Monthly Archives: September 2012

The Return to Innocence

The Return to Innocence

Is there such a thing as returning to that place where we were completely and utterly innocent? As in really going back memory lane and pinning on the map of our lives that very moment when things began to turn from innocence to … some other states of the heart, the body and the spirit?

Well I believe that miracles such as these happen and when they do it’s for a reason. Maybe to make you think ahead while dreaming of the good old times when life was simple and easy. Without complicated relationships, intricated information and suspicious contexts. When what you saw was exactly what was. You may think that I am presumptious for writing a post related to my early days in English, but the reality is that it feels more comfortable like this. Don’t know why, but it just does!

Last Saturday I met up with some people with whom I went to primary and secondary with. It was literally a 3D experience, as I hadn’t seen some of them in ages. Inclusively my teacher. Who did not have any idea who I was. So apparently 13 years of life have changed me viciously turning me into the woman I am today.

Rebel (with a cause), insane for knowledge, hungry for new experiences, judgemental, witty, twisted (in a number of ways) and the expression of originality. Oh, and I forgot to mention modest and humble! 🙂 Well yeah, the years gone by have taught me that you have to be aware of your own worth if you want to stand a chance in the face of the hazard around you. If not, you will be stepped on…on and on.

Anywho, it was quite a huge surprise to realize that this time, me together with another girl were the only two girls present surrounded by nine guys. All so different, but in some way all alike. The former 8A class, year of 1999. Us and the solar eclipse, bursting at the end of last century ;). At the rectangular table of a brewery near-by sat and talked with a lot of noise and laughter a psychologist, a circus performer, a business man, a financial advisor, a construction engineer, a public clerk, 2 dentists, a lawyer, a legal consultant, an architect and our good old teacher.

It was like the weirdest combination of characters ever brought together by the will of God and our colleague the legal advisor. At one point I was laughing so hard that my stomach was doing involuntary abs work. It was one hell of an encounter. They say that whenever people who have not seen eachother in ages decide to meet, they behave exactly as they did when they met last. For all of us I think the last time we were together in this combination was at the end of secondary. So it was completely natural for us to act like teenagers. 14 year olds making fun of one another over beers and coffee.

Unbelievable, I tell you! You have to live it to acknowledge the intensity of this kind of experience. My former teacher was very funny when she confessed that she has absolutely no idea who I am. After revealing my identity, she continued:

Howcome you’ve dried up so much?

The truth is that I was a chubby gal who after discovering the benefits and mysteries of a certain type of social interactions decided to cut down eating. The alpha male of our class, now a preti(di)gious lawyer, among a lot of jokes (some good, others teenage style, a few intelectual) in a moment of total bliss and sincerity (which is somehow like a blue moon for lawyers) genuinely made the following observation:

That no matter how many close friends I would have, I cannot act and laugh around them as I act and laugh around you who I have known for nearly all my life.

Francly, I was not expecting such a display of sincerity and authenticity from his part, and it hit me as a rocket. A friendly personalized rocket. The gathering all together was great from a number of reasons. And all the people present, one by one, shared some of their memories from the times they were school kids, seen through their childish eyes but resignified with their adult minds.

And all the people at the table shared some knowledge and experience from their professions like grown-ups do. With responsibility, integrity and concern for what has the world come to nowadays. After hours of talking about all and nothing, about world peace and worldly piss, about the economy, child education and parenting, we parted ways.

And I am positive that the next time we meet it’s going to be even more fun. One thing which I realized was that all the people who attended the reunion were the ones without serious commitments and obligations. The not married ones and the not parents yet ones. I left the place feeling great with myself, in peace with my past and lucky to have grown up with such people.

Give it up for my people from No. 52 School, Year of 1999! 😀 And do not forget to…
…listen to your heart my friend, that would be the return to yourself, the return to innocence!

Chestii care ma irita…

Chestii care ma irita…

…la culme de mi se zbarleste parul pe spate mai ceva ca unui punker si mi se inroseste pielea par sa fie destule in ultima vreme. Chestii si oameni. Specimene mai precis.

Azi de dimineata, de exemplu, in drumul meu ritualic spre hranit de matza, in timp ce ma aflam in 85, dau sa ma ridic si sa ma indrept spre prima usa. In fata mea o tanti negricioasa, cu cercei cu motive indiene (nu ca ar fi fost indianca sau ceva) si o pelerina albastra.

