Chiloții și acadeaua

Chiloții și acadeaua

Patru fără zece. Trebuie să pregătesc copiii de plecare, după care să îmi iau zborul spre ora de condus. E. coboară cu ghiozdanul și o stea căzătoare multicoloră din lemn pe care tocmai o terminase de desenat în clasă.

Mă uit pe monitor. Tata o așteaptă în ceața de mijloc de ianuarie.

Io: E., tata e deja afară, te așteaptă. Hai să ne îmbrăcăm!

E: Mai întâi pantalonii de ski, după care cizmele, după care buff-ul, după care căciula, după care mănușile… și geaca ultima.

Io: Ok. Ai nevoie de ajutor?

E: Nu, mă descurc.

Se îmbracă conform ordinii apriori comunicate: pantaloni de ski, cizme, buff, căciulă, mănuși… și geaca. Dau să o ajut să tragă fermoarul gecii, când deodată mă oprește subit:

E.: Miss, stai așa! Mă deranjează ceva!

Se foiește, se învârte și încearcă să își bage mâna flaușată în salopeta de ski prin spate.

Io: Ce s-a întâmplat, E.?

E: Mi-au intrat chiloții în fund și nu mai pot să-i scot. Mă ajuți?

Patru. Trebuie să prind tramvaiul ca să nu întârzii la ora de condus. Mă uit la fața schimonosită a lui E. și zic:

Io: Dăm jos geaca, dăm jos mănușile, dăm jos pantalonii de ski, dăm jos pantalonii ca să poți să îți aranjezi chiloții.

Zis și făcut. E. își rearanjează chiloții și îi revine zâmbetul.

Io: Mai bine?

E.: Mult mai bine.

Patru și cinci. Tragem la loc pantalonii, pantalonii de ski, punem mănușile, punem geaca, luăm ghiozdanul și steaua căzătoare și ieșim pe ușă. Tatăl se înseninează.

E.: Mergem la joacă, tati?

Tata: Da.

E.: Ce bine!

Tata: E., ai dat bomboane copiilor astăzi?

E.: Nu, am uitat. Dar vreau să-ți dau ție una (uitându-se spre mine).

Io: Mie?

E.: Da, ție. Una cu căpșune.

Deschide ghiozdanul și scoate singura acadea cu căpșune dintr-o căpiță nedefinită de acadele.

E.: Poftim!

Io: Mulțumesc! Pot să-ți dau o îmbrățișare?

E: Da.

Ne îmbrățișăm și pleacă. Plec și eu cu acadeaua mea cu căpșune cu tot.

Morala: Fericirea stă în lucruri mici, cum ar fi o acadea cu căpșune sau o pereche de chiloți proaspăt scoși din fund.

Morala 2: Există timp pentru toate, inclusiv pentru recunoștință.

Jurilovca mea cea albastră și vântoasă

Jurilovca mea cea albastră și vântoasă

Șed în confortul propriului cămin, cu pisici molatice, lumini difuze și muzică în surdină.

Șed și cuget.

Ba nu! Șed și simt.

Încă simt binele cu care Jurilovca mi-a uns cotloanele scârțâitoare ale sufletului.

Simt vântul puternic de pe dealurile Argamumului care împreună cu soarele de ianuarie îmi îmbujorau obrajii.

Simt frigul țeapăn care m-a cuprins de îndată ce am intrat în casa lipovenească și care mi-a dat drumul din îmbrățișare pe măsură ce în sobe lemnele pocneau într-un foc numai bun.

Simt mirosul de fum din păr și haine care mă urmărea prin bucătărie în timp ce pregăteam de-ale gurii după o orânduială patinată de timp.

Simt liniștea deplină care domnea în dormitorul nostru cu păsări pictate pe tocul ușii, liniște în care te cufundai așa cum te cufundai în așternuturile încălzite și proaspete.

Simt cana cu cafea fierbinte bine-venită după o îmbăiere-viteză în baia mică cu apă fierbinte care trebuia să ne ajungă tuturor.

Simt hazul care se juca leapșa cu noi toți și ne aducea împreună ca într-o horă în care, în spațiul din interiorul său, se întâmpla viața cu simplitate și voie bună.

