Monthly Archives: June 2013

Cu foamea nu-i de joaca!

Cu foamea nu-i de joaca!

the_hunger_games_book_by_soulflie-d4xme8q

A venit si ziua aia in care m-am hotarat sa vad The Hunger Games. Acum vreo cateva zile am fost martorul aproape ocular al unei discutii intre doi oameni care se intrebau reciproc daca au vazut filmul, cat si citit cartea, concluzia fiind ca: e foarte tare frate!

Si cum io percutez din cand in cand la recenzii din astea succinte, m-am mobilizat si am intrat in posesia filmului. Desi atunci cand a aparut pe marile ecrane a creat ceva valuri de impresii contradictorii, mi-am zis ca e prea mainstream sa il vad atunci. Nu, glumesc desigur! Pur si simplu nu m-am sincronizat interior ca sa ajung sa-l si parcurg.

Daaaar, la ceva vreme dupa spartul targului, s-a intamplat o vizionare cu premeditare. La ceas de noapte direct, cu un frappe home-made, cuibarita in numar par pe o canapeluta si cu ceva nuci din cand in cand. Recunosc ca ma rodea curiozitatea, mai ceva cum te roade stomacul atunci cand ai uitat sa mananci si iti dai seama ca e deja trecut de 6 P.M.

Cu atat mai mult cu cat urechile-mi auzisera comentarii eclectice cu privire la aceasta productie: Dom’le daca vrei sa vezi matze, n-ai decat! sau Nu stiu ce au gasit altii asa special la filmul asta, ca mie mi s-a parut destul de deplasat. Saracii copii! sau Mda, a fost ok… dar cam multa violenta!

Asa ca trebuia sa incerc pe propria-mi piele, ca sa vad daca pana la final, mi se intoarce stomacul pe fata sau pe dos. Stai asa ca incepe! Ecran negru pe care apar cateva randuri… de avertizare. Ceva cu un reaping de copchii intre 12 – 18 ani pentru nush ce grozavie de competitie denumit generic “The Hunger Games”.

Oooook! Cand am citit reaping, gandul o zbughi catre Jack The Reaper instant, iar reprezentarea vizuala fu strasnica. Ia sa vedem noi care treaba cu foamea asta? Ceva canibalism pe la mijloc? Sau pur si simplu niste siluete somaleze care se lupta pentru supravietuire? Mai trec ceva cadre si apare o gagica cu un arc, pe care chiar se pricepea sa-l manuiasca.

Figura ei mi se parea atat de cunoscuta, dar nu puteam sa o plasez in contextul in care imi aparuse initial. Pana cand, alterul meu semnificativ zise: Ah, asta e nebuna aia din filmul ala unde alerga! Ia uite ca si aici alearga! si mi-a picat fisa instant. O stiam din Silver Linings Playbook.

Da, am vazut Silver Linings Playbook inainte de The Hunger Games! Asa cum obisnuiesc sa mananc desertul inainte de felul principal 😉 … Puteti aici pe buna dreptate sa ma catalogati ca o fata de moda veche. Frumoasa fata! Tin minte ca fix acelasi gand mi-a venit in minte cand o vedeam desfasurandu-se in rolul din Silver Linings Playbook.

Frumoasa, vie si cu o lampa filanda care o facea cu atat mai spumoasa in manifestari. De data asta, Jennifer Lawrence, caci despre ea este vorba, avea o cu totul alta misiune actoriceasca pe care trebuia sa o livreze publicului. Cea a adolescentei darze (cam ca Ioana D’Arc) care se sacrifica pentru sora sa mai mica (fara a se martiriza catusi de putin) oferindu-se voluntar pentru a participa ca reprezentant vajnic al districtului sau de mineri la cea de-a LXXIVa editie a Jocurilor Foamei.

Cu un scenariu scris de Suzanne Collins (o femeie, cum altfel?), regizat de Gary Ross (un barbat 🙂 ) si beneficiind de costume realizate de Judianna Makovsky (o tanti mega-vizionara daca ma intrebati pe mine), The Hunger Games poate fi inclus in categoria filmelor altfel, pe care nu le vezi impreuna cu toata familia tinand in brate o galetusa de popcorn. Ci mai degraba cu cineva de incredere pe care poti sa-l strangi in brate atunci cand lucrurile devin un pic freaky!

Ceea ce m-a frapat a fost firul epic al povestii intesat de simbolistici care mai de care. Pe masura ce curgeau minutele din cele doua ore si ceva de actiune, neuronii mei se interconectau frenetic ca sa tina pasul cu mesajele mai mult sau mai putin subliminale ale creatorilor.

