat sa nu realizezi ca ceva nu merge bine deloc?
Si aici revin la citatul din cartea lui Caroline cu care voi si incheia:
‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’
Nota Bene: Lipsa de onestitate este a amandorura, si a lui Gisele, cat si a lui Dominique Pelicot.
Caroline, mergi pe drumul tau! Intr-adevar, tu nu mai ai parinti, dar ai niste frati minunati si ei sunt ai tai de acum, cat si familia pe care ti-ai facut-o cu mana ta. Parintii tai te-au iubit, dar s-au iubit mai mult pe ei si asta a ajuns sa ii mistuiasca. Si uite asa au dat foc la toata casa, cu voi cu tot in ea. Mama ta nu este nu model de urmat, cat nici tatal tau. Sunt doi oameni indurerati, care pentru un moment au sperat ca dragostea pe care si-o purtau ii va vindeca, dar traumele le-au fost prea mari, iar dragostea nu a fost indeajuns de mare incat sa suprascrie trecutul dureros. Dar tu poti face diferit. Tu poti opri ciclul traumatizarii transgenerationale. Trebuie doar sa iti propui asta si sa lucrezi zi si noapte cu tine in directia asta. Poti, fata! Poti!
