Tag Archives: joaca

Despre ascunzis

Despre ascunzis
Am ramas gandindu-ma la ascunzis. Si ar fi nedrept sa spun ca oamenii se ascund doar pentru ca se simt neintelesi de cei de langa ei, pentru ca nu e tocmai asa.
Si aici intervine vitalitatea, erotismul si soapta clandestinitatii umane. Ne place sa ne jucam. Ne mentine in viata si tine aprinsa dorinta in noi. Dorinta de a trai in principiu si tot ceea ce deriva de acolo. Sa alergam. Sa ne ascundem. Sa ne surprindem. Sa radem in hohote. Ca intr-o joaca de copil care este cum nu se poate mai profunda pentru adultul din noi. Este aer. Este o gura de aer cand iesi la suprafata dupa o scufundare in tot ceea ce trebuie sa faci in viata.
Una dintre cartile pe care i le citesc lui Dimi, ‘Home Is Where Your Heart Is’, are o portiune care zice: ‘Home you can be anything you want to be without anyone knowing’, sau ceva asemanator. Parte cu ‘without anyone knowing’ este cea de interes.
De ce avem lucruri pe care le tinem doar pentru noi? Acolo, aproape de our core?
Poate pentru ca sunt atat de intime incat daca le-am spune, ne-am dezgoli periculos de tare in fata lumii.
Poate pentru ca sunt atat de pretioase pentru voi incat daca le-am impartasi, ar insemna automat ca si dam parte din ele altora, cand tot ceea ce vrem este sa le pastram hulpav, pe de-a-ntregul, pentru noi.
Poate pentru ca tocmai clandestinitatea si misterul sunt cele care le ofera o aura de je ne sais quoi care ne face bine.
Si stiti? E bine sa faci des lucruri care iti plac, asa cum vrei tu. Nu pentru ca trebuie. Ci pentru ca vrei! E misto sa vrei, sa faci si sa stai cu sentimentul ala de reusita. De am facut cum am vrut eu. Nu-i nimic egoist in asta! E eliberator. Ca ai libertatea de a jongla cu contexte in care ‘trebuie’ si cu ocazii in care ‘vreau’, la care se adauga si putinele instante in care ‘pot’ rasare ca un soare din mare intr-o zi de vara pe plaja la 2 Mai.
Esther Perel zicea ca dragostea are nevoie sa stie, in vreme ce dorinta se hraneste cu mister. Fix cu partea aia care nu stie si nici nu vrea sa stie, pentru ca stie ca fix atunci cand va stii mai mult, caleasca se va transforma in dovleac.
Si cum facem sa fim acolo, precum fiddler on the hot roof, care iubeste destul si doreste indeajuns cat sa ii dea culcusul grijii celui de langa, dar sa ii si cultive si nesatul?
Ascult o piesa care zice ‘e finita la poesia’. Nu-s de acord! Poezia nu se termina niciodata. Este ca un fular pe care il tot tricotez precum Penelopa si pe care nu il desir noaptea ca sa am de unde reincepe a doua zi, ci il salt in valuri ca sa imi formeze o cale catre marea din tine, mai Ulise!
S-a schimbat piesa. ‘Mi Fido Di Te’. Mi fido di te, cosa sei disposto a perdere… De multe ori mi se intampla sa ma uit la anumiti oameni si sa stiu din prima ca sunt ceea ce imi trebuie. Ca daca ii dezbraci de toate mastile sociale, acolo, in ascunzis, sunt buni. Asa cum mi se intampla sa ma ciocnesc de unii oameni care par ce trebuie, dar nu-s. Si o simt pana in varful firelor mele de par, dar nu o pot explica.
Asa mi s-a intamplat cu tipul care ne-a dus cu balonul in Cordoba. L-am vazut si am stiut ca suntem in siguranta. Evident ca pot explica cum am ajuns atat de repede la concluzia asta, dar asta ar ucide misterul acelei povesti frumoase de Craciun. S-a intamplat acum 6 ani. Ce frumos a fost!
Calatoritul este o forma de fuga clandestina. Intr-un alt loc. Unde nimeni nu te stie, dar te poate cunoaste. Unde nimeni nu te judeca, dar te poate intalni din priviri.
V-am spus ca mi-e dor de Italia? Cred ca de la faptul ca imi marinez fiinta in muzica italieneasca de… ceva vreme. Pana acum am fost in Roma, in Como, in Milano, in Napoli, in Bergamo si in Stresa. Fiecare cu atmosfera proprie de ‘dolce far niente’.
Roma mi-o amintesc furtunoasa, grabita si intortochiata.
Como limpede, proaspat si nesfarsit.
Milano torid, artistic si maiestuos.
Napoli cu zarva si un farmec aparte care iti permite sa fii si intelectual si marinar deodata.
Bergamo muntos, pitoresc si insorit.
Iar Stresa… pfff… Stresa e ceva dintr-o alta lume. Luxurianta, semeata si spectaculoasa.
Mai vreau. Vreau Cinque Terre. Vreau Italia-n lung si-n lat. De la tara la oras si retur. Cu dialoguri romane si cafele ristretto. Cu starea aia sufleteasca care nu-ti da pace, si chiar daca ar incerca, nu ai lasa-o tu. Ca o vrei… Te hraneste… Are grija de partea aia din tine careia i sclipesc ochii cand vede… nesfarsitele posibilitati ale vietii.