Am stat cateva milisecunde sa cuget de ce se numeste The Hunger Games. Adica cum? Cum adica sa faci niste jocuri ale foamei? Foamea e un lucru serios cu care daca te joci risti sa devii cam crud, si nu ma refer la crudul din diada crud-copt! Dar atunci cand ajungi sa iti permiti sa te joci cu nevoile bazale ale unei populatii, facand un adevarat spectacol dintr-insele, vorbim despre un altfel de kink cinematografic.

Unele cadre, unele unghiuri de lumina si culoare, m-au facut sa leg The Hunger Games de filme precum The Island, 1984 sau Equilibrium. Cat si ideea unei societati scindate intre opulenta istetica si mizerie disperata.

Facand apel la capacitatea mea miraculoasa de sinteza, io am inteles ca in filmul asta erau vreo 12 districte muncitoresti (Arbeit Macht Frei!) care traiau intr-o saracie lucie si faceau foamea grav, in timp ce trebuiau sa produca pentru “cei de la capitala”. La capitala, pe de alta parte, burghezii (mama lor!) se desfatau cu cele mai alese bucate, fiind invesmantati in cele mai futuriste costumatii.

Pana aici toate bune! Dar pentru ca o intriga nu vine niciodata singura, traditia oamenilor astora zicea ca pentru ca saracii sa uite de saracie, si bogatii sa nu se plictiseasca de atata bogatie, anual se tineau niste jocuuuuri. Cam ca Jocurile Olimpice, numai ca oleaca mai hardcore!

Rolul jocurilor era sa le reaminteasca saracilor cum e sa fie liberi, si sa ofere o ofranda “zeilor” pentru bunatatea cu care permiteau bogatilor sa isi duca viata. Jocurile se desfasurau cam asa: din fiecare district erau alesi un el si o ea printr-o tragere la sorti a carei amfitrioana era o duduie imbracata si boita fistichiu. Dupa alegeri, eii si (i)elele trebuiau sa se antreneze si sa dea bine la publicul bogatan, intrucat miza era chiar viata lor intr-un joc cvasi-morbid de supravietuire.

Un amanunt esential este acela ca varsta recrutilor era cuprinsa intre 12 – 18 ani. Introducerea subtila a simbolisticii jertfelor pure pentru proslavirea zeilor mi s-a parut excelenta in consolidarea coerentei filmului. E ca si cum, cand mintea ta vrea sa creada cu tarie ca se uita la un SF care nu are nici cea mai mica legatura cu realitatea, accentele simbolice te readuc cu picioarele pe pamant, reamintindu-ti ca lucrurile astea s-au intamplat in trecut.

Pe de alta parte, putem sa ne indreptam si in directia ritualurilor de initiere ale tinerilor in comunitatile ancestrale, necesare pentru a preveni extinctia respectivelor comunitati. Numarul de 12 districte in sine are o semnificatie aparte, cunoscut fiind faptul ca 12 apare cu predilectie in diverse religii si mitologii:

…12 Jyotilingas (altare catre Shiva) in hinduism;
….12 olimpieni care erau zeii Pantheonului in Grecia Antica;
…..Regele Arthur care avea 12 printi care castigasera 12 batalii impotriva invadatorilor saxoni in mitologia anglo-saxona;
……Iacob care are 12 fii care au initiat cele 12 triburi ale Israel-ului in Biblie;
…….cei 12 apostoli ai lui Iisus din Noul Testament;
……..cei 12 imami succesori ai profetului Muhammad din religia islamica

si tot asa.

Daca e sa despicam si notiunea de “miner”, caci castigatoarea infamelor Jocuri ale Foamei apartinea districtului 12 de mineri, ne putem lesne da frau liber asocierilor in directia in care minerii sunt o categorie muncitoreasca aparte caracterizata prin curajul cat casa de a lucra intr-un mediu atat de periculos si nesigur cum e mina, si determinarea de a se razvrati in incercarea de a isi redobandi libertatea, demnitatea si integritatea.

Daca mai punem la socoteala ca don’soara Katniss mai era si maestra in manuirea arcului, lucrurile capata un ditamai contextul. Nu de alta, dar Katniss a.k.a. Sagitarria este o adunatura de plante acvatice care sunt cunoscute sub o multitudine de nume cum ar fi Arrowhead. Mai sa fie, ce coincidenta oportuna! Sau poate putem da credit cat cuprinde doamnei care s-a ocupat de pus laolalta toate aceste piese din puzzle-ul simbolic care apare in The Hunger Games?

