Tag Archives: Dimi si mami

Lunea albă

Lunea albă

Slow morning.

Mult soul-searching pentru mine.

Discuții filozofice despre viață, alegeri, relații, vindecare, creștere, devenire, regăsire.

Vio mai mai să îmi facă inima să stea în loc, când a încercat ea să coboare de pe bibliotecă pe un raft din interiorul bibliotecii și a sfârșit întinsă pe parchet pe o parte. S-a ridicat tacticos și a mers mai departe.

Touche, Vio! Touche! Cazi! Te ridici!

Afară primăvara pare că nu mai e atât de prietenoasă ca ieri.

Mâine facem Egg Hunt! Abia aștept!

Până una-alta trebuie să pregătesc cuibul pentru pui. Puiul se reîntoarce în cuib. Cu povești. Stări. Și invariabil frustrări naturale generate de tranziția dintre cele două lumi.

Am vorbit un pic astăzi de dimineață. M-a bucurat faptul că a avut ocazia să interacționeze cu bărbați din familia lui extinsă, căci nevoia de conectare și de looking-up-to către figurile masculine din viața lui e majoră. E în plin proces de învățare a bărbăției și masculinității. Așa că unde să se uite altundeva decât la bărbații semnificativi care îl înconjoară.

Dragul meu, vrei să îți spun ceva important? Înainte de a-ți găsi propria identitate masculină evident că e nevoie să te uiți în jur și să îți iei niște notițe mentale, dar at the end of the day, cum alegi să integrezi părțile alea în tine depinde de tine.

Și cum îmi place mie cu psihologia (că dee, Doina știm, Doina cântăm!), validarea masculinității pentru băieți vine în relație cu mama, adică cu părintele de sex opus. Dimi se uită la exponenții masculini ai tribului său, dar validarea o primește de la mine. Și chiar astăzi mă gândeam cât de mult contează pentru un băiat să fie crescut de o mamă care îl învață să fie bun, blând și respectuos în relația cu ea. Dar și de mare ajutor.

Unul dintre lucrurile pe care i le spun frecvent lui Dimi atunci când îi cer ajutorul cu diverse treburi casnice este că este un ajutor de nădejde. Și chiar așa este. Are pornirea de a ajuta, de a repara, de a face lucruri de unul singur, care îi este cultivată în ambele case. Îmi doresc pentru el să înțeleagă că în relație cu orice fată/femeie cu care va fi este vital să respecte, să iubească, să protejeze și să ajute. Și atunci când se supără să găsească o modalitate de a lucra cu supărarea aia, fără să o lase să foreze în el găuri pline de frustrări, resentimente sau neîmpliniri.

Uneori sunt atât de obosită și prinsă în rutina zilelor pline că pierd din vedere niște nuanțe care pentru el contează. Are o parte atât de sensibilă și introvertă care are nevoie de timp ca pur și simplu să fie. Și fix din zona aia de sensibilitate ies cele mai uimitoare discuții despre cum funcționează lumea, viața și despre cum funcționăm noi ca oameni în relații.

M-a amuzat atât de tare într-o dimineață în drum spre grădi. Intrăm în curtea grădiniței și vede în iarbă niște firișoare de viorele.

Se apleacă lent, culege una și mi-o dăruiește.

Mă emoționez și îi mulțumesc că s-a gândit la mine.

Îmi zice procedural că trebuie să găsesc o vază mică pentru vioreaua minusculă.

Aprob din cap. Intrăm în grădiniță, pun floricica pe dulapul lui și îl ajut să se descalțe.

Iese Miss Denisa. Înaltă. Blondă. Fermecătoare.

Dimi se uită la ea, se uită la mine și conchide:

Mami, dă-mi mie vioreaua! Tu poți să te duci să îți culegi alta din grădină

Zâmbesc și i-o dau.

I-o duce timid, dar determinat lui Miss Denisa, care evident că se emoționează la gestul său, neinterceptând secvența anterioară de interacțiune dintre noi doi.

Asta rămâne între o mamă și fiul său. Mi s-a părut atât de frumoasă întâmplarea asta, că am ținut-o minte și am zis să o și scriu.

De ce? Pentru că s-a desprins un pic de mine și s-a dus spre lume. Căci, de ce suntem noi ca părinți puși pe lumea asta dacă nu să ne pregătim puii să se desprindă cu încredere de noi și să plece în lumea largă, înțelegând că oricând se pot întoarce acasă, iar acel acasă este în sufletul nostru.

