Tag Archives: Dimi si mami

Negru inchis

Negru inchis

Seara, inainte de culcare.

Ce ti-a placut pe ziua de astazi, Dimi?

Tot, mama! Mi-a placut tot! cu sufletul plin, ochii semiinchisi si piciorusele framantatoare.

Ce-i drept, am avut o zi asa frumoasa impreuna. Cu mult soare. Eu m-am bronzat ca tractoristii. Actualmente norii de pe umerul meu au devenit roz. La vie en rose. Avec mon fils.

Si totusi de ce sa numim ‘negru inchis’ o zi atat de frumoasa? Pentru ca nu depinde de mine cum ii spunem, ci de el. In totalitate de el.

Exploreaza din ce in ce mai mult partea artistica, fie ca e cantat, dansat, lipit, decupat, desenat sau pictat.

Seara, in timp ce vorbea cu taica-su la telefon mesterea ceva la bancul lui de lucru. Taia, decupa si m-a rugat sa ii capsez niste parti de foaie intre ele. Taica-su s-a cam mahnit ca foaia aia era mai importanta decat discutia cu el, dar Dimi era intr-un proces creativ si cu inspiratia nu te pui. O lasi sa curga prin tine si sa te vindece cap-coada.

Dupa ce termina de decupat si capsat foicele alea se uita la mine si zice:

Vreau sa o pictam!

Ok! incuviintez si fac set-up-ul de pictura pe holul de la bucatarie. Sac de gunoi, peste care pun creatia. Scot vopselurile de la Ikea si pensulele. Se apuca sa puna vopsea pe capacul de plastic al cutiei de vopseluri. Verde. Albastru. Mov.

Se apuca sa picteze cu multa vopsea pe fasiile de hartie. Eu imi iau un carton si pictez si eu. Continua cu galben, rosu, roz si alb. Arata foarte colorat. Pana sa apuc sa ii fac poza, vine negrul.

Intens.

Mult.

Coplesitor.

Negrul care acopera toata culoarea.

Are rabdare sa acopere tot. Ma intristez un pic. Dar asta e si ideea in art-terapie!

Micul iti spune ceva.

Stai si asculta ce are de spus prin pictura.

Nu interveni prea mult.

Lasa-l sa se desfasoare!

Totul devenise negru!

Moment in care imi dau seama de ceva: in urma cu 2 ani, pe 2 iunie, eu si tatal lui ne-am despartit.

Fucking disaster!

Sindrom de aniversare!

Baga-mi-as!

Ok!

Hai stai cu el, fata!

Il intreb:

De ce pictezi totul cu negru?

Pentru ca imi place negrul!

Si mie imi place negrul, dar imi plac si culorile. Cand eram mai mica imi placea mult negrul si aveam aproape toate hainele negre.

Continua sa puna negru pe fasiutele de hartie de parca nu acoperise absolut toata culoarea cu el.

Dupa vreo cateva minute de overpaint, ia niste alb in pensula si il pune peste negru.

Tot negru.

La cat negru pusese, cu un pic de alb nu se face primavara.

Iau niste alb si combin cu un pic de negru ca sa ii arat cum se fac nuantele de gri.

Zambeste si incepe sa puna inapoi culoare peste negru.

Complicat!

Negrul musteste acolo.

Colcaie.

Culoarea nu prea are mari sanse.

Insista.

Nu se lasa.

Si dupa vreo 10′ de pus culoare negrul devine maro.

Zambeste.

Se uita la mine si zice:

Nu stiu cum o sa pun la uscat asta, ca are multa vopsea pe ea.

Ma ocup eu, mami! E ok!

Se ridica si se duce sa se joace cu Patrula Catelusilor pe la mine prin pat. Il rog sa se spele pe maini inainte. Vio pare ca ar vrea si ea sa picteze ceva cu labutele sau pur si simplu e deranjata ca ii stam in drumul salturilor ei de pe hol.

Pun la uscat creatia pe bucata mea de carton si bucata de carton pe frigider.

La masa de seara ii arat cartonul si ii zic:

Ce nuanta frumoasa de maro!

El zambeste larg!

La culcare ii zic:

Sa stii ca m-am gandit cum sa facem sa punem culoare peste negru si sa se vada!

Cum?

Asteptam ca negrul sa se usuce, ca sa nu se mai combine cu celelalte culori dupa care aplicam culorile.