Deci pe ea o cheama Katniss si are un arc pe care nu ii e deloc nici frica, nici jena sa-l foloseasca. Acum nu pot sa-mi tin mintea in loc de la a se fofila catre povesti istorice si mitologii de tot felul.

In secolul al XVIII-lea, trasul cu arcul era un sport foarte raspandit la nivelul elitelor britatice, si cu atat mai popular in randul englezoaicelor, carora le era permis sa-l practice pentru a-si arata formele, dar nu le era permis sa concureze in competitii impreuna cu barbatii vremurilor.

Printre cele mai cunoscute figuri arcase mitologice sunt Artemis si Apollo (Grecia), Diana si Cupidon (Roma), Agilaz (mitologia germanica), Hayk (Armenia), Marduk (Babilonia), Arjuna, Adhimanyu, eklavya, Karna, Rama, Shiva (India) si Arash (Persia). In Grecia Antica pe insula Delos erau venerate vreo trei acolite arcase ale lui Artemis: Hekaerge (distanta), Loxo (traiectoria) si Oupis (tinta). In Asia de Est, Yi Arcasa si ucenica sa Feng Meng apar in diverse mituri chineze. In Coreea il avem pe Jumong care cica ar fi fost un arcas cu alura de zeu, iar in Africa apare Osoosi care e asociat cu arta manuirii arcului.

Ce ziceti acum? The Hunger Games are sau n-are substanta si coerenta simbolica? 🙂 Apar fugar niste insinuari romantice, cum ar fi scena de la final in care cei doi reprezentanti ai districtului 12 ar prefera sa moara intoxicandu-se cu ceva fructe dubioase, decat sa se omoare unul pe celalalt in incercarea de a castiga marele premiu al jocurilor.

Si peste toate astea, ca un colac (mare si pufos) peste o pupaza (comestibila), mai e si foamea! Mare. Inspaimantatoare. Halucinanta. Care naste monstrii! Foamea ca strategie politica de control/supunere a maselor vs foamea ca o conditie fizica care implica sechele psihologice.

Succesiunea intercalata de scene din districte in care daca puneai mana pe o bucata de paine (fie ea si veche sau aruncata in noroi) erai in culmea fericirii cu scene din capitala in care dilema era daca sa alegi sa mananci mousse au chocolat la desert sau nu este absolut fantastica in transmiterea mesajului de scindare si cinism socio – politic. Cei infometati lupta mai aprig, pentru ca sunt manati de ceva bazal, primar, nesatisfacut. Lupta, ca sa vaneze. Vaneaza ca sa manance. Mananca pentru a supravietui.

Ce mi-a mai placut la filmul asta? Pai mi-a placut ca l-am revazut pe Woody Harrelson jucand magistral rolul unui castigator al jocurilor foamei, actual intelept cu infatisare hippie si damf etilic. Mi-a mai placut personajul Effie Trincket in complexitatea vesmintelor sale si asemanarea izbitoare cu Queen of Hearts din Alice in Wonderland (Vreau si io rochii din aleaaaa!). Si la final, dar cu siguranta nu in ultimul rand, mi-a placut viziunea SF asupra tehnologiilor viitorului cu ajutorul carora oamenii pot face ce vrea pana lor, inclusiv sa-si seteze o padure la geamul dormitorului.

Asa ca, acestea fiind spuse, imi spun cu patos: Sa iti fie de bine! Si astept cu interes urmatoarea pelicula din trilogie! 😀

P.S.: Am omis sa va spun faptul ca intreaga desfasurare de forte cu copchii care se iau la omor pentru amuzamentul maselor, imi seamana mult cu activitatea gladiatorilor Romei antice care faceau, cam acelasi lucru. Scopul: paine si circ pentru a distrage atentia maselor de la problemele apasatoare (cum ar fi foamea…) si de a le planta in interior samanta sadismului fata de aproapele sau departele lor.

P.S.bis: And may the odds be ever in your favor! 😉

Crampeie da 41

Crampeie da 41

autumn_by_syl64

6:30 P.M. Unirii. Asfalt fleoscait. Soare exploziv. Oameni haotici. Destinatia: Piata Moghioros. Sa facem planul mental: metrou pana la Lujerului si de acolo 41 vreo doo statii. Buuuun! Ma indrept darza catre gura de metrou, sperand ca temperatura corpului meu sa revina la niste grade mai normale, care eventual sa-mi permita sa si respir cum trebuie.

Cobor in subteran. Bag cartela. Imping bara de protectie. Narile imi sunt brusc asaltate de o pala de vant. Vant prevestitor de metrou care se apropie de statie. Oh, ce minunatie inventata de mana omului! Curentul de la metrou intr-o zi torida de vara. Dupa un slalom vivace printre omusorii de pe peron imi gasesc locul. Si stau. Un minut. Doo. Trei. Vine metroul! Ah, e de Dristor… Nu-i bun.