Copilul si punga

Copilul si punga

Astazi mi s-a reconfirmat faptul ca joaca este una dintre cele mai frumoase indeletniciri de pe fata pamantului. Mai cu seama, joaca cu copii te poarta in locuri sufletesti unde n-ai mai ajuns de multa vreme.

Copiii, de la mic la mare, transpira autenticitate prin toti porii lor in plina dezvoltare. Cat despre jovialitate si creativitate nici sa nu mai vorbim. Astazi am avut un rendez-vous ludic cu un tanar domn de 3 ani si jumatate, care, dupa spusele mamei sale ma astepta ca pe-un mar copt.

Intru, il salut, se lumineaza la fata si ma conduce in patru labe in sus pe scara spiralata pana la locul nostru de joaca. Radem, vorbim, cantam, ne tavalim pe jos, facem trucuri de magie, citim povesti, conducem masini imaginare, pana cand omuletul zice:

“Dar ce ai tu in geanta?”

“N-am nici o jucarie in geanta”, ii zic ca omul serios.

El continua: “Si totusi ce ai in geanta?”.

Si imi zic: “Bai, nu te mai crampona de ideile tale fixe conform carora in joaca ai nevoie de jucarii. Copilul asta te invata sa fii copil din nou. Curaj, gaina!”.

Asa ca ma apuc sa scot toate efectele personale, ca intr-un soi de inventar prescolar.

In mai putin de un minut pe covor se odihneau portofelul, cheile, rujurile, facturile la gaz (neplatite), manusile, un pachet de servetele, niscaiva absorbante (niste servetele mai complicate asa), castile, un carnet de notite cu creion si tocul cu ochelarii de vedere. Ah, si o punga mica, transparenta din plastic moale.

Deschide portofelul, gaseste buletinul si zice: “Asta esti tu… cand erai dezbracata!”.

Asa se intampla cand iti faci buletinul vara; toata lumea presupune ca intr-un fel sau altul ai reusit sa faci un pictorial nud la sectia de politie pentru ca nu ti vede gulerul topului.

Ii zic amuzata: “Eh, nu prea eram dezbracata, dar in fine…”.

Se uita la rujuri si continua cugetarile: “Eu sunt baiat, eu nu ma dau cu ruj!”.

Aprob non-verbal in amuzament perpetuu.

Se uita la carnetul de notite si zice, oarecum nesigur: “Eu nu scriu, eu nu sunt fata…”.

Stau putin sa vad exact de unde i se trage asocierea, dupa care vad ca aveam si creion de buze. Creion de buze, creion de scris => creioanele-s doar pentru fete (exemplu de gandire concreta).

Il elucidez: “Nu conteaza daca esti fata sau baiat. Oricum scrii.”. Respira oarecum usurat, dupa care incepe sa mazgaleasca ceva lejer pe carnet.

Imi deschide compartimentul cu marunti si scoate trei monede: una de 50 de bani, una de 10 bani si una de 5 bani.

Mirat zice: “Ai doar trei banuti?”

“Da!” ma mandresc.

Imi ascunde banutii in ghete si rade cu pofta. Ii gasesc. Ii mai ascunde o data si tot asa.

Pe la final de portie zdravana de joaca descopera ca punga mica, transparenta din plastic moale zboara daca sufli in ea. Si numai ce ne punem pe-o suflatura care mai de care mai infoiata, acompaniata de rasete de surpriza de fiecare data cand punga danseaza in aer dusa de aerul scos in plamani.

Au fost 10 minute de joaca cu punga-n vant. De nepretuit. Pot sa decupez momentul asta si sa-l bag in san? Nu de alta, dar vai ce bine face sufletului meu de copil.

Sa mai spun ca jucariile cele mai colorate sunt de prisos, cand ai o punga mica, transparenta din plastic moale la indemana? Nu cred ca e cazul! Nu uitati sa va mai si jucati! Noapte buna!

A fost odata ca niciodata un copil interior…

A fost odata ca niciodata un copil interior…

Azi se intampla multe, ca in fiecare zi de altfel. Dar pe langa cele multe care se petrec ametitor in jurul nostru se mai intampla ceva… o sarbatoare pe care o stiu de cand lumea si pamantul si pe care de abia o asteptam cand eram copila.