Daaaa. Asa vreau sa facem, mami!

Eu in sinea mea:

Puiule, esti cel mai curajos si frumos baiat pe care l-am cunoscut vreodata! Lumea ta interioara este de o profunzime cum rar mi-a fost dat sa traiesc si iti multumesc ca ma inviti in ea din cand in cand. Da, mami! Au trecut 2 ani! Jumatate din viata ta, practic! Dar simti ca a inceput sa devina din ce in ce mai usor, nu? Asa e cu durerea, mami! La inceput negrul este implacabil. Vine peste tot ce este colorat si frumos si il acopera fara sa se gandeasca sa lase vreo raza de soare sa razbata. Negrul asta stie sa faca. Sa intunece. Dar are si el rostul lui. Caci culorile alea apartin trecutului. Daca le vezi in continuare iti e foarte greu sa faci fata unei realitati in care ele nu mai exista. In care nu mai poti avea acces la ele. Asa ca negrul trebuie sa vina sa le acopere. Pe vecie. Ele raman in amintirea noastra, a amandorura. Dar real, nu le mai vedem cu ochiul liber. Si dupa ce lasam negrul se se reverse peste toata culoarea vietii noastre, poate reaparea cheful de a pune culoare in ea, viata. Si e greu la inceput, pentru ca totul e negru si e atat de proaspat incat nu se prinde nimic de nimic. Totul se contopeste in valurile de negru. Dar daca insisti, cu calm, blandete, iubire si speranta, poti aduce nuante de maro in negrul ala. Noi astazi, puiule, am pus culori multe peste negru. Trebuie sa mai asteptam sa se usuce un pic, sa mai treaca niste timp ca sa putem pune si mai multa culoare. Si dupa ce il vei fi terminat, o sa il inramez. Este prea frumos! Tu, dragul meu, esti prea frumos!

Lectie de istorie

Lectie de istorie

Astazi mamaia mea ar fi implinit 101 ani. Mi-ar fi placut tare sa o fi avut pana la 100 de ani, caci era genul de femeie care avea ce sa ne invete pe toti. Nascuta in 1925 a prins cel de-al doilea razboi mondial fix in anii adolescentei, cam cand a fugit de acasa impreuna cu sor’-sa Ioana.

Uite, legatura asta nu am facut-o pana acum!

Cum o fi pentru o adolescenta sa fuga de acasa in vreme de razboi si pana la urma sa isi gaseasca calea, sa se casatoreasca, sa reuseasca pe cont propriu, in vreme de razboi? Fabulos!

Multumesc, mamaie, pentru mostenirea asta frumoasa pe care mi-ai lasat-o! O duc mai departe cu capul sus si zambetul pe buze, asa cum il aveai si tu. Doamne ce mai radeai cu pofta, cand iti venea! Mancai cu pofta! Ce sa mai, traiai cu pofta! Pofta de viata cred ca de la tine mi-am luat-o. Sub o intreaga constructie de responsabilitate si indarjire, statea pitita o femeie frumoasa si vie pana in prasele. Nici munca grea, nici neajunsurile financiare nu au reusit niciodata sa o faca sa nu mai zambeasca si sa nu se bucure de partea frumoasa si insorita a vietii.

Pentru cei care ati citit Viktor Frankl, spune la un moment dat ca, dupa eliberarea din lagar, imigrantii evrei in State se gateau in fiecare duminica si se duceau in vizita unii la altii si dansau si radeau. Cu ce ocazie, intrebati? Cu ocazia faptului ca erau vii!

Esther Perel povesteste despre parintii ei si prietenii lor acelasi lucru: ca se bucurau de viata, cum putini o faceau, asta pentru ca stiau ca astazi e, maine la fel de bine poate sa nu mai fie.

Mama Gigi a operat in razboi. Era la primiri urgente si opera pe banda rulanta. Amputari, trepanari, operatii pe coloana. Era studenta. Si aia era sansa ei sa isi faca mana. Si si-a facut-o cu varf si indesat.

Razboiul nu naste monstrii. Razboiul distruge in jur, dar si cladeste. Cladeste caractere puternice si constientizarea ca pacea este un lux in vremurile noastre. In orice vremuri, de altfel.

