Tag Archives: joaca

Copilul si punga

Copilul si punga

Astazi mi s-a reconfirmat faptul ca joaca este una dintre cele mai frumoase indeletniciri de pe fata pamantului. Mai cu seama, joaca cu copii te poarta in locuri sufletesti unde n-ai mai ajuns de multa vreme.

Copiii, de la mic la mare, transpira autenticitate prin toti porii lor in plina dezvoltare. Cat despre jovialitate si creativitate nici sa nu mai vorbim. Astazi am avut un rendez-vous ludic cu un tanar domn de 3 ani si jumatate, care, dupa spusele mamei sale ma astepta ca pe-un mar copt.

Intru, il salut, se lumineaza la fata si ma conduce in patru labe in sus pe scara spiralata pana la locul nostru de joaca. Radem, vorbim, cantam, ne tavalim pe jos, facem trucuri de magie, citim povesti, conducem masini imaginare, pana cand omuletul zice:

“Dar ce ai tu in geanta?”

“N-am nici o jucarie in geanta”, ii zic ca omul serios.

El continua: “Si totusi ce ai in geanta?”.

Si imi zic: “Bai, nu te mai crampona de ideile tale fixe conform carora in joaca ai nevoie de jucarii. Copilul asta te invata sa fii copil din nou. Curaj, gaina!”.

Asa ca ma apuc sa scot toate efectele personale, ca intr-un soi de inventar prescolar.

In mai putin de un minut pe covor se odihneau portofelul, cheile, rujurile, facturile la gaz (neplatite), manusile, un pachet de servetele, niscaiva absorbante (niste servetele mai complicate asa), castile, un carnet de notite cu creion si tocul cu ochelarii de vedere. Ah, si o punga mica, transparenta din plastic moale.

Deschide portofelul, gaseste buletinul si zice: “Asta esti tu… cand erai dezbracata!”.

Asa se intampla cand iti faci buletinul vara; toata lumea presupune ca intr-un fel sau altul ai reusit sa faci un pictorial nud la sectia de politie pentru ca nu ti vede gulerul topului.

Ii zic amuzata: “Eh, nu prea eram dezbracata, dar in fine…”.

Se uita la rujuri si continua cugetarile: “Eu sunt baiat, eu nu ma dau cu ruj!”.

Aprob non-verbal in amuzament perpetuu.

Se uita la carnetul de notite si zice, oarecum nesigur: “Eu nu scriu, eu nu sunt fata…”.

Stau putin sa vad exact de unde i se trage asocierea, dupa care vad ca aveam si creion de buze. Creion de buze, creion de scris => creioanele-s doar pentru fete (exemplu de gandire concreta).

Il elucidez: “Nu conteaza daca esti fata sau baiat. Oricum scrii.”. Respira oarecum usurat, dupa care incepe sa mazgaleasca ceva lejer pe carnet.

Imi deschide compartimentul cu marunti si scoate trei monede: una de 50 de bani, una de 10 bani si una de 5 bani.

Mirat zice: “Ai doar trei banuti?”

“Da!” ma mandresc.

Imi ascunde banutii in ghete si rade cu pofta. Ii gasesc. Ii mai ascunde o data si tot asa.

Pe la final de portie zdravana de joaca descopera ca punga mica, transparenta din plastic moale zboara daca sufli in ea. Si numai ce ne punem pe-o suflatura care mai de care mai infoiata, acompaniata de rasete de surpriza de fiecare data cand punga danseaza in aer dusa de aerul scos in plamani.

Au fost 10 minute de joaca cu punga-n vant. De nepretuit. Pot sa decupez momentul asta si sa-l bag in san? Nu de alta, dar vai ce bine face sufletului meu de copil.

Sa mai spun ca jucariile cele mai colorate sunt de prisos, cand ai o punga mica, transparenta din plastic moale la indemana? Nu cred ca e cazul! Nu uitati sa va mai si jucati! Noapte buna!

A fost odata ca niciodata un copil interior…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉

Ambuteia-m-as!

Ambuteia-m-as!

Deci sa ne fie clara treaba: Imi place iarna! Aia viscolinda, cu nameti pana-n gat, cu trolee blocate si straturi multe de haine precum foile de ceapa.

Poate pentru ca-s nascuta iarna, sau poate pentru ca intr-o viata anterioara am fost vreun pui de eschimos. Cert e ca imi da o stare aparte lupta asta cu natura.

Drumul catre fabrica brusc capata sensuri conexe atunci cand trebuie sa opun rezistenta vantului care tine mortis sa te salte-n primul stalp. Invat tehnici noi de slalom printre babe, mosi, balti, masini oprite pe trecere, cretini. Mi se reconfirma ca nimic nu se compara cu o cafea fierbinte garnisita cu un colt de geam prin care pot vedea lunecand din cer fulgi mari de zapada.

Intotdeauna mi-am zis ca n-as putea trai intr-un loc fara zapada. Pentru ca nu vreau sa ma privez de bucuria de a ma arunca in zapada in incercarea de a face ingeri de zapada, care la final arata ca niste creaturi extraterestre. Pentru ca mi-e drag sa ma bulgaresc cu cine mi-e drag.

Si mai ales pentru ca descopar cu fiecare zi de ninsoare cam cat de incantata e lupa de tot albul care o inconjoara. N-am vazut fiinta mai expresiva in a se bucura de viscolul de afara cum e lupa. Sa fi fost ea oare tot intr-o viata anterioara vreun lup care imi tragea sania mea de eschimos?

Asa ca oameni de pretutindeni, ghiciti ce? A venit iarna pe ulitele patriei!

Haideti sa haidem in nameti…

Sa ne snopim cu bulgari…Sa facem oameni de zapada…

Sa scuturam crengi de copaci unii pe ceilalti…

Sa ne alergam ca bezmeticii prin viscol pana cadem lati si fara suflu…

…The time is now always!