Mai asteptam. Dau muzica mai tare sa mi se para ca timpul trece mai repede. Si imi continui asteptarea. Inca vreo 4 minute. Vine si Preciziei. Ma urc. Aproape plin, spre ochi. Ma agat mladios de-o bara si incep a ma benocla la partenerii mei de calatorie. Nimic interesant. Ma pierd in ganduri si in spatiul meu intragalactic. Se apropie Lujerului. Ma desprind aprig de bara care m-a suportat si ma indrept hotarata spre usa. Evit cateva genti care tinteau fix spre burta mea. Ajung teafara si nevatamata aproape de prag.

Se deschid usile. Ies. Aer. Alt aer. Merg ca sa mai fac ceva vant. Dupa un sirag de scari rulante paru’-mi roscovan ia contact cu acelasi soare misel. 7 P.M. Ma uit in departare. Nu vine 41 deocamdata. Statia arata ca o conserva cu sardine transpirate pusa la (ras)copt. Grabesc pasul in speranta ca voi ajunge la fix la fata locului si nu va trebui sa fiu batuta in cap de… razele soarelui.

La stop opreste un chopper. Pilotul cu brain-cap. Pasagerul niet. Capul gol: si pe dinafara, si pe dinauntru (cu siguranta). Trec bombanind pe langa ei. Hai ca vine 41. Topai pana in statie. Tramvaiul supra-plin. Offff! Nu mai stau sa mai astept unul. Ma incumet! Se deschid usile si incepe a se revarsa puhoiul de calatori. Un val. Doo. S-a mai eliberat, pe alocuri.

Dau sa ma catar. Pun un picior. Ma uit in fata. Imi fac trasa. Si pun si al doilea picior. Ma duc glont spre un geam si ma agat (din nou) de o (alta) bara. Langa mine observ o sexagenara obosita si asudata nevoie mare. Ma holbez cu jind la geamul oscilobatat. Doamna ma observa si sopteste in timp ce o picatura iesita din porii dilatati i se prelinge pe tampla: “Nu se deschide mai mult!”.

Vatmanul baga a doua si ne punem in miscare. Undeva in spate, prin marea de fiinte respirande se aude un zumzait care se acutizeaza si ma face sa-mi intorc capatana in scop de identificare a sursei.

Priponita intre usa de la tramvai si bara de langa primul scaun, o duduie. Nici prea-nalta, nici prea scunda. Nici prea grasa, nici prea slaba, dar cu forme cvasi-voluptuoase. Incercelata auriu si invesmantata-ntr-un trening mini in culori neon. Gura mare. Semnal care depasea limita admisa de decibeli. Urlatoare, deci!

EA (in calitate de parata): Da’ ce te-mpingi dom’le asea? Nu ma vezi? Chiar asa? Nu se poate asa ceva! Auzi phah, cum sunt oamenii din ziua de azi!

EL (inculpatul): Eh, da’ de ce tipi asa. Nu ai mai fost satisfacuta demult?

EA: Ce sa-ti povestesc. Ia uite phah ce tupeu. Stii de ce se ia barbatii de o femeie cand o vede singura pe strada sau in tramvai?

PHAH (banguind indescifrabil): Ntz.

EA: Ca le vede ca e singure si crede ca asea se poate lua de ele, ca n-are barbat langa ele sa le apere.

EL (inganat de un BAH): Eeeeextravaginal! Da’ ce peneesool meu vrei phah de la mine?

EA: Da’ de ce imi vorbesti dom’le cu pornografii, ha? Io ti-am zis ceva?! Io ti-am vorbit cu respect…

EL (contrariat si sarcastic): Ce pornografii?!

EA: Pai ai zis penees. Care penees e poola, nu?!

EL (bufnind in ras pe infundate): …

EA: Auzi, io nu fac diferente. Suntem toti la fel, da? Romani, tigani, moldoveni, africani. Mi-e tot una.

EL apropiindu-se de BAH incepe sa sosoteasca dand semne ca deja conversatia cu EA nu mai prezinta interes.

Sexagenara de langa mine imi arunca priviri dojenitoare la auzul “pornografiilor”. Io i-am returnat privirea cu una neutru-binevoitoare semi-toleranta.

EL impreuna cu BAH, cat si EA insotita de PHAH au coborat la prima.

