Tag Archives: karma

O stangace in cautarea dreptatii

O stangace in cautarea dreptatii

QuoteYourDharma

Nu stiu cum fac, dar ma procopsesc ciclic cu o sete de dreptate de nici nu prea mai stiu pe unde sa scot camasa. Si cum unde-i dreptate e si nedreptate, se porneste circul unde maestra de ceremonii sunt chiar io. Stangacea in cautarea dreptatii. La vanatoare de nedreptati cu sulita sa magica.

Am stat la o cafea cu mine zilele trecute si imi apareau mental scene in care io aveam indreptarul. E drept asa? Da’ ma intreb cine m-a pus tocmai pe mine vigilenta-sefa? Experienta imi tot da exemple concrete in care dreptatea nu prea are a face cu realitatea. Sunt de-a dreptul divergente. La sfarsitul zilei tot ceea ce conteaza e sa fii impacat ca ai facut ceea ce trebuia , cand trebuia, cu cine trebuia, unde trebuia si cat trebuia. Din punctul asta ma consider de moda veche, caci modelul asta nu se mai fabrica de prin ’85.

Ceea ce mi se pare ciudat e ca daca stai sa te uiti la un copil care a primit cat de cat ceva repere de-acasa (nu neaparat cuantificate in ani) vei observa ca in relatie cu adultii din viata lui in situatiile de “prins cu matza-n sac” vor aparea invariabil expresii de genul: Nu-i corect! sau Nu-i drept!

Echitate inainte de toate. Caci pentru copii intr-un grup (fie ea si fratrie) conteaza sa fie tratati in mod egal, la fel. Diferitul e greu de dus si acceptat. Prin urmare… nedrept. Din perspectiva oamei care are si un frate mai mare la activ imi amintesc de discutiile despre cum: El e mai mare si baiat, deci poate sa…

Pe vremurile acelea demult apuse ma iritam (fireste!), dar ulterior le-am dat dreptate alor mei. Daca si-ar fi tratat copiii de varste diferite, sexe diferite si preocupari diferite la fel, atunci ar fi contribuit la crearea unor ditamai confuziile legate de ce ti se cuvine si cam in ce conditii.

Revenind la zilele noastre cele de toate zilele, tema dreptatii imi apare cu precadere in contexte formale, in care incidenta subiectivismului ar trebui sa fie scazuta. Si totusi realitatea bate dreptatea pana o lasa lata pe coridoarele obscure ale fiintei noastre. In concluzie, cu stangacia din dotare promit sa ma indrept! 😉

Broasca cea suie

Broasca cea suie

In incaperea de salon excesiv de luminata cu neoane care parca nu faceau altceva decat sa iti accentueze trasaturile pe care incerci sa le ascunzi subtil de obicei, o duduie trecuta de prima tinerete purtatoare de bijuuri stralucitoare si inel de picior deschide subiectul adresandu-se noua tuturor:

A: Dom’le, parca a innebunit soacra-mea de cateva saptamani cu feng-shui-u’! Nu stiu ce sa ma mai fac cu ea ca da banii pe tot felul de prostii…

O alta duduie blondina care sa tot fi avut vreo 40jde primaveri, in timp ce sedea sprijinita intr-o rana pe un scaun cu spatar inalt se baga la interval:

B: Pai si cum adica? Crede in feng-shui sau cum?

A: Da mah, daca iti vine sa crezi asa ceva… La batranete a apucat-o febra feng-shui-ului!

B: Da’ ce tre’ sa faci?

A: Isi cumpara tot felul de statuete, uleiuri aromatice, ierburi mirositoare pe care si le pune sub pat, ca cica tre’ sa ai spatiu sub pat sa poti baga chestii pe acolo…

B: Sa stii ca si io am incercat asta cu feng-shui-ul sa imi intre mai multi bani in casa!

A: Eh, i-am spus io… Banii trebuie munciti, nu intra ei asa usor in casa omului!

B: Am primit o broasca din aia de metal cu gura cascata si cu un banut deasupra gurii si am pus-o in casa pe podea sa-mi tina usa sa nu se tranteasca. Ca era grea broasca.

A: Si?

B: Si, de atunci nu mi-a mai intrat nici un ban in casa, tu! Nimic, nimic!

A: Serios?!

B: Nici mie nu mi-a venit sa cred… Asa ca intr-o seara vorbeam cu o vecina de-a mea si imi zice: Nu trebuie sa pui broasca pe jos ca aduce paguba.

A: Pai si?

B: Si am vorbit cu barbata-miu si am scos broasca din casa. Am dus-o in garaj. Si am zis ca nu-i de joaca cu feng-shui-ul asta…

A: Pana una-alta io ce ma fac cu soacra-mea?