Lumea mare incepea sa se invarta ea in jurul meu, fara a trebui sa ma conformez io la regulile ei. Imi era permis sa fiu exact ce eram pe atunci: un copil. Si sa fac ceea ce fac copiii, fara sa existe discutii despre cum ceea ce fac nu e bine, frumos, sau despre cum ar trebui sa fac altfel.

La inceputul verii ne-am dezvoltat obisnuinta de a sarbatori copiii de pretutindeni: ai nostri, ai altora sau ai nimanui. Uite ca avem si obiceiuri sanatoase care ne fac cinste.

Dar mai e un copil care nu trebuie uitat azi: copilul interior.

Daca nu stiti de existenta lui, azi o zi perfecta sa-l descoperiti si faceti ceva care lui ii place foarte mult.

Daca il cunosteti, dar l-ati cam uitat intr-un colt al fiintei voastre, revansati-va scotandu-l la o plimbare in aer liber.

Daca va preocupati constant de buna-starea lui, propuneti-i sa sarbatoriti in stil mare, numai asa cum voi stiti.

Copilul meu interior e cam pus pe sotii si se manifesta spre amuzamentul celor din jurul meu. Rade zgomotos cu gura pana la urechi, imita pe diferite voci oamenii mari, canta atunci cand aude o melodie, danseaza de unul singur, face glume atunci cand atmosfera devine prea serioasa.

Ii place tare ca-l las sa fie, si ca in loc sa primeasca el papara de rigoare, adultul din mine se va confrunta cu asta luandu-i apararea cu tact si sarg. In schimb, copilul meu interior imi da energie cu carul si ma face mai atenta la lucrurile marunte care mi se intampla. Ceea ce e minunat!

Copilul meu interior are privilegiul de a se juca impreuna cu copiii pe care ii intalnesc zilnic.

Sa sara sotronul cu sau fara piatra aruncata.

Sa se dea in leagan cat mai sus cu putinta, razand in hohote de fiecare data cand leaganul se duce si mai sus.

Sa se rostogoleasca pe iarba in parc si sa vada gazele care vietuiesc pe acolo.

Sa se murdareasca din cap pana in picioare in incercarea de a picta ceva nemaintalnit.

Sa alerge fara directie incercand sa scape de lepsa.

Sa intrebe “Cat e ceasul imparate?”.

Sa fie rata sau vanator.

Sa isi faca din scaune adevarate fortanete de nepatruns.

Sa construiasca navete spatiale sau sa dea viata unor papusi intr-o piesa de teatru cat se poate de autentica.

Sa joace fotbal pana isi rupe adidasii… iar.

Azi te provoc, pe tine, cel care ma citeste, sa spui povestea copilului din tine. Asa cum ti-o aduci aminte. Pe indelete. Cui vrei tu. Pentru ca sunt sigura ca e o poveste care merita spusa.

Ce zici? Cap ou pas cap? 😉

Ambuteia-m-as!

Ambuteia-m-as!

Deci sa ne fie clara treaba: Imi place iarna! Aia viscolinda, cu nameti pana-n gat, cu trolee blocate si straturi multe de haine precum foile de ceapa.

Poate pentru ca-s nascuta iarna, sau poate pentru ca intr-o viata anterioara am fost vreun pui de eschimos. Cert e ca imi da o stare aparte lupta asta cu natura.

Drumul catre fabrica brusc capata sensuri conexe atunci cand trebuie sa opun rezistenta vantului care tine mortis sa te salte-n primul stalp. Invat tehnici noi de slalom printre babe, mosi, balti, masini oprite pe trecere, cretini. Mi se reconfirma ca nimic nu se compara cu o cafea fierbinte garnisita cu un colt de geam prin care pot vedea lunecand din cer fulgi mari de zapada.

Intotdeauna mi-am zis ca n-as putea trai intr-un loc fara zapada. Pentru ca nu vreau sa ma privez de bucuria de a ma arunca in zapada in incercarea de a face ingeri de zapada, care la final arata ca niste creaturi extraterestre. Pentru ca mi-e drag sa ma bulgaresc cu cine mi-e drag.

Si mai ales pentru ca descopar cu fiecare zi de ninsoare cam cat de incantata e lupa de tot albul care o inconjoara. N-am vazut fiinta mai expresiva in a se bucura de viscolul de afara cum e lupa. Sa fi fost ea oare tot intr-o viata anterioara vreun lup care imi tragea sania mea de eschimos?

Asa ca oameni de pretutindeni, ghiciti ce? A venit iarna pe ulitele patriei!

Haideti sa haidem in nameti…

Sa ne snopim cu bulgari…Sa facem oameni de zapada…

Sa scuturam crengi de copaci unii pe ceilalti…

Sa ne alergam ca bezmeticii prin viscol pana cadem lati si fara suflu…

…The time is now always!