Așa că, fără vreo urmă de gelozie pe Miss Denisa, i-am cedat locul destinatarului de viorele.

Fie în aceeași zi, fie la câteva zile distanță, Dimi iese de la grădi de mână cu Lia, Iulia și Ioana, niște colege de-ale lui. Veselie mare. El, nelipsitul martie din post. Trei fete și-un băiat. Se joacă. Se aleargă și când e de plecat acasă, îmi zice să alergăm după Lia că nu și-a luat la revedere. Pactez și o luăm la goană. Lia când îl vede pe Dimi râde și îi zice mamei ei că vrea să îl iubescă un pic pe Dimi. Dimi recalculează ruta și nu dorește a fi iubit, așa că ne zicem pa și mergem mai departe.

Pe drum spre casă ne reîntâlnim cu Ioana, care molfăia un covrig în cârca tatălui său. Îl vede pe Dimi și nici una, nici două, își rupe covrigul în jumătate și îi oferă o jumătate lui Dimi. Dimi îl ia, spune mulțumesc și mergem mai departe.

Seara la culcare, făcând un sumar al zilei Dimi îmi zice:

Mami, tu știi cât de puternic sunt eu?

Cât, mami?

Atât de puternic că astăzi am luat-o pe Clara în brațe și am ridicat-o.

Uau, mami! Chiar că ești foarte puternic! Și Clara ce a zis?

Păi, Clara a căzut peste mine, pe burta mea și am râs împreună.

Ce frumos, mama!

Dacă facem o scurtă numărătoare, ajungem la un număr de 4 fete dintr-un total de 6 de la el din grupă cu care Dimi a interacționat frumos și divers in timp ce eram și eu prin preajmă.

Și I was thinking to myself: you must have done something right, mamma, din moment ce interacțiunile sunt atât de frumoase, naturale și bune.

Educația relațională începe de la naștere. Nu te poți aștepta de la un copil să aibă relații bune și sănătoase, dacă nu îl ajuți să înțeleagă cum arată ele și cum se simt. Dimi învață să relaționeze uitându-se în jur la oameni.

Cum vorbesc unul cu celălalt.

Cum se pun de acord.

Cum rezolvă probleme.

Cum își spun supărările.

Cum își împărtășesc bucuriile.

Cum sărbătoresc.

Cum comemorează.

Către ce se uită cu mare atenție.

Ce evită. Și tot așa.

Mă uit la el cu uimire și mult drag. Îl văd crescând sub ochii mei și nu îmi vine să cred că mai acum ceva vreme îl țineam la piept și îl legănam.

Ne naștem în relație. Trăim în relație. Devenim oameni… în relație. Așa că hai să ne asigurăm că relațiile noastre sunt frumoase și sănătoase!

Dor și drag de mamă

Dor și drag de mamă

Este duminica Paștelui.

Hristos a înviat!

S-a întâmplat din nou.

După un sacrificiu imens, viața devine din nou posibilă.

Afară e soare mult.

Blocurile de vizavi sunt în plină fotosinteză.

Am vorbit cu Dimi.

5’…

S-a supărat pe mine și a fugit din camera în care era telefonul.

Adevărul este că și eu aș fi supărată pe părinții mei, dacă aș vrea foarte tare să petrec Paștele cu amândoi și ei ar începe să-mi explice în limbajul ăla de adulți tare plictisitor și greu de înghițit că nu se poate.

Dar de ce? Eu vă iubesc pe amândoi și vreau să petrec timp cu amândoi.

În ultima vreme a crescut mult. E ditamai băietanul și odată cu înălțimea a crescut și la el în cap. Își pune o groază de probleme și parte dintre ele își dă voie să mi le spună și mie.

O întrebare apare pe repeat: ‘Mami, dar de ce tu și tati v-ați despărțit?’.

Acum e la Iași cu tatăl lui la o reuniune de familie din partea lui.

Și e supărat pe mine.

Că îi e dor și nu știe cum să îmi strige.

Dar îmi strigă altele.

Că de ce nu îl aud când vorbește la telefon (că e proastă conexiunea de net).

Că de ce am urechile lui de iepure pe cap (ca să mă conectez cu el prin joacă).

Că da, evident că rulota lui cea nouă pe care mi-o arată e din lego (nu se vedea pe video foarte clar asta).

Că de ce îi pun atâtea întrebări (pentru că îl iubesc și sunt curioasă în legătură cu universul său interior).