B: Las-o mah si pe ea ca are si ea o preocupare acum…

Unghiile mi se uscasera astfel incat am decis de comun acord cu mine sa parasesc incinta incarcata ezoteric a salonului de infrumusetare, lasandu-le vorbind difuz pe cele doua dudui.

Morala: Drepturile (si stangurile) broastelor feng-shui trebuie respectate, ca de nu, ti-o iei karmic!

Feng_shui_froggie_by_aniver

It’s simply a matter of choice…

It’s simply a matter of choice…

…but that makes it far from being simple.

Because sometimes we feel like the choices we make are not entirely ours. Whether we want to admit it or not, our actions are driven by the way in which our inner beings choose to do or not do something. So mainly you always have a choice. Even when you don’t have a choice (apparently), you have a choice.

You can choose to think in a certain manner. As you have the capacity to choose to feel some things more than others. Independently of how spontaneous we think we are, the choices we make are the result of an entire algorithmic process. Conscious or unconscious. And the more we think or ourselves as “not having a choice” the more we’re gonna start acting like choiceless creatures.

Who expect to be chosen and do not have even the slightest intention of manifesting control towards anything. At the end of the day is how much you are aware of your own existence and its implications.

I choose to speak my mind most of the times. It might not be the wisest choice, but I am totally aware that for me the freedom of speech is vital.

I choose to demand explanations, when I feel that the film playing right in front of me skips a beat.

I choose to smile when I see shit-storms coming my way and preparing my shit-proof gear.

I choose to focus on the functional part of the people around me, instead of picking on what they are not.

I choose to stand up for what I believe is right and fair.

I choose to dismiss you in the first few seconds in which I see you struggling to insult my intelligence.

I choose to be classy and self-preserved.

I choose that my happiness not depend on something I might lose at one point.

I choose to look you in the eye and tell you a piece of my mind.

I choose to step aside when I feel that I don’t belong in a place.

I choose to lose honorably, instead of winning scrupulously.

I choose to still be able to look at myself in the mirror every morning without fearing the reflection.

I choose to grow fond of people and moments and keep them somewhere inside.

I choose to laugh out loud whenever I can.

I choose to enjoy every day with the good, the bad and the real.

I choose to sleep well every night, no matter how sick and tired I feel.

I choose to spend my time wisely and consume my energy fiercely.

I choose to look for the sunrise, and contemplate the sunset.

I choose the moon over the sun most of the time.

I choose fighting for causes, and searching for answers.

I choose to question myself once in while and see if I’m still on the right track.

I choose to not make everything my own choice, but invite an alter to join in.

How comfortable are you with your choices?

Inhale…Exhale…Zen?!

Inhale…Exhale…Zen?!

Let there be Zen! And warmth…and peace…and love…and sunshine…and birds singing…and flowers blossoming. End. Si totusi oricat de mult as chema io Zen-ul la mine in momentele in care scot fum pe nari si urechi, parca si Zen-ul se sperie si zice: No way! Too much occupational hazard for me, m’am! Si nu-l invinovatesc.

Ca tine de mine teoretic sa imi canalizez putintele si energiile astfel incat sa privesc spre the blinding lights, nu spre pitch blackness sau rings of fire. Dar imi vine sa ma pup uneori cand vad how far I have come in my emotions management. Me gusta mucho! 😀 Fata-mi va ramane forever enervant de expresiva, dar esential este ca atunci cand imi propun pot sa imi reorientez reactivitatile spre zone utile si simpatice. Fara a ma avanta nici in explozii incomode sau implozii caustice. Numai ca evident, ca fiecare fiinta ganditoare bipeda (care nu e neaparat si inteligenta 24/7) am nevoie de niste ancore care sa imi tina Zen-ul aproape.

As fi extrem de descumpanita daca m-ar parasi. Asa ca il momesc si eu cum pot. Ii mai zic de Karma si de Buddha pentru a-l face sa se simta ca acasa in interiorul fiintei mele. Uneori functioneaza. Alteori ma fenteaza si imi cere sa mai gasesc si lucruri mici si specifice de care sa ma agat cand imi vine supararea, fara sa rup camasa dupe mine – I love clothes, so I cannot hurt them! O ciudatenie pe care am descoperit-o cu mare surpriza la mine e aceea ca atunci cand eram abia iesita de pe bancile facultatii si proaspat angajata la ONG aveam niste ancore auditive.