O intreb, din spate spre fata (ei) incet (sa n-o sperii sau ceva) pe un ton calm si respectuos traditionalul:

Coborati la prima?

Ea, tanti, fara sa se intoarca macar mormaie un:

Normal, din moment ce ma aflu aici (respectiv in fata usii).

Avand castile adanc bagate in urechi, reaching for my internal ear, ma stramb in semn de Wha’?! si o intreb din nou:

Poftim?

Nu a dorit sa imi repete replica, probabil ca o uitase in timp ce eu am facut cat de cat legatura si mi-am dat seama ce dorea sa imi comunice cetateanca.

Ca este teribil de deranjata de tupeul de care am dat dovada prin intrebarea adresata, mai ales intr-o dimineata atat de posomorata, in care domnia sa probabil se gandea la noi modalitati de a comunica despre existenta sa mohorata si posaca.

Am inteles, esti trista! Viata e grea, omatu’ inca nu e deloc, doar un pic de strop, da’ tine de tine sa o faci sa fie mai buna (pe ea, viata that is).

Ma amuza pana la iritare oamenii care isi gasesc motivele cele mai puerile pentru care sa se comporte ca niste cizme umane. Unul ar fi, in cazul asta probabil, vremea urata de afara. Asa si? Ploua? Si? Asta inseamna ca trebuie sa te apuci sa arunci priviri cu sageti de foc in stanga si in dreapta sperand ca se va insenina? Io stiu ca oamenii o iau razna de la vreme la schimbarile dintre anotimpuri, dar mai ales cand e foarte cald afara si simt ca ii apuca toti dracii.

Dar oare nu putem fi indeajuns de intregi la trup, suflet si minte incat sa facem fata schimbarilor meteo? Io una stiu ca pot chiar daca am zile in care imi vine sa ma tot intind in pat ca o matza fara vreun chef de a ma duce la munca.

Si ma mai dispera oamenii care din ratiuni de urcare pe scara sociala rulanta (a.k.a. parvenitism), afiseaza niste reactii demne de familia regala.

Pe bune?

Nu ne mai putem bea cafeaua decat cu degetelul mic erect in aer.

Nu acceptam intalniri decat cu CEOi de companii.

Mergem doar la Pascucci cu geanta Gucci dand din buci. Mama ce de rime scot! Bestial! Imi place de mine in hainele mele medium brand.

Purtam numai chiloti La Perla cu siraj de perle, cum altfel? 🙂 A caror forma sa se afunde in scaunele de piele (de crocobaur) ale Cayenne-ului proprietate (im)personala.

Invesmantata nu in blanuri ca Venus, cu in designer’s haute couture clothing unicat si incaltata cu Jimmy Choos stilettos.

Cu saiba Bvlgari pe dest, dar nu din aia de are tot melteanul, ci cu pietricele si trei feluri de (h)aur. Retineti: h-ul intotdeauna e mut! 🙂
Si o zgarda asortata care atarna greoi de gat. Noroc cu ea ca mai coboara nasul un pic de pe sus.

Do not get me wrong! I love Gucci, Cayennes, designer’s clothing, Bvlgari (unele bijuuri) si Jimmy Choos. Dar, imi plac si mai mult oamenii care stiu sa le poarte fara a sfarsi de a fi purtati de marcile de pe ei. Purtati cu nasul pe sus, pretentii exagerate si zambete cocky de upper-class.

Imi plac oamenii care nu se transforma irecuperabil dpdv uman doar pentru ca poarta o bratara de la Tiffany’s sau vreo ciubota de la Alexander McQueen. Care continua sa fie oameni si sa constientizeze si prezenta celor din jur, care nu poarta aceleasi brand-uri. Care stiu sa se bucure de o conversatie buna fara sa evalueze financiar situatia persoanei din fata facandu-i un inventar al marcilor purtate.