Abia ieri, am aflat de drona de la Galati. Stateam pe scaunul de pedichiura si la TV5 Monde apare headline-ul. What? Ce face, mah? Intru instant pe toate trusturile de media pentru a citi in detaliu despre intamplare si aflu ca intamplarea nu fu deloc intamplatoare. Ca au fost rusii, ca au fost ucrainienii, cert e ca suntem in crossfire, my friends! Si asta este o realitate care devine din ce in ce mai palpabila odata cu trecerea anilor de razboi ucrainiano-rus, fix in coasta noastra.

Tin minte ca la lectiile de istorie ni se povestea indelung despre spatiul carpato-danubiano-pontic, cat si despre asezarea strategica a Romaniei intre Apus si Rasarit. Mwell, se pare ca incepe o noua foiala! Si noi suntem aici, in mijlocul ei. Ca la pogo in Quantic! Zelenski si Putin l-au luat la pogo pe Dan si l-au trantit pe jos din start, ca astia sunt barbati munciti, nu soricei de biblioteca.

Nu ma intelegeti gresit! Am foarte mare respect pentru intelectualitate, dar in vremuri de razboi, ori ai barbatie, ori n-ai! Dar din aia cu tot tacamul, de la pectorali pana la cerebrali. Daca e una fara cealalta, te-ai fript! Trebuie sa iti aperi natia!

Nu poti sa o arzi ca George W. Bush la 9/11, cand a continuat sa le vorbeasca copiilor de gradinita despre Dumnezeu stie ce, cand stia ca turnurile deja fusesera facute scrum. No way! Nu putem sa adoptam tehnica strutului in care bagam capsorul repede in nisip, sunam la SRI si zicem:

‘Aoleo! Salvati-ne ca vin rusii!’

Pai boss, tu cand zisesi ca vrei carma natiei, nu te gandeai si la faptul ca poate vine razboiul peste noi, lucru care era de asteptat dupa Zaporizhzhia, si ca va trebui sa step up?

Adica da, cu MAI, MApN, cu toate ministerele de profil, dar alea trebuie strunite de tine. Celula aia de criza, mama ei, de cine e condusa, fratica? De mine? As vrea eu! In Consiliul NATO cine isi da cu parerea? Cine convoaca aliatii si le zice:

‘E groasa! Hai cu trupele in Romania ca ne ard astia pe toti, pe toata granita.’

Galatiul a fost just a friendly reminder! Ca vine drona si face ‘boom’ si ca nu avem radare de drone, dar avem altele. Hai sa le scoatem la interval! Populatia galateana este, dupa cum e si normal, scoasa din minti, si fiecare se gandeste la siguranta zilei de maine. La fel si populatia din toata tara, hopefully! Sper ca totusi nu suntem atat de blazati, inecati in alcool sau naivi, incat sa tratam acest incident ca ceva trecator, ca nu-i!

Cand au bombardat rusii Zaporizhzhia, tin minte ca atat eu, cat si tatal lui Dimi am intrat intr-o vrie din care am iesit cu greu. Am sunat-o pe mama. Dimi era mic. Avea 1 an. I-am zis ca avem nevoie de pastilele cu iod. Mama a sunat la medicul de familie. Si in 2 ore aveam pastilele.

Cu razboiul nu-i de joaca, caci el nu te asteapta sa iti faci bagajele tacticos. El vine si distruge tot in jur! N-am trait vreo stare de asediu pana acum, dar amintirea bunicilor din cel de-al doilea razboi mondial, cat si amintirea parintilor de la Revolutie, imi sunt implantate in ADN.

Noi suntem pregatiti de razboi! Stim instinctiv ce sa facem! Luam copilul, haine, bani, ceva provizii de mancare si plecam spre Vest. Unde vedem cu ochii. Germania. Luxembourg. Danemarca. Oriunde avem intrare, acolo mergem! Nu mai stam sa ne gandim ca o fi, ca o imparti, ca poate nu-i ceea ce pare.

Oameni buni, daca deja ne bombardeaza, este fix ceea ce pare. Acum evident ca nu ne apucam sa ne aruncam pe geam, dar tinem ochisorii laaaaarg deschisi si ne cumpatam fiecare miscare ca sa stim incotro trebuie sa o apucam.

Vorbeam cu un israelian mai deunazi care imi spunea ca peste 2 ani vrea sa se reintoarca cu familia in Israel. Il intreb timid:

‘Crezi ca e o alegere buna? Crezi ca razboiul se va fi terminat pana atunci?’