In traducere libera, atunci cand shit got bad, incepeam sa fredonez cate un cantecel. Si nu, nu erau inca timpurile lui “Sunt singurel, bing, bang…” ;). Si ce puteam sa fredonez altceva decat genericul de la “Tezaur Folcloric” sau cel de la “Dallas”? Gata? V-ati oprit din ras? Nu? Bine…Va mai las un mini-ragaz. Asa…si m-am intrebat desigur dar de ce ori aia ori cealalta? Care ar fi explicatia psihologica?

I got as far as ca amandoua erau emisiuni de weekend in copilaria mea si in weekend incepea viata. La Tezaur se uita mamaia mea, iar la Dallas, pai cine nu se uita la Dallas? Devenise deja un ritual de familie unde ne adunam cu mic cu mare in fata televizorului sa-i urmarim pe Bobi, Pamela, Jere si Suelen cu dramele si pasiunile lor. Voi nu? Hai ca nu are sens sa va mintiti singuri pe blogul meu. Thou shalt not lie here, reader! :))

Asa ca de fiecare data cand aveam o situatie dubioasa care implica fum de neuroni carbonizati ma mai apuca cantatul (scuzata-mi fie cacofonia, but think of it as a politically correct one such as biserica catolica sau Ion Luca Caragiale). Ulterior, parca cele doua cantecele au scazut ca intensitate in calmarea A.N.S.-ului meu mai ceva ca valeriana cu ceai de tei. Si a trebuit sa gasesc alte supape. Mai vizuale de data asta.

Which I did! They’re called SHOES! Mai nou cand ma simt oarecum depasita emotional de o trebusoara mai mult sau mai putin (ne)dreapta – Da, am o tema existentiala cu dreptatea deci sunt o stangace convinsa, incep sa ma uit pe site-uri cu pantofi. Frumosi. Sclipitori. Cu toc mai cui sau mai teava. Si brusc totul se domoleste intr-un slow-motion idilic. Si asa ma refocalizez si analizez trebusoara dand la o parte excesul de emotii colaterale.

Dar trebuie sa va marturisesc ca zenuielile cele mai mari le am atunci cand fie merg/alerg fie scriu in galop intelectual dupa propriile-mi idei. Miscarea ma pune in functiune miraculos si imi disipa energiile in colturi sigure si productive ale spiritului meu. Si asta nu se intampla de azi, de ieri, ci de o buna bucata de vreme. Mai are un pic lumea si ma porecleste Roadrunner pentru ca eu atunci cand merg, merg intr-un ritm alert. Catre ceva. Nu la plimbare agale. Si ma eliberez de reziduurile de peste zi cu care ma trezesc peste mine din mai multe directii – Dupa cum bate vantul zilei bineinteles!

Cat despre scris, nu sunt indeajuns de evidenta? Mai e oare nevoie sa specific cat de mult ma relaxeaza, ma energineaza si ma transpune intr-o lume care stiu cu siguranta ca e doar a mea? Inca de pustoaica am cochetat timid cu scrisul.

Incepand cu compuneri in care incercam sa folosesc corect metaforele si comparatiile si sfarseam prin a induce in oroare cititorul, cat si pe doamna invatatoare.

Continuand cu eseuri interminabile la engleza scrise pe jumatate de pagina si disecate pana in maduva cuvintelor de catre proful meu de engleza care era mai special de fel – Din pacate pentru el, cat si pentru mine nu spun asta strapunsa de vreun sentiment de admiratie profunda.

Plusand cu caracterizari si comentarii la romana pe care le citeam cu atata mandrie de ma intreba profa daca chiar eu le scrisesem pe bune.

Ce sa zic dom’le am fost o scriitoreasa precoaca! Aceasta Sylvia Plath aflata la rascruce (de vanturi) cu surorile Bronte, Virginia Woolfe, Elfride Jelinek si Herta Muller. Mi-a luat totusi ceva pana sa ma las sa scriu fix asa cum simteam frazele iesindu-mi din minte prin degete. Dar cred ca sunt pe drumul cel bun.

Unii zic ca scriu bine. Altii ma critica vehement, mai ales pentru ca am prostul obicei de a nu imi reciti scrierile inainte de a le publica lasand sa mai apara cate o greseala de ortografie nevoita, dar deranjanta. Promit ca nu mai fac! 😛 Multi nici nu ma citesc, deci nu prea au habar daca scriu sau nu, si daca da de ce o fac.

Cu toate astea eu scriu in continuare ca o forma personalizata de zenuiala. Pfff si ce mai merge! Ca unsa! Daca sublimam macar sa sublimam cu stil…:) And this specific form of (f)art exhilarates my soul and puts my mind at ease. Deci daca-i ZEN, atunci ZEN sa fie… Ceea ce va doresc si domniilor voastre. Sa aveti o noapte zen! 😉