Și uite așa e supărat pe mine.

În duminca Paștelui.

Cumva când e la mine, nu se supără pe taică-su atât de des cum se supără pe mine. Căci mama e numai una. Doar cu ea îți verși toate of-urile. Îți permiți să urli și să strigi de jale și nedreptate.

Nu e drept pentru un copil atunci când părinții i se despart. Dar mai nedrept ar fi dacă ar continua să îl crească în tensiune, neînțelegere și conflict care nu se mai termină o dată.

Așa că Țumpiloiul meu drag, mami te iubește până la lună, soare și steluțele strălucitoare. E în regulă să fii supărat pe mine. Sper să putem totuși să ne auzim pe ziua de astăzi. Dacă nu, să știi că eu nu plec nicăieri. Te aștept acasă să îmi povestești ce vrei tu să îmi povestești. Sau să stăm îmbrățișați în tăcere. Sau să ne jucăm de-a ce vrei tu. Sau să avem movie morning cu popcorn și suc. Sau să ieșim cu bicicleta în parc. Sau să ne jucăm cu Vio. Opțiunile sunt nelimitate. Mi-e foarte dor de tine și mă bucur că crești frumos și at one point chiar și că te revolți în situația asta. Shout, shout, let it all out! E foarte important să vorbești despre ceea ce simți. Întotdeauna te voi asculta, oricât de grele ar fi discuțiile noastre. E în regulă. Noi oamenii suntem pregătiți biologic pentru a face lucruri grele și partea foarte faină este că după ce le terminăm ne simțim mult mai bine. Avem satisfacția lucrului bine-făcut. Nu uita asta niciodată. Nu te da în lături de la lucrurile grele din viața ta. Înfruntă-le! Rezolvă-le! Cere ajutor! Nu le lăsa să te împovăreze. Ain’t no mountain high, ain’t no valley low enough! Ain’t no river wide enough to keep me from getting to you! Doar știi ca lui mami îi place să cânte prin casă. Și când îi e bine. Și când încearcă să îi fie bine. Iubitul meu, viața e foarte frumoasă! Și o să vezi câte lucruri frumoase o să trăiești alături de mine, dar și alături de tati. Never let our divorce define who you are, because you are so much more than this! Și știu sigur că ești mult mai deștept, înțelept, empatic și iubitor decât eu și tati la un loc. This we did well! Dar nu numai noi. You are your own person și Doamne sfinte cât de fain e băietanul ăsta de 4 ani! Știai că ești fain? Ești tare fain! Și blând. Și bun. Și generos. Și răbdător. Și glumeț. Și isteț. Când greul îți devine prea greu, pasează-l înapoi spre mine și spre tati, ca la un meci de fotbal. O să știm noi ce să facem cu el. Și dacă nici noi nu știm, o să ne descurcăm, că ăsta e rolul nostru ca părinții tăi. Să te iubim. Să te protejăm. Să te educăm. Să te facem om. Hristos a înviat, Dimi! Petrecere frumoasă la Iași!

Later Edit:

A sunat inapoi după somnul de prânz cu o față odihnită, zâmbet până la urechi și chef de vorbă cu mine și ai mei.

Dragul meu, aici avem amândoi o lecție importantă de exersat, și anume cum să lăsăm emoțiile să ne viziteze, dar fără să ne guverneze.

Emoțiile sunt ca niște musafiri în casa noastră care este corpul fiecăruia dintre noi.

Ele vin, una câte una sau mai multe tăvălug.

Le primim, chiar dacă uneori vin fără să anunțe înainte.

Nu le închidem ușa în nas.

Le poftim la un pahar cu apă și o chisea cu dulceață de cireșe amare.

Vorbim cu ele.

Le dăm atenția cuvenită.

Și după ce considerăm că au stat destul, le invităm politicos să plece.

Ne luăm rămas bun de la ele și le spunem că le mai așteptăm și cu alte ocazii, pentru că ceea ce ne semnalizează fiecare emoție este vital pentru noi.

Fiecare emoție își are rostul ei. Până și supărarea asta năzdrăvană. Știi care a fost rostul ei? Să ascundă un munte de dor. De la Dimi către mami și de la mami către Dimi. Și după ce și-a făcut treaba, a lăsat dorul să se manifeste cu dragul de rigoare. Așa că hai să simțim ce avem de simțit, după care să continuăm să ne bucurăm unul de celălalt și împreună, de viață. Ia uite cum a mai apărut o emoție: bucuria.