Se uita la mine, imi zambeste si imi zice:

‘Nu conteaza! Razboi va fi intotdeauna! Si asa este in Israel.’

Poate si la noi va fi la fel. Nimeni nu stie inca. E prea devreme sa facem previziuni de genul asta, dar trebuie sa ne gandim mult si bine la ce si cum facem. Dupa o pandemie, urmeaza un razboi, in care nu suntem direct implicati, dar stiti cum e vorba aia cu victimele colaterale. Parca nu vrem sa fim victime colaterale care se bucura de statutul de a fi bombardate pentru ca sunt aproape.

Dimi m-a vazut ieri ca m-am ingrijorat un pic si am inceput o conversatie lunga la salon despre razboi. Doamna Flori, doamna care ma ajuta cu mani-pedi se uita cu luare-aminte la botul de om care punea intrebari dintre cele mai complexe despre ce facem in caz de razboi. Unde mergem? Eu ii explicam. El trecea la urmatoarea intrebare. Pragmatic.

Doamne, Mariane, copilul asta are si din tine ceva, ma jur! Vrea sa fie soldat! Vrea sa apere tara!

Ii zic:

‘Mama, daca tu asta vrei, fa-te soldat! Este o meserie foarte nobila, care cere mult curaj!’

Ieri carase dupa el elicopterul militar de la Mos Craciun la coafor. Se juca cu el pe acolo, cu soldati cu tot. Sa mai zici ca jocul simbolic al copiilor nu traduce realitatea geopolitica a parintilor! Am tot discutat si micul la un moment dat s-a uitat la mine si m-a intrebat:

‘Mama, o sa ne distruga razboiul?’

M-am uitat inapoi la el si i-am zis:

‘Puiule, razboiul nu are cum sa ne distruga ca ne avem unii pe ceilalti si stim exact ce sa facem ca sa ne protejam in caz de asediu!’

A luat increderea cu care i-am spus asta si a integrat-o in propria-i fiinta si s-a linistit. Caci asta este rolul nostru de mame, razboi sau nu: sa alinam, linistim si sa dam incredere puilor nostri in viitor!

Lunea albă

Lunea albă

Slow morning.

Mult soul-searching pentru mine.

Discuții filozofice despre viață, alegeri, relații, vindecare, creștere, devenire, regăsire.

Vio mai mai să îmi facă inima să stea în loc, când a încercat ea să coboare de pe bibliotecă pe un raft din interiorul bibliotecii și a sfârșit întinsă pe parchet pe o parte. S-a ridicat tacticos și a mers mai departe.

Touche, Vio! Touche! Cazi! Te ridici!

Afară primăvara pare că nu mai e atât de prietenoasă ca ieri.

Mâine facem Egg Hunt! Abia aștept!

Până una-alta trebuie să pregătesc cuibul pentru pui. Puiul se reîntoarce în cuib. Cu povești. Stări. Și invariabil frustrări naturale generate de tranziția dintre cele două lumi.

Am vorbit un pic astăzi de dimineață. M-a bucurat faptul că a avut ocazia să interacționeze cu bărbați din familia lui extinsă, căci nevoia de conectare și de looking-up-to către figurile masculine din viața lui e majoră. E în plin proces de învățare a bărbăției și masculinității. Așa că unde să se uite altundeva decât la bărbații semnificativi care îl înconjoară.

Dragul meu, vrei să îți spun ceva important? Înainte de a-ți găsi propria identitate masculină evident că e nevoie să te uiți în jur și să îți iei niște notițe mentale, dar at the end of the day, cum alegi să integrezi părțile alea în tine depinde de tine.

Și cum îmi place mie cu psihologia (că dee, Doina știm, Doina cântăm!), validarea masculinității pentru băieți vine în relație cu mama, adică cu părintele de sex opus. Dimi se uită la exponenții masculini ai tribului său, dar validarea o primește de la mine. Și chiar astăzi mă gândeam cât de mult contează pentru un băiat să fie crescut de o mamă care îl învață să fie bun, blând și respectuos în relația cu ea. Dar și de mare ajutor.

Unul dintre lucrurile pe care i le spun frecvent lui Dimi atunci când îi cer ajutorul cu diverse treburi casnice este că este un ajutor de nădejde. Și chiar așa este. Are pornirea de a ajuta, de a repara, de a face lucruri de unul singur, care îi este cultivată în ambele case. Îmi doresc pentru el să înțeleagă că în relație cu orice fată/femeie cu care va fi este vital să respecte, să iubească, să protejeze și să ajute. Și atunci când se supără să găsească o modalitate de a lucra cu supărarea aia, fără să o lase să foreze în el găuri pline de frustrări, resentimente sau neîmpliniri.