E minunat! Nu mai am decat o statie… Ma strecor spre usa. Imbulzeala ca la balamuc. Pe mine ma treceau toate apele pamantului. Geamurile aveau brobonele de condens, semn ca inauntru era mai cald ca afara. Se poate asa ceva?! Oh yeah, baby!

Calatoria mi se apropia de final. Si ca intr-o pelicula stranie, pe cand tramvaiul tragea in statie, din boxe se auzea Bocelli cantand: Vivo per lei da cuando sai…

La vita e bellissima! 😀

Disclaimer: Cititorilor mei mai pudibonzi le cer scuze in avans pentru licentiozitatea descrierii, si ii asigur ca eforturile au fost depuse in virtutea artei. Un soi de estetica a uratului/vulgarului post-modern… 😉

Cum putem preveni caderea tiglei de pe casa?

Cum putem preveni caderea tiglei de pe casa?

tigla

Contrar titlului, acesta nu va fi un post despre constructii sau bricolaj, ci despre sanatate mentala. Va mai aduceti aminte de sanatatea voastra mentala? Oare ce mai face? Cum o mai duce? O fi pe duca? Sau poate doar cu dor de duca…

Daca tot va faceti analize de sange o data pe an, controale de specialitate la intervale regulate si mai mergeti si la dentist obligat-fortat, ce-ar fi sa va ingrijiti si de partea nevazuta a fiintei voastre?

Adica de tigla de pe casa, unde casa sunteti voi si tigla e mintea. Nu stiu cum s-a ajuns la concluzia absolut eronata ca o data ce fixezi tigla pe acoperisul casei, ea va ramane acolo pe vecie, fara sa necesite retusuri, ajustari, reparatii sau chiar inlocuiri.

A ramane intr-o bucata si mai cu seama sanatos la cap in ziua de azi ar trebui sa fie ridicat la rangul de virtute, si nu incerc nici pe departe sa o dau in melodramatisme. De ce? Pentru ca haosul inconjurator nu ne face cinste! Ne bruiaza. Ne agaseaza. Ne streseaza. Ne rodeaza. Ne blocheaza.

Pana cand, tigla, sarmana, capituleaza si se arunca in gol de la marea inaltime a mintii noastre. Aaaaaaaaaa! Zbuf… Si se lipeste de asfaltul existential unde este invariabil calcata in picioare de altii ca noi care asemeni lui Marin Preda vad viata ca o prada.

Cu haosul nu prea are sens sa te lupti. Cu cat incerci mai mult, cu atat te va atrage intr-insul. Dar poti sa-i faci fata… si spate… si lateral. In prealabil ar trebui totusi sa devii constient de faptul ca el exista si ca nu face bine. Dar cum ajungi sa iti desfasori viata conform ordinii tale interioare subsumand-o haosului cosmogonic (v-am tras-o eminescian la faza asta! ;))?

Nu cred ca iti trebuie un plan maret, ci mai degraba doua leci (o leaca… doua leci) de energie si determinare. Si mai cu seama sa vezi si padurea si copacii concomitent. In principiu fiecare zi din viata ni se desfasoara, noua adultilor responsabili, dupa principiul datoriei. Azi ce trebuie sa fac?

Avem liste mentale, liste fizice, carnetele, remindere pe telefon, calendare pe laptop care ne anunta despre ceea ce trebuie sa facem. Ce se intampla dupa ce am terminat tot ceea ce trebuie facut? Da, unii dintre noi chiar ajung sa termine ceea ce trebuie sa faca pe ziua respectiva. Atunci pare sa se instaleze o sincopa dubioasa in care mintea ta o ia razna pe campii gandindu-se: Bai, dar oare chiar am terminat? Sigur n-am uitat nimic? Parca mai era ceva! Dupa 5′ de ruminat, ajungi la concluzia ca:

Da dom’le, chiar am terminat! Acum ce fac? Cum adica ce fac? Pai ma duc acasa si termin de facut ceea ce trebuia sa fac prin casa! Bun, si dupa aia? Pai dupa aia, fac ceea ce trebuie ca sa ma pregatesc pentru o noua zi de trebuinta!

Si n-am cum sa nu ma intreb unde mai incap vointa si dorintele proprii in toata ecuatia asta? Oare mai e asta viata, sau doar o existenta pre-programata care se desfasoare in virtutea inertiei? Citeam zilele trecute ca orasul european cu nivelul cel mai crescut de calitate a vietii este Viena si ma gandeam: Mama, cat de tare de austrieci! Ei chiar stiu sa isi traiasca vietile dupa orele de program…

Putem deduce de aici ca tigla de pe casa poate fi corelata cu nivelul de calitate a vietii. Ce-i de facut in sensul asta? Ca deja am stabilit ca tigla noastra cea de toate zilele nu va sfida nicidecum gravitatia ramanand pe acoperisul mintii noastre pururea. Lucrurile aparent complicate, ajung intotdeauna sa fie extrem de simple.