Mă bucur tare că m-ai sunat. Mulțumesc!

 

La cumpărături

La cumpărături
DM.
Dimi si mami.
Mami cu Dimi de o mana cu bicicleta in cealalta. In spate, regulamentar, rucsacul lui Dimi, iar de gat, precum postasul, geanta, proprietare personala.
Intrasem anterior la Pepco pentru niste haine cu Patrula Catelusilor, si in Kik pentru niste crocsi de inot.
Evadarea in DM era pentru mami. Mai specific pentru un fond de ten pentru mami. Superstay, cat sa nu imi pice fata in miezul zilei de la toate cele pe care le car.
Nu ma plang! Nu ma intelegeti gresit. Eu am tendinta sa car lucruri dupa mine de dinainte de a-l avea pe Dimi, asa ca fondul de ten superstay e o conditie princeps a tenului meu seboreic, cuperozic si acneic.
Ruta este simpla.
Intru.
Ma orientez sa nu daram vreun raft cu tot harnasamentul din dotare.
Vad cosmeticele.
Ma duc tinta.
Superstay no. 03.
Asta e!
Ajung la casa coordonata de o pustoaica care inca nu se decisese daca vrea sa fie rebela si cu atitudinea sau doar cu alura de gothicarita.
Asteptam sa termine cu clienta din fata noastra.
Intre timp, Dimi pune mana pe pompita de la fondul de ten si intreaba, contrariat:
‘Ce e asta, mami?’
‘Pompita de la fondul de ten, puiul meu!’, ii replic, incercand sa ma concentrez in caz ca devin clientul urmator la casa.
El se uita la pompita, se uita la fundul meu si continua sirul intrebarilor:
‘Pentru asta?’, si ma impunge, indraznet, cu aratatorul in buca stanga.
Mai mai sa izbucnesc in ras cu averse pe fetiscana goth timida de la casa, clarific dilema lingvistica:
‘Nu, puiule! E fond de ten, nu fund de ten…’
El incepe sa zambeasca, dandu-si seama ca era de ras toata situatia si sfarsim prin a fi preluati pentru plata.
Dimi, 3 ani 4 luni si un pic

Dimi se face om mare

Dimi se face om mare
In timp ce ii citeam cartile de seara, Dimi se uita la tricoul unui copil din ilustratii si intreaba:
‘Ce etaj e?’
Eu ma uit la numarul 1 de pe tricou si intreb:
‘Asta?’
El continua:
‘Da, ce litera e?’
Eu il ghidez bland si foarte mandra de el:
‘Ce cifra e?’
‘Da!’
‘E cifra 1, puiule!’
Dupa, lectura a continuat asa cum facem inainte de fiecare somn.
Si stateam si ma gandeam cat de mult au contat momentele in care intram in lift si ii aratam la ce etaj mergem pentru dezvoltarea notiunilor de matematica de baza.
Caci invatarea inspirata din viata reala are efectele cele mai puternice.
In timp ce ii puneam intrebarile de clarificare puteam sa il observ cum cauta notiunile si ce asocieri frumoase face.
Si era a doua seara cand punea intrebari de mate. Cu o seara inainte am dezbatut pe larg conceptele de ‘mai mic decat’ si ‘mai mare decat’.
Mai zic o data: tare mandra sunt de el, dar asta conteaza prea putin. Ceea ce conteaza mai mult e ca el sa invete sa fie mandru de fiecare pas pe care il face in directia cunoasterii si a invatarii.
Dimi 40 de luni ❤️