Uneori sunt atât de obosită și prinsă în rutina zilelor pline că pierd din vedere niște nuanțe care pentru el contează. Are o parte atât de sensibilă și introvertă care are nevoie de timp ca pur și simplu să fie. Și fix din zona aia de sensibilitate ies cele mai uimitoare discuții despre cum funcționează lumea, viața și despre cum funcționăm noi ca oameni în relații.

M-a amuzat atât de tare într-o dimineață în drum spre grădi. Intrăm în curtea grădiniței și vede în iarbă niște firișoare de viorele.

Se apleacă lent, culege una și mi-o dăruiește.

Mă emoționez și îi mulțumesc că s-a gândit la mine.

Îmi zice procedural că trebuie să găsesc o vază mică pentru vioreaua minusculă.

Aprob din cap. Intrăm în grădiniță, pun floricica pe dulapul lui și îl ajut să se descalțe.

Iese Miss Denisa. Înaltă. Blondă. Fermecătoare.

Dimi se uită la ea, se uită la mine și conchide:

Mami, dă-mi mie vioreaua! Tu poți să te duci să îți culegi alta din grădină

Zâmbesc și i-o dau.

I-o duce timid, dar determinat lui Miss Denisa, care evident că se emoționează la gestul său, neinterceptând secvența anterioară de interacțiune dintre noi doi.

Asta rămâne între o mamă și fiul său. Mi s-a părut atât de frumoasă întâmplarea asta, că am ținut-o minte și am zis să o și scriu.

De ce? Pentru că s-a desprins un pic de mine și s-a dus spre lume. Căci, de ce suntem noi ca părinți puși pe lumea asta dacă nu să ne pregătim puii să se desprindă cu încredere de noi și să plece în lumea largă, înțelegând că oricând se pot întoarce acasă, iar acel acasă este în sufletul nostru.

Așa că, fără vreo urmă de gelozie pe Miss Denisa, i-am cedat locul destinatarului de viorele.

Fie în aceeași zi, fie la câteva zile distanță, Dimi iese de la grădi de mână cu Lia, Iulia și Ioana, niște colege de-ale lui. Veselie mare. El, nelipsitul martie din post. Trei fete și-un băiat. Se joacă. Se aleargă și când e de plecat acasă, îmi zice să alergăm după Lia că nu și-a luat la revedere. Pactez și o luăm la goană. Lia când îl vede pe Dimi râde și îi zice mamei ei că vrea să îl iubescă un pic pe Dimi. Dimi recalculează ruta și nu dorește a fi iubit, așa că ne zicem pa și mergem mai departe.

Pe drum spre casă ne reîntâlnim cu Ioana, care molfăia un covrig în cârca tatălui său. Îl vede pe Dimi și nici una, nici două, își rupe covrigul în jumătate și îi oferă o jumătate lui Dimi. Dimi îl ia, spune mulțumesc și mergem mai departe.

Seara la culcare, făcând un sumar al zilei Dimi îmi zice:

Mami, tu știi cât de puternic sunt eu?

Cât, mami?

Atât de puternic că astăzi am luat-o pe Clara în brațe și am ridicat-o.

Uau, mami! Chiar că ești foarte puternic! Și Clara ce a zis?

Păi, Clara a căzut peste mine, pe burta mea și am râs împreună.

Ce frumos, mama!

Dacă facem o scurtă numărătoare, ajungem la un număr de 4 fete dintr-un total de 6 de la el din grupă cu care Dimi a interacționat frumos și divers in timp ce eram și eu prin preajmă.

Și I was thinking to myself: you must have done something right, mamma, din moment ce interacțiunile sunt atât de frumoase, naturale și bune.

Educația relațională începe de la naștere. Nu te poți aștepta de la un copil să aibă relații bune și sănătoase, dacă nu îl ajuți să înțeleagă cum arată ele și cum se simt. Dimi învață să relaționeze uitându-se în jur la oameni.

Cum vorbesc unul cu celălalt.

Cum se pun de acord.

Cum rezolvă probleme.

Cum își spun supărările.

Cum își împărtășesc bucuriile.

Cum sărbătoresc.