Asa ca recomandarile primordiale pentru prevenirea fenomenelor de averse cu tigla ar include:

1. Petrecerea unei cantitati considerabile de timp zilnic de calitate cu oameni semnificativi in vietile noastre: parinti, matusi, copii, prieteni, vecini, colegi, amici, pisici, pitici;

2. Gasirea unei activitati (de preferat fizice) care sa ne placa la nebunie si de care sa ne apucam si implicit sa ne si tinem. Terapia ocupationala da roade, frate, asa ca fie ca vorbim de dansuri, origami, alergat sau drumetii, go for it!

3. Atentia la detaliile cotidiene ale vietii. Unul dintre cele mai faine lucruri este sa-ti dai seama ca ceva mic-mic face ceva din tine sa se miste mult-mult. Asa ca hai sa fim curiosi si zelosi in gasirea acelor momente;

4. Invatarea este mama… cui? Stai asa ca repetitia cica ar fi mama invataturii, si invatatura atunci ar fi mama plafonarii? Ca sa nu te apuce toate pandaliile, ce-ar fi daca ti-ai propune sa inveti cate ceva in fiecare an (sa zicem)? In felul asta iti pui capul la contributie si nu-l mai lasi sa se afunde in sine;

5. Cica daca dai te simti mai bine, si de aici iti creste si bucuria ca “Da, ma! Am facut ceva care va fi remarcat, care a contat pentru cineva!”. Fie ca ii spui altruism contemporan sau pur si simplu generozitate, incearc-o si pe asta, sa vezi ce zice tigla.

6. Calatoreste si descopera taramuri noi! Asta e preferata mea, si functioneaza perfect in mentinerea igienei mentale. Planificati sa mergi undeva, cu cineva, la intervale regulate si ai sa vezi ca numai gandul si dorul de duca te vor face sa te transformi in interactiunea cu cei din jur.

Cam comercial si glossy postul serii de azi? Poate… Dar necesar! Va doresc igienizare placuta dragi posesori de tigle care stau sa cada…:)

Parentaj deraiat

Parentaj deraiat

Nu-s parinte (inca!) si nici vreo usa de biserica, dar pot recunoaste din fericire sau din pacate de la o posta dinamicile familiale disfunctionale. Alea care reduc de cele mai multe ori copilul la un obiect asupra caruia se revarsa valurile uriase de frustrare ale parintilor. Mijloacele de transport in comun sunt intesate de parinti si copii care se duc sau vin sau stau.

Azi dupa-amiaza, pe cand misunam subteran dintr-o parte in alta a orasului, neuronul mi s-a oprit pentru cateva secunde parca scurt-circuitat. In aglomeratia de final de program, mi-am facut loc si am nimerit pe scaun avand in stanga un tip care se juca nush ce joc pe telefonul sau inteligent, iar un dreapta un nene care parea ca si-a lasat intr-un colt uitat comportamentul sau inteligent. Mai departe de atat nu mi-a dat prin gand sa ma uit.

Cu castile in urechi si multe elemente auxiliare in poala (a.k.a. geanta, umbrela, suc, etc.) incercam sa fac timpul sa treaca mai repede. La un moment dat, tipul din stanga mea isi opreste jocul, se apleaca usor inafara, ca si cum ceva undeva in partea dreapta i-ar fi atras abrupt atentia.

Fara a imi scoate castile din urechi, imi zic in sinea mea: Eh, probabil o fi vazut vreo grozavie. Nu cred ca-i ceva interesant pentru mine. Tipul se uita prelung, dupa care isi reasuma pozitia de joc. Mai sta ce mai sta, mai butoneaza un pic, dupa care iar se opreste si se uita in aceeasi directie.

De data asta curiozitatea m-a luat pe sus asa ca mi-am extras o casca din urechi sa “vad” care-i treaba. Si cum io demult nu ma mai aplec in incercarea de a imi spiona vecinii de bancheta, ci pur si simplu ma zgaiesc in reflectia geamului de vizavi, asta am facut si in situatia de fata.

Ochii vecinilor de pe bancheta de vizavi erau bulbucati fara precedent, iar gurile stranse ca si cum s-ar fi abtinut de la a spune ceva. Si cum imi mijeam io ochii in geamul de peste culoarul de trecere, am vazut o prostie mare, ca sa ma exprim in cuvintele unui copil de 4-5 ani. Si am continuat sa o vad si aud impreuna cu ceilalti oameni din proximitate vreo 5 minute.