Oamenii cei mai frumosi sunt aia care desi sunt branduiti din cap pana in picioare stiu sa le poarte cu stil, in vreme ce stiu prea bine ca haina conteaza. Aia in compania carora nu te apuca brusc migrene de la aerul care le ventileaza creierul. Aia care zambesc, nu ranjesc mojic. Aia care nu se comporta ca niste maimute imbracate in Louis Vuitton. S-ar putea totusi sa jignesc maimutele la faza asta, asa ca dragelor imi cer scuze in avans. 😉

Si ma mai enerveaza meschinaria. La greu. Care se poate manifesta in diverse si inedite forme scalambaite. O forma care imi pune capac e cea de meschinarie sugarcoated in bunatate. Pentru ca at the end of the day unii oameni se transforma in primate atunci cand vine vorba de bani. Avarul lui Moliere sau Mos Costache Giurgiuveanu al lui Calinescu ar avea ce invata cu siguranta de la urmasii lor contemporani.

Si-asa m-apuca o greata de fiecare data cand am de-a face cu oameni din astia care se manifesta inclusiv visceral. Adica pe bune! Imi vine sa vars! Culmea e ca unii dintre ei chiar se cred filantropi si generosi. Ce ti-e si cu proiectia asta, dom’le!

Lista ar putea continua la nesfarsit, dar acest post si-a atins deja scopul si anume acela de a ma relaxa un pic si de a ma decoji de toate fetele posace si specimenele parvenite si meschine care ma acopereau tinandu-mi oarecum de frig pe vremea asta ploioasa… I’m not very happy when it rains, unlike Shirley Manson! 🙂

Ce asteapta femeile?

Ce asteapta femeile?

Asta da subiect de intors pe toate partile de o vajnica reprezentanta a acestei specii bizare si misterioase. Cica femeile ar avea o logica care depaseste puterea barbatilor de intelegere. In acest caz, ei, barbatii cei capabili si puternici, tre’ sa puna mana si sa se formeze in a intelege femeile.

I hate to break this to you guys, but at the end of the day you don’t wanna live without us! And why should you? Suntem fabuloase, fiecare in felul si stilul ei. Asa cum nici noi, femeile nu prea agreem ideea de a trai fara prezenta impunatoare si protectoare a voastra. It’s only fair, don’t you think?

Dar in materie de asteptari, femeile sunt experte. In a isi dori, a planifica, a visa, a organiza, a astepta. Ma rog nu stiu exact cat de experta sunt eu in a astepta. Aici intervine curiozitatea care nu-mi da pace de ma zvarcolesc ca o lostrita pe uscat. Trebuie sa stiu chestii, deci asteptarea nu-mi da nici un pic de pace. Dar cica face parte din existenta mea si drept urmare trebuie sa o integrez.

Si cum poate o persoana destul de nelinistita ca mine sa faca astfel incat sa accepte si faptul ca there are times for doing and times for waiting and reflecting? Reflectatul suna bine, dar nu poti sa-l faci si in timp ce faci ceva? Formatorul meu de psihoterapie ar rade in hohote la citirea replicii de mai sus, si bine ar face. Si mi-ar mai spune, in stilul lui calm si profesionist ca nu trebuie sa ma grabesc sa reactionez, ci e mai bine sa iau cu mine acele lucruri si sa ma gandesc la ele. No problem with that pentru ca ganditul este printre sporturile mele preferate. Sunt destul de musculoasa dp asta dv. Si olecutza cocky! :))

Dar riscul in a-mi spune sa imi iau timp sa ma gandesc la ceva, este acela ca incep sa ruminez, which is kinda bad. Nobody likes an obssessive chick! Not even me! Especially when I am the obssessive one… 🙂 Deci cum mi-as putea eu petrece asteptarea fara sa ma apuc sa dezvolt ganduri obsesive? Sa fac altceva…Dar ce? Incep sa ma pricep in a-mi distrage atentia de la ce ma preocupa spre alte lucruri care sa imi umple timpul. Si e fun, pentru ca am o groaza de facut. Si imi place la nebunie sa le fac. Ma face sa ma simt vie si vibranta.