Cum comemorează.

Către ce se uită cu mare atenție.

Ce evită. Și tot așa.

Mă uit la el cu uimire și mult drag. Îl văd crescând sub ochii mei și nu îmi vine să cred că mai acum ceva vreme îl țineam la piept și îl legănam.

Ne naștem în relație. Trăim în relație. Devenim oameni… în relație. Așa că hai să ne asigurăm că relațiile noastre sunt frumoase și sănătoase!

Dor și drag de mamă

Dor și drag de mamă

Este duminica Paștelui.

Hristos a înviat!

S-a întâmplat din nou.

După un sacrificiu imens, viața devine din nou posibilă.

Afară e soare mult.

Blocurile de vizavi sunt în plină fotosinteză.

Am vorbit cu Dimi.

5’…

S-a supărat pe mine și a fugit din camera în care era telefonul.

Adevărul este că și eu aș fi supărată pe părinții mei, dacă aș vrea foarte tare să petrec Paștele cu amândoi și ei ar începe să-mi explice în limbajul ăla de adulți tare plictisitor și greu de înghițit că nu se poate.

Dar de ce? Eu vă iubesc pe amândoi și vreau să petrec timp cu amândoi.

În ultima vreme a crescut mult. E ditamai băietanul și odată cu înălțimea a crescut și la el în cap. Își pune o groază de probleme și parte dintre ele își dă voie să mi le spună și mie.

O întrebare apare pe repeat: ‘Mami, dar de ce tu și tati v-ați despărțit?’.

Acum e la Iași cu tatăl lui la o reuniune de familie din partea lui.

Și e supărat pe mine.

Că îi e dor și nu știe cum să îmi strige.

Dar îmi strigă altele.

Că de ce nu îl aud când vorbește la telefon (că e proastă conexiunea de net).

Că de ce am urechile lui de iepure pe cap (ca să mă conectez cu el prin joacă).

Că da, evident că rulota lui cea nouă pe care mi-o arată e din lego (nu se vedea pe video foarte clar asta).

Că de ce îi pun atâtea întrebări (pentru că îl iubesc și sunt curioasă în legătură cu universul său interior).

Și uite așa e supărat pe mine.

În duminca Paștelui.

Cumva când e la mine, nu se supără pe taică-su atât de des cum se supără pe mine. Căci mama e numai una. Doar cu ea îți verși toate of-urile. Îți permiți să urli și să strigi de jale și nedreptate.

Nu e drept pentru un copil atunci când părinții i se despart. Dar mai nedrept ar fi dacă ar continua să îl crească în tensiune, neînțelegere și conflict care nu se mai termină o dată.

Așa că Țumpiloiul meu drag, mami te iubește până la lună, soare și steluțele strălucitoare. E în regulă să fii supărat pe mine. Sper să putem totuși să ne auzim pe ziua de astăzi. Dacă nu, să știi că eu nu plec nicăieri. Te aștept acasă să îmi povestești ce vrei tu să îmi povestești. Sau să stăm îmbrățișați în tăcere. Sau să ne jucăm de-a ce vrei tu. Sau să avem movie morning cu popcorn și suc. Sau să ieșim cu bicicleta în parc. Sau să ne jucăm cu Vio. Opțiunile sunt nelimitate. Mi-e foarte dor de tine și mă bucur că crești frumos și at one point chiar și că te revolți în situația asta. Shout, shout, let it all out! E foarte important să vorbești despre ceea ce simți. Întotdeauna te voi asculta, oricât de grele ar fi discuțiile noastre. E în regulă. Noi oamenii suntem pregătiți biologic pentru a face lucruri grele și partea foarte faină este că după ce le terminăm ne simțim mult mai bine. Avem satisfacția lucrului bine-făcut. Nu uita asta niciodată. Nu te da în lături de la lucrurile grele din viața ta. Înfruntă-le! Rezolvă-le! Cere ajutor! Nu le lăsa să te împovăreze. Ain’t no mountain high, ain’t no valley low enough! Ain’t no river wide enough to keep me from getting to you! Doar știi ca lui mami îi place să cânte prin casă. Și când îi e bine. Și când încearcă să îi fie bine. Iubitul meu, viața e foarte frumoasă! Și o să vezi câte lucruri frumoase o să trăiești alături de mine, dar și alături de tati. Never let our divorce define who you are, because you are so much more than this! Și știu sigur că ești mult mai deștept, înțelept, empatic și iubitor decât eu și tati la un loc. This we did well! Dar nu numai noi. You are your own person și Doamne sfinte cât de fain e băietanul ăsta de 4 ani! Știai că ești fain? Ești tare fain! Și blând. Și bun. Și generos. Și răbdător. Și glumeț. Și isteț. Când greul îți devine prea greu, pasează-l înapoi spre mine și spre tati, ca la un meci de fotbal. O să știm noi ce să facem cu el. Și dacă nici noi nu știm, o să ne descurcăm, că ăsta e rolul nostru ca părinții tăi. Să te iubim. Să te protejăm. Să te educăm. Să te facem om. Hristos a înviat, Dimi! Petrecere frumoasă la Iași!

