Dimineata. Nici prea devreme, nici prea tarziu, dar totusi dimineata. Pleaca omul la fabrica. Mama pisicilor ramane in batatura. Mai infoi o perna, mai fac o cafea. Ca dimineata. Imi amintesc ca trebuie sa intind niste asternuturi spalate de cu seara.

Ies frumusel pe balcon si apropii usa ca sa nu ma apuc sa fugaresc pisici printre cutii si rufe puse la uscat. Rina cocotata pe pervazul geamului de la sufragerie ma supravegheza in timp ce sfaraie matinal. Ma apuc si trag de cearsafuri, le pun pe stativ si mai stau un pic sa le aranjez ca nu era coltul pe colt. Intind si prosoapele si cand dau sa intru, usa de la balcon opune rezistenta. Imping. Nimic. Incuiata.

Nu pot sa cred! Ma uit la infractoarea blanoasa si zic: ‘Nu pot sa cred ca m-ai inchis pe balcooooon!’.

Ce Argentina, oameni buni? Aparent ma pot distra fara sa trebuiasca sa parasesc confortul propriului camin! Imi iau avant si precum baietii aia de la 2 si-un sfert care intra in casele oamenilor prin usa, cu usa cu tot si: bang! Reusesc sa reintru in casa, doar pentru ca urechiata nu apasase cu labutele clanta de la usa pana jos, ca in caz contrar ma gasea barbatul facand turturi pe balcon cand s-ar fi intors pe seara acasa.

Odata intrata la caldura ma apuc s-o apostrofez pe inculpata. Ea, cu ochii cat doua cepe degerate, sedea in usa de la dormitor, deci la vreo 4 m distanta de mine, speriata vezi Doamne de tirada mea verbala. Ah, tot ea e speriata acuma! Cealalta felina a casei ne privea, ca pe-un film pentru pisici de categoria Z, cu un sictir tipic.

Morala: mi-a fost atat de dor de tine, ca te-ncui pe balcon ca sa nu mai pleci nicaieri, dar sa ma pot uita in continuare la tine.