(Mama cu o privire tulbure si o voce gajaita catre fiica ei pubera) Sa stii ca m-ai suparat foarte tare azi!
(Fata muta de nedumerire si cvasi-vinovatie) ?
(Mama rotindu-si ochii spre obiectul supararii ei) M-ai facut de ras in fata lu’ X-uilica!
(Fata parea a cauta in minte evenimentul cu pricina)
(Mama fixand-o pe fiica cu un ochi din cei doi pe care ii avea in dotare) Si iti promit ca data viitoare cand ma mai faci de ras iti trag o mama de bataie chiar acolo, de fata cu X-ulica!!!
(Fata strangandu-si umerii si picioare semn ca deja isi imagina viitorul sumbru) Dar…
(Mama prinzand si mai mult curaj) Ce-i aia nu vreau? Nu exista nu vreau! Sa nu te mai aud vreodata ca zici nu vreau ca te pleznesc!
(Fata intr-o resemnare plata) Bine.

Trec vreo 2 minute si fetiscana negricioasa cu carare pe mijloc si camasa alba incepe sa manance un pateu… merdenea… bucata de ceva luat de la o patiserie de la metrou dintr-o punga de plastic transpirata.

(Mama imputernicita din scena precedenta in care se dezlantuise asupra odraslei nevrednice, continua mitralierea verbala…) Nu ti-am spus ca atunci cand mananci, sa mananci tinand de punga, nu de pateu, proasto? Nu mai sta si molfai cu mainile alea murdare. Ia-te si sterge-te pe maini cu ea si poti s-o mananci dupa. Cu microbi cu tot. Ca esti si curata tare!
(Fata repozitionandu-si mainile pe plastic ca un copil ascultator continua sa isi manance pateul intr-o tacere dureroasa)

Se mai scurge un minut dilatat de cuvintele de duh pe care mama i le adresase fiicei, cand prima conchide apoteotic:

Cand ne dam jos, tu o iei inainte prin spate spre casa si vin si io dupa.
(Fata afisandu-se usor speriata de ideea de a merge singura spre casa) Dar pe unde?
(Mama taios) Pe acolo prin spate. Io o s-o iau prin fata ca am un pic de treaba si ne intalnim acasa.
(Fata tacand si parand ca intelege) Mhm.

Metroul tocmai se apropia de statie cand cele doua s-au ridicat pentru a merge “cat mai in fata”. In spatele lor tacerea persista vascos. Noi, martorii oculari ai acestui spectacol ieftin si revoltator ramasesem uitandu-ne in gol ca prostii de parca tocmai ce fuseseram loviti cu leuca in moalele capului.

Gandurile apareau a ni se fi unit intr-un nor gri de furtuni si ploi moraliste care ar fi vrut s-o trazneasca pe mama cea reprobabila. Usile s-au deschis si cele doua protagoniste se facura pierdute in spatiul statiei de metrou care forfotea de lume. Oamenii s-au reintors la preocuparile lor mentale si usile s-au inchis cu repeziciune.

Urmatoarea oprire: Undeva unde mamele au habar despre cum sa le vorbeasca copiilor lor, si fac mai mult bine decat nebine.
Nota Bene: Uneori copiii au nevoie doar de o mama, nu de o mama de bataie…

Il chema Luca…

Il chema Luca…

… Victor Gabriel Stratan si avea douazeci si-un pic de ani cand a decis… sa nu mai fie. Mi-a fost coleg de clasa si dintr-un motiv, stiut doar de inconstientul meu, acum simt nevoia sa scriu despre el. Au trecut ceva ani de cand cutreieram piata de flori in cautarea a 100 de lalele pentru el, si cu atat mai multi ani de cand ne imparteam adolescentele zbuciumate in aceeasi clasa.

E cu adevarat bizar cam cat de multe isi poate aduce aminte mintea atunci cand te pui pe scormonit. Tin minte ca intr-a noua, cand am picat (dintr-o alta lume) in clasa fix la ora de romana, si incercam sa ma dumiresc care-i treaba cu liceul, profa’ tocmai ce impartea niste lucrari fulger corectate. Luca a fost cel care luase nota cea mai mare, adica 9.

Cred ca l-am intrebat despre ce a scris, si am fost surprinsa sa aflu ca isi alesese sa puna pe hartie cateva ganduri despre seria Millenium care se dadea dupa ora 12 pe ProTV in vremurile alea. Mi-l amintesc slabanog, cu un tupeu cat casa, palid la fata, tuns scurt si in pantaloni largi… foarte largi, care-i faceau capul sa para si mai mic decat era, sau asa mi se parea mie pe atunci.