Later Edit:

A sunat inapoi după somnul de prânz cu o față odihnită, zâmbet până la urechi și chef de vorbă cu mine și ai mei.

Dragul meu, aici avem amândoi o lecție importantă de exersat, și anume cum să lăsăm emoțiile să ne viziteze, dar fără să ne guverneze.

Emoțiile sunt ca niște musafiri în casa noastră care este corpul fiecăruia dintre noi.

Ele vin, una câte una sau mai multe tăvălug.

Le primim, chiar dacă uneori vin fără să anunțe înainte.

Nu le închidem ușa în nas.

Le poftim la un pahar cu apă și o chisea cu dulceață de cireșe amare.

Vorbim cu ele.

Le dăm atenția cuvenită.

Și după ce considerăm că au stat destul, le invităm politicos să plece.

Ne luăm rămas bun de la ele și le spunem că le mai așteptăm și cu alte ocazii, pentru că ceea ce ne semnalizează fiecare emoție este vital pentru noi.

Fiecare emoție își are rostul ei. Până și supărarea asta năzdrăvană. Știi care a fost rostul ei? Să ascundă un munte de dor. De la Dimi către mami și de la mami către Dimi. Și după ce și-a făcut treaba, a lăsat dorul să se manifeste cu dragul de rigoare. Așa că hai să simțim ce avem de simțit, după care să continuăm să ne bucurăm unul de celălalt și împreună, de viață. Ia uite cum a mai apărut o emoție: bucuria.

Mă bucur tare că m-ai sunat. Mulțumesc!

 

La cumpărături

La cumpărături
DM.
Dimi si mami.
Mami cu Dimi de o mana cu bicicleta in cealalta. In spate, regulamentar, rucsacul lui Dimi, iar de gat, precum postasul, geanta, proprietare personala.
Intrasem anterior la Pepco pentru niste haine cu Patrula Catelusilor, si in Kik pentru niste crocsi de inot.
Evadarea in DM era pentru mami. Mai specific pentru un fond de ten pentru mami. Superstay, cat sa nu imi pice fata in miezul zilei de la toate cele pe care le car.
Nu ma plang! Nu ma intelegeti gresit. Eu am tendinta sa car lucruri dupa mine de dinainte de a-l avea pe Dimi, asa ca fondul de ten superstay e o conditie princeps a tenului meu seboreic, cuperozic si acneic.
Ruta este simpla.
Intru.
Ma orientez sa nu daram vreun raft cu tot harnasamentul din dotare.
Vad cosmeticele.
Ma duc tinta.
Superstay no. 03.
Asta e!
Ajung la casa coordonata de o pustoaica care inca nu se decisese daca vrea sa fie rebela si cu atitudinea sau doar cu alura de gothicarita.
Asteptam sa termine cu clienta din fata noastra.
Intre timp, Dimi pune mana pe pompita de la fondul de ten si intreaba, contrariat:
‘Ce e asta, mami?’
‘Pompita de la fondul de ten, puiul meu!’, ii replic, incercand sa ma concentrez in caz ca devin clientul urmator la casa.
El se uita la pompita, se uita la fundul meu si continua sirul intrebarilor:
‘Pentru asta?’, si ma impunge, indraznet, cu aratatorul in buca stanga.
Mai mai sa izbucnesc in ras cu averse pe fetiscana goth timida de la casa, clarific dilema lingvistica:
‘Nu, puiule! E fond de ten, nu fund de ten…’
El incepe sa zambeasca, dandu-si seama ca era de ras toata situatia si sfarsim prin a fi preluati pentru plata.
Dimi, 3 ani 4 luni si un pic