Si sa am gura pana la urechi pentru simplul fapt ca ma misc, exist si pot face chestii faine pentru mine si societate. Asta cu societatea a sunat cam socialist, dar presupun ca ati prins spiel-ul, nu? Istoria populara, cat si psihologia (tot aia de la tara) zice ca unei femei ii sade bine sa astepte. In vreme ce barbatul este cel care merge, sa lupta, se invarte de 3 ori intr-un loc si da gata rau-facatorii. Ileana Cosanzeana, Alba ca Zapada, Cenusareasa si celelalte compatrioate trebuie sa stea si sa astepte. Nemurirea sufletului probabil! 🙂

Mai ceva ca zeita aia al carei nume nu il mai stiu (poate ma scoate vreunul dintre cititori din ignoranta ;)) care statea si tricota un fular in timp ce isi astepta sotul sa se intoarca de pe mare. Dar unde o bagam in ecuatia asta pe… Ioana d’Arc? Si ea a asteptat ceva, un semn divin care a si venit in cele din urma dar fara un final prea fericit. Deci nu imi doresc neaparat sa mor arsa pe rug pentru ca am luptat prea bine. Fara cruciade personale, that’s my resolution.

Femeia moderna isi asteapta barbatul sa se intoarca de la razboaiele corporate pe care le poarta in fiecare zi? Poate, numai ca o face in stilul ei. Adica facand un zilion de alte chestii in the meantime. Ca sa isi tina mintea ocupata si igienizata, corpul in forma si sufletul at ease. Oare cand devine asteptarea apasatoare? Care ar trebui sa fie raportul dintre asteptare si altceva? Daca astept prea mult exista posibilitatea sa mi se ia? Sa raman fara chef? Questions to reflect upon…;)

Lupa mea

Lupa mea

Este printre cele mai frumoase lucruri care mi s-au intamplat in viata. Ea musteste de viata prin fiecare por acoperit cu blana neagra – cafeniu. Am primit-o in dar intr-un moment in care mi-o doream mai mult decat orice pe lumea asta. Si in care ideea de a creste un caine-lup nu parea atat de far out of reach. Am petrecut impreuna mai bine de un an, si fiecare secunda din cele peste 3,153,600 a ramas imprimata in mine. Cam ca un tatuaj, foarte permanent intr-o zona foarte sensibila. Aia cu atrii si ventricule.

Inca mai am filmuletul in care am cunoscut-o si am ales-o dintr-o puzderie de lupusori umblatori. Ea era cea mai mica, avea urechile inca necoordonate, dar a fost cea care a venit spre mine. De fapt she kinda chose me, and I loved her for it. Cu ochii ei mari si curiosi, mustatile in toate directiile, urechile care faceau eforturi sa reactioneze la orice zgomot necunoscut, blana aspra si laboantele neasteptat de mari pentru o lupa asa de mica. Era ca si cum i-ar fi imprumutat pantofii mamei sa umble un pic in ei, pentru ca mersul era total necoordonat la 2 luni cand ne-am intalnit, dar asta nu a insemnat ca nu facea eforturi sa alerge intr-o singura directie cu toate cele 4 labute.

Ni s-a spus atunci de la canisa ca trebuie sa ii dam un nume cu B pentru ca face parte din cel de-al doilea cuib al parintilor ei. Mama si bunica sa era foarte impunatoare, deci se vedea treaba ca in familia aia de lupi domnea matriarhatul. Ceea ce urma sa observ de cate ori incerca sa ma domine. Dupa ce am stat si ne-am gandit la toate numele cu B posibile am ales castigatorul: Bombon! Pentru ca suna dragalas, era cu B si i se potrivea manusa. Era ca o bomboana cu ciocolata si caramel. Mai paroasa decat o bomboana obisnuita, dar nu cu mai putin adorabila.

Ta-su a zis ca i-ar placea foarte tare sa ii puna numele de Pisi ca sa o poata striga prin parc sau pe strada, eventual cand trece vreo duduie cu alura de pitzi: Ce faci Pisi? Si atunci, preconiza el, s-ar fi intors amandoua, dar el ar fi avut cover-up ca isi striga cateaua de fapt. Fiecare cu piticii lui, ce-i drept, dar fata noastra s-a conformat de dinainte dorintei tatalui ei adoptiv si din cand in cand mai ridica o labuta cu foarte multa delicatete si gingasie. Asa ca Pisi was actually meant to be for her. Imi aduc aminte si acum drumul dinspre Fagaras inspre casa, pe serpentinele de pe Rucar – Bran.