Lumini si umbre

Lumini si umbre
‘L’Amica Geniale’ este una dintre povestile mele preferate. Cartile imi populeaza raftul doi de sus in jos din biblioteca. Seria HBO este de departe una dintre cele mai reusite ecranizari. Vazusem primele trei serii si asteptam cu nerabdare ultimul volum. Dupa care m-a luat viata la dans si am uitat de tot. Pana aseara, cand brusc mi-am readus aminte si i-am dat play.
Dupa doua episoade din ‘Storia della Bambina Perduta’ injuram. O injuram pe ea. Proasta dracului. Mai aveam un pic si o bateam mai dihai decat ma-sa in bucataria din Florenta. Si am tot boscorodit-o cam toata seara pana cand m-a luat somnul.
‘Cum pana mea sa iti lasi copiii sa te duci dupa domnul Coate Goale Matze Fripte care oricum putea de la o posta a tradare, discursuri politice mediocre si apa de colonie ieftina. Bai fata? Tu te uiti la tine? Da? Te uiti si la el? Daca racai poleiala misterului brunet si al sexului bun, nu mai ramane decat scrum. Viata ta care se preschimba in scrum si copiii care nu te vor mai vrea pentru ca tu alegi prost. Da’ prost de tot! Alegi un barbat in defavoarea celor doua fete ale tale. Alea care au iesit din pantecul tau. Alea pe care le-ai purtat noua luni si le-ai ingrijit si le-ai iubit si carora le-ai fost aproape pana cand Dumnezeul hormonilor si al iubirilor neimplinite a venit si a inceput sa it idea tarcoale’.
Pazea ca m-am transformat in Lila! Oricum aceasta tetralogie napolitana ma duce intr-o zona in care pe rand cele doua personaje feminine, Lenu si Lila, se intrepatrund in mine, devenindu-mi pe rand umbra si lumina, si lumina si umbra, si nori si soare si stele si luna. Si constelatii intregi de feminitate, intelect, putere, iubire, lupta si predare in fata inevitabilului uman.
Am fost in Napoli si am simtit fix atmosfera descrisa atat de frumos in carti si film. O vanzoleala fara margini, zgomot de oameni si viata pe repede inainte cu accente mizere traita pe repede inainte. Dar Piazza del Plebiscito, in care am mancat un sandwich si m-am uitat la lume si la apa si la imprejurimile circulare mi-a ramas in suflet.
Mi-e dor de Italia… Del dolce far niente! Si ma tot gandeam la criza mea de varsta mijlocie care seamana si nu seamana cu cea a Elenei Greco. Astazi de dimineata, in timp ce ma spalam pe dinti, ma gandeam ca eu de fapt ma certam pe mine aseara. Tipam la ea, dar de fapt tinta eram eu. Tipam la mine pentru ceva ce as putea face. Ca faza aia cu mama care bate preventiv copilul anticipand ca tot o sa faca el vreo prostie si o sa si-o incalte. Urlam preventiv la mine si printre strigate dedesupturile erau:
‘Nu ai alta alegere decat sa fii o mama perfecta pentru copilul tau. Tot timpul acolo! Tot timpul prezenta! Tot timpul attuned. Tot timpul. Orice privire pe care ti-o iei de la el si o arunci intru tine va fi considerata ingratitudine materna si va fi folosita impotriva ta’.
Acum m-am mai calmat un pic (oare?) si ma pot uita la mine pentru scurt timp cu multa dragoste si acceptare si sa ma mangai spunandu-mi:
‘Hei! Tu iti dai seama cat de mult iti iubesti tu copilul? Cate lucruri frumoase ai facut cu si pentru el? Cate amintiri frumoase aveti impreuna? Cum te ia de mana cu mana lui micuta si zice ‘Mami, hai sa facem impreuna…’? Cum te cauta seara in pat si dimineata ca prin vis? Cum se uita la tine ca la o zeita atunci cand te dai cu ruj in baie? Cum pui in balanta in fiecare dimineata programul zilei pentru a lua cele mai bune decizii pentru el? Cum te tii tare pe pozitii si inghiti in sec pentru a mentine un climat de stabilitate si liniste in casa ta?
Toate astea te fac o mama buna, prezenta, attuned, dar nu perfecta. Departe de perfectiune! Dar aproape de umanitate, responsabilitate si implicare. Continua ca faci bine ce faci! Si atunci cand dai cu mucii in fasole, si te apuca spumele, si esti PMS sit e transformi in balaurul cu sapte capete, repara. Intotdeauna repara! Du-te la el! Lasa-te la nivelul lui si cere-ti scuze. Pe bune. Scurt. Ochi in ochi. Si dragaleste-l. Si spune-i despre ce se intampla cu tine. Si cand gresesti cum faci sa faci mai bine data viitoare pentru ca iti pasa de relatia voastra. Intotdeauna continua conversatia si o sa fie bine’.
Doamne ce dor imi e de el! Nu l-am vazut de joi dupa-amiaza. A fost weekend-ul cu tatal lui. Astazi dupa-amiaza ma duc sa il iau de la gradi si o sa imi afund nasul in gatul lui de baietan si o sa il pup de o sa il usuc ca sa imi ostoiesc dorul de el. Si o sa ne jucam, o sa mancam, o sa vorbim, o sa citim, o sa… fim. Mami si Dimi. Dimi si mami.