Simt inima mea care și-a dat întâlnire cu a lui și s-au pus pe visat o căsuță cu prispă și multă natură vindecatoare.

Jurilovca, ce bine că ne-am întâlnit!

Treisprezece și-un pic

Treisprezece și-un pic

Am început anul întorcându-mă acasă cu inima plină de povești argentiniene și dorul de România cât casa.

M-am bucurat să stau la o cafea, două, trei cu Adina cea plecată peste mări și tări, dar atât de prezentă în gândurile mele.

Ne-am cunoscut cele două (pe atunci) nepoate par avion direct către țările… reci. Între timp s-au făcut trei.

Am explorat în sfârșit Delta Văcărești care ne-a primit cu stuf, soare molcom și păsăret de toate națiile.

Am mers în prima mea excursie cu elevi de liceu și m-am distrat copios aducându-mi aminte de vremea în care ascultam și eu rockăreli la maxim în autocar.

Am cunoscut o bebelușă pe care o iubeam înainte să fie în proiect și am stat la taclale pe fugă cu mama dumisale peste câteva țări… fără mări.

Am primit unul dintre cele mai frumoase aprecieri din partea oamenilor cu care îmi petrec muuult timp, și prin urmare am aflat ca Ioana vine de la Iubire, Originalitate, Ambiție, Nebunie și Altruism.

Am plecat în weekend-uri unde am văzut cu ochii, când călare pe două roți, când în confortul mașinii, căci da, până la urmă ne-am luam și mașină.

Am avut o vacanță mică și cuprinzătoare în care ne-am tot dus pe drumuri transilvănene.

Am fost la o conferință internațională de psihoterapie sistemică unde m-am simțit ca peștele în apă și m-am reconectat cu partea aia idealistă și analitică din mine care descoperă oameni și relații de familie cu drag și curiozitate.

Am început un training de leadership care mă provoacă să văd ce zace-n mine pe partea asta.

Am sărbatorit șapte ani de relație. Șapte! Cât să se potrivească și melodia noastră de nuntă care se numește… 7 Years.

Am găzduit masa de Crăciun pentru prima dată împreună și lucrurile ne-au mers strună.

*Și pe lângă toate astea am râs, am plâns, am cântat, am strigat, m-am zbătut, m-am luptat (cu mine de cele mai multe ori), m-am întristat, m-am înfuriat, m-am bucurat, mi s-a făcut pielea ca de găină, m-am pus la îndoială, m-am dus în jos, m-am ridicat, m-am concentrat pe lucrurile care merg, mi-am pus întrebări grele, am căutat răspunsuri. Știți voi… într-o călătorie, conținutul îți ia fața și chiar riști să te pierzi în el, dar ceea ce contează cu adevărat e procesul.

Auzeam o reclamă la radio zilele trecute care ne ura ca în 2020 să fim de 20jde ori mai, mai și mai. Când am auzit-o pe aia cu ‘de 20jde ori mai liniștiți’ am zis: ‘Adică semicomatoși, sau cum?’

Aș vrea ca 2020 să își urmeze cursul firesc în viețile fiecăruia dintre noi. Să aducă lucruri pe care le așteptăm și să ne pregătească pentru lucruri pe care nu le așteptăm.

România mea

România mea

Ce are România mea?

Are o limbă pe care nu mă mai satur să o vorbesc, scriu, gândesc și povestesc. Oricât multiculturalism ar zace-n mine, poveștile cele mai frumoase le spun tot în română.

Are locuri pe care inima le simte ca acasă, iar inima e cel mai bun GPS inventat, căci oricât de departe te-ai duce, știe întotdeanuna să îți arate drumul spre acasă.

Are oameni care văd mai departe de ce n-are, care îi cunosc istoria și nevoile și neamul.

Are libertate și siguranță pe care nu le simți decât atunci când te îndepărtezi un pic și-o privești prin ochianul occidentului.

Are tradiții și obiceiuri pe care le înveți de mic uitându-te cu ochi mari tot ce te-nconjoară.

Are dor și doină.

La mulți ani, România mea!