Cutia din carton in care ii facusem culcus pe bancheta din spate inainte de plecare devenise instant mult prea mare, astfel incat puiul de lup nu prea intelegea de ce se tot balangane de colo-colo. Asa ca muma-sa a luat-o in brate in fata si a tinut-o mai ceva ca o centura de siguranta pana la destinatie. Daca as fi avut un marsupiu, al ei ar fi fost, pentru ca pe la jumatatea drumului tin minte ca am si culcusit-o sub puloverul meu. Ea dormea si nu parea a fi vadit deranjata de toate rasfaturile si mangaierile care ii erau aplicate. Am mai oprit, a baut niste apa, s-a plimbat de jur-imprejur sub atentia supraveghere a tatalui ei cu fata umana si iar am pornit la drum. Cand am intrat in Bucuresti am constatat ca draga noastra nu avea de mancare asa ca am oprit la Plaza.

Ta-su a plimbat-o nitel prin parcare atragand privirile de admiratie ale domnitelor de Plaza care se indreptau spre masina, iar ma-sa s-a dus in goana nebuna sa ii ia de mancare, o zgardita si ceva jucarii. A avut zgarda rosie cu tepi din prima si o gaina tiuitoare pe care a ros-o cu indarjire pana cand pasarea de plastic a capitulat dandu-si epocalul duh. Nu aveam pe atunci a dog-proof house. Nici nu stiam exatct ce inseamna asta. Stiam doar ca trebuie sa ii facem un locsor al ei unde sa doarma si asa am si facut: o patura Ikea cu doua fete a fost reconvertita (profesional) in salteluta pentru domnisoara lupa. Aveam un stres pe atunci legat de unde o sa isi faca nevoile. Dilema a fost spulberata rapid: Peste tot si-a facut nevoile pana cand am primit binecuvantarea veterinarei sa o scoatem afara.

Era ianuarie cand am adus-o si prin februarie, deci tot pe un frig simpatic, am inceput sa ne rugam de ea, pe rand sa faca pipi si/sau caca. Mama si ce ne-am mai rugat. Saraca fata nu intelegea cum puteam sa ii cerem sa isi faca nevoile in frig intr-un mediu pe care nu il cunostea si inconjurata de ceva necunoscuti. Dupa vreo 2 iesiri de cate 8 ore pe afara s-a dat batuta. A scancit, a plans, s-a uitat cu ochii ei mari spre noi si a comis-o! Primul pipi afara! Yupiiii! Aleluia! Si treptat cu certuri si admonestari parentale s-a invatat sa faca afara. Si noi ne-am invatat sa ne trezim cu noptile in cap sa o scoatem.

In pijama, cu ochii lipiti de somn si morocanosenia aferente, dar ne trezeam, pe rand. Si fata noastra crestea intr-o zi cat altii intr-o luna. Si noi ne uitam la ea ca la o comoara cu urechi ciulite si privire patrunzatoare. Ta-su a inceput incet, dar sigur sa o disciplineze asa cum ii sade bine oricarui tata sa puna limite copchilului. Ma-sa a inceput sa ii gateasca tot felul de combinatii dubioase de mancare, pe care fata le manca pentru stia ca daca sunt facute de ma-sa trebuie sa fie bune. Mai inghitea si ceva vitamine pentru crestere si era coplesita cu dragoste din toate partile.

Unde mai pui ca avea si un unchi care o mai scotea in timpul zilei pe afara sa se aeriseasca. Viata buna, nu gluma! Am invatat sa urcam si sa coboram scarile in fuga, ne-am cunoscut cu cateii din cartier cu care ieseam la joaca de fiecare data cand aveam ocazia, cat si cu copiii pe care i-am iubit din prima. Poate pentru ca si ea era pui si se gandea ca puiul de lup nu e cu foarte mult diferit de puiul de om. Intr-un fel avea dreptate. Inteligenta nu i-a lipsit nici o clipa. Ramaneam trazniti cand observam ca ne depaseste cu mult asteptarile. Ca atunci cand dormeam, dormea si ea. Ca il simtea pe ta-su venind acasa dupa sunetul motorului. Ca se plimba dupa ma-sa prin casa atunci cand stia ca a facut vreo boacana si trebuie sa isi ceara iertare.

Ca in medii sociale cu multa lume nu se agita, ci se uita la toata lumea dupa care se ducea la culcare as it was past her curfew. Ca devenea protectoare si agresiva in raport cu betivi sau cersetori pe strada. Ca stia sa se apere si sa se joace cu alti caini mai mari decat ea in tarc. Ca isi dezvolta o personalitate foarte umanizata si care o prindea exceptional. Pisi a lu’ mama si a lui’ tata. Cam asa o alintam. Ne pupam inainte de culcare si la trezire. Si am si invatat sa innotam in Herastrau, sa alergam dupa bicicleta (tot in Herastrau), sa mergem fara lesa la pas (Circului si Herastrau) si sa ascultam comenzile date de parinti.