Statea in Dristor, avea un tata poet care a ales si el sa nu mai fie la un moment dat si o mama care venea pe la scoala din cand in cand sa culeaga sfaturi si pilde despre fiul sau. Asculta hip-hop si era al naibii de inteligent in ceea ce il interesa.

Ma bufneste si acum rasul cand ma gandesc ca intr-a doispea profa’ de filosofie tot incerca sa-l lase corigent si nu prea reusea pentru ca, contrar aparentelor si absentelor, Luca chiar stia filosofie. Si n-o invata precum un papagal plastifiat, ci chiar o filtra prin propria minte. Io si colega mea de banca eram “baietii din spate”, aia care suflau la nevoie, dadeau teme si infigeau pixuri in spinarile “baietilor din fata” cand era groasa treaba si se lasa cu dat afara de la ore.

Iar el, impreuna cu colegul lui de banca, erau… “baietii din fata”, pusi pe mistouri istete sau pur si simplu glume proaste facute bine. We were quite the quartet! Nu ne-am pus niciodata problema ca ar trebui sa intram in detalii despre vietile noastre de copii cu vise despre viata, dar intuiam ca fiecare isi ducea lupta personala asa cum putea. Cu mama, cu tata, cu anturajul, cu scoala… cu toata lumea.

Nu i-a luat foarte mult sa isi faca o reputatie de adolescent problema intr-un liceu elitist care isi facuse deja traditie din a promova “valorile”, si a separa graul de neghina. Numele lui era adus in discutie mai des in sedintele de catedra decat cel al profesorilor prezenti la acestea.

Cu ce folos? Pai in principiu de dragul plangerii de mila, invinuirii si eternelor regrete despre “parinti care nu se intereseaza de copil”. Inca ma mai intreb daca aveam psiholog scolar cand eram in liceu. Din oficiu sunt sigura ca exista o camaruta cu o placuta lucitoare pe care era gravat numele unei tanti, dar in practica: oare acea tanti si-a miscat vreodata fundul sa se plimbe prin clase, pe holuri, prin bai, prin curtea scolii, prin sala de sport sa stea de vorba cu elevii despre orice? Daca stie careva care a fost cu mine in liceu ceva despre asta, is tare curioasa sa aflu.

Hai ca iar m-a pocnit o amintire: Luca impreuna cu Kelu’ care gasisera un blat de la o banca si s-au gandit ca ar fi tare sa se dea cu ea pe scari. Zgomotul te ducea cu gandul la cine stie ce accidente, dar senzatia parea sa fie tare, dupa fetele “faptasilor”.

Cand eram adunati in cimitir intr-o zi torida de vara (cred) sa ne luam ramas bun de la el, singura profa’ care a venit a fost cea de istorie care a dat dovada de mai multa umanitate decat intreg corpul profesoral care ne-a modelat mintile 4 ani. Femeia prinsese de veste ca Luca a incercat sa isi puna capat si l-a vizitat in spital… si i-a vorbit. Numai ea stie despre ce. Despre orice. A facut ceva… pentru el.

Numai ca Luca deja se hotarase cu mult inainte ca i-ar fi mai bine daca n-ar mai fi. Si asa a si fost. S-ar fi putut face ceva? Probabil… Se mai poate face ceva acum? Cu siguranta… Mi se face greata instant cand aud remarci de genul: “Bine ca n-am ajuns ca Luca!”. Nu l-am cunoscut pe indelete, dar sunt mandra ca l-am cunoscut asa cum l-am cunoscut si recunosc ca o sa ma intreb in continuare latent “de ce?”, dar asta e pentru mine de asumat.

Sub numele meu – Ion Stratan

Spuneti-mi ca e doar un vis, ca n-am ajuns
la “o jumatate de veac” mereu cu pana pe hârtie
grena si ma voi trezi din roua si plâns
în dupa amiaza somnului dintre ore si tenis
la Mariana, în Casa Zapezilor. Ca sunt într-a XII-a
Si ca sierpii rosii nu m-au muscat, ca merg
mai usor, ca nu m-au lovit, interzis, umilit
Spuneti-mi ca-i numai un vis, ca nu sunt în
realitate norii cei grei, lungile spaime de seara,
ura si urletul lumii. Spuneti-mi ca nu sunt
ranit, ca ma voi trezi la Mariana în somnul
de dupa amiaza, în Casa Zapezilor, între ore
sii tenis. Ca sunt într-a XII-a.