Din cand in cand mai aveam ceva tendinte de dominare care ne-au fost retezate din start cu greu. Mama, si ce ne mai placea sa alergam prin balti, prin ploaie, prin noroi, pe vant, pe zapada, prin iarba, prin camp, pe munte. Am coborat si pe grohotis. Atunci a fost cu ceva sperietura, ca nu prea stiam ce pana tot zice tata sa coboram cand vedeam clar ca se duce pietrisul de sub picioare. Dar am izbavit! Cu succes. Si ceva rani de razboi la o labuta, care insa au trecut. La zile distanta de la escapada la munte, fata noastra mergea teleghidat si nu stiam de ce, pana cand ne-a lamurit veterinara ca e posibil sa aiba febra musculara. Si ce am mai ras pe tema asta pentru ca nu credeam ca si cateii fac febra musculara. But apparently they do. Ours did!

A stat si prin vecini cat timp ai ei parinti au fost plecati in lume sa se reculeaga spiritual dupa un an de munca. A participat la absolut toate evenimentele pe care le-am trait in perioada aia ca un membru cu drepturi depline, cat si obligatii. Dupa care a venit timpul schimbarilor multiple. Care au dat-o oarecum peste cap de i-a venit ciclu de vreo 2 ori intr-o luna. Dar a rezistat cu stoicism haitelor de caini care o doreau explicit. Cat si teckelitei feroce fara dinti si cu ceva cataracta care isi demarca teritoriul.

Pe acolo, muma-sa, draga de ea, a stat stramb si a judecat cat a putut ea de drept ca ar fi cazul ca aleaga ce e mai bun pentru puiul ei. Chiar daca asta insemna sa ii gaseasca un nou camin. Si mare noroc ce a avut pentru ca un camin mai bun nici ca se putea sa ii gaseasca. Inconjurata de oameni buni care o iubesc si fac tot ce e mai bine pentru ea. Unde are spatiu sa alerge in voie, si animale pe care sa le adune sau imprastie ca un adevarat Ciobanesc German.

Dupa vreo 4 luni de la despartire, am vazut-o. A fost demential. Acum este parca mai catea, mai independenta, dar la fel de copilaroasa cand vine vorba de mers in toate directiile. Aduna caprele sa le bage in tarc. Mai omoara pui de gaina din cand in cand, fara intentie. Alearga pisici cu intentii criminale. Da, este o Pisi care nu a suportat pisicile fiind traumatizata din copilarie de o una care ii punea gand rau doar atunci cand se scremea concentrat in iarba. Asculta in continuare comenzi. Merge la cules de porumb in spatele carutei. Este pregatita de atac cand vede necunoscuti dubiosi. Este prietena cu ceilalti caini de prin batatura, realizand foarte bine care este locul sau pe acolo.

A cunoscut si un lup. Pe care nu l-a placut foarte tare la inceput, dar pe parcurs a ajuns sa il simpatizeze (dupa o baie in noroi – kinky girl, seamana cu ma-sa! :))). Cine stie, daca il simpatizeaza indeajuns de mult poate se leaga si conjugal. All in her terms! 😉 Her virginity, her uterus, her call! E si oleaca feminista, tot ca ma-sa! :)) Si incapatanata si agila ca ta-su. E surprinzator cum unii parinti oricat de mult incearca sa fuck up their kids reusesc in final sa aiba parte de niste specimene foarte adaptate. Probabil inca un mister al lumii in care traim.

Ea e bine, eu sunt bine, ta-su e bine. In trei locuri diferite acum, dar asta nu inseamna ca nu ma gandesc cu mult drag la ea in fiecare zi. Poate si de mai multe ori, daca vad vreun lup pe strada. Time changes people. And people change themselves. And people change people. But some things never change. Unul ar fi dragostea mea pentru lupa mea. Care e acolo, ca un tatuaj batut adanc la intersectia atriului cu ventriculul, pe langa aorta. And for that I consider myself so God damn lucky! 🙂