Category Archives: WTF?!

Auzi? Tu ești sănătos la cap?

Auzi? Tu ești sănătos la cap?

Asta e o întrebare retorică pe care o tot auzeam în jurul meu când eram mai puștoaică și mai mergeam pe la unul pe la altul pe acasă. Adolescenți fiind, făceam o groază de minuni, și invariabil se mai auzea prin câte o bucătărie sau vreun dormitor cu ușile închise ‘ca să nu ne dăm în spectacol în fața invitaților’, această întrebare.

No… Păi ce răspuns ar fi fost cel mai potrivit? Orice ai spune, poate și va fi folosit împotriva ta… in a court of family law. Unde-i lege în familie, nu-i tocmeală. Și tocmai în această credință rigidă erau originate toate dramele familiale cu adolescenți care își asumau riscuri, mai moderate sau extreme, și mame, tați, bunici, unchi, mătuși și tot neamu’ care se adunau ca la mort să dezbată, să jelească, să se consoleze unii pe ceilalți și să-l exorcizeze pe ăla micu’ întru cumințenie și frică de Dumnezeu.

Mă scuzați, da’ voi ăștia cu morala, nu ați trecut prin adolescență? Nu ați avut momente, zile, săptămâni sau ani de tremur interior, hormoni pe toți pereții, îndoială de sine, zbucium relațional, nevoie de independență și curiozitate legată de tot ce n-ați încercat până în acel moment?

Ați avut?! Păi și dacă ați avut, nu vă mai aduceți aminte cum a fost? Cine v-a fost alături? Cine v-a ajutat cu adevărat să înțelegeți ce dracului se întâmplă cu voi și viața voastră? Nu ați vrea să fiți voi cei care vă ajutați adolescenții din preajmă să înțeleagă? Cu normalizare, compasiune și curiozitate pentru care ar putea fi legăturile din capul lor? Ar fi fain, nu?

Acum întrebarea e: Puteți? Adică aveți capacitatea să faceți acest demers uman? Toată lumea se concentrează pe ‘examenul de capacitate’, care prin însăși denumirea-i pompoasă te trimite cu gândul la faptul ca puștanii de 14 ani trebuie să își demonstreze capacitățile de cunoaștere pentru a trece la nivelul academic următor.

Oare n-ar trebui și noi, adulții care avem adolescenți primprejur, să ne supunem propriului nostru examen de capacitate în care să vedem dacă ne ține sau nu să conținem toate încâlciturile de creștere umană ale acestor oameni care nu vor altceva decât să-și găsească rostul în viață? Și uite așa ajungem la sănătate mentală?

Auzi? Tu ești sănătos la cap? Nu în totalitate. Tu? Pe tine ce demoni te pândesc din anticamera sufletului tău? Te înspâimântă gândul ca s-ar putea să nu fac nimic cu viața mea? Sau poate că modul în care vreau sa îmi trăiesc viața e fundamental diferit față de cum crezi tu că trebuie? Că n-o să ajung ca tine? Sau poate că o să ajung fix ca tine? Care să fie?

Pe vremea mea soluțiile imediate de însănătoșire mentală erau popa sau psihiatrul. Psihologul era ceva fără cap și fără coadă. Toată lumea auzise că cică ar fi, dar nimeni nu-l văzuse vreodată prin școală. Era ca un soi de Nessie. Popa și psihiatrul, au rolul lor în liniștirea sufletului și a minții, dar nu cu forța. Mai degrabă cu har și cu o nevoie de ajutor și tratament conștientizate.

Ieri mergeam pe stradă împreună și, la un moment dat, un bărbat cu o privire periculos de goală care trecea pe lângă noi a zis ‘Vrei să îți arăt ceva tare?’ în timp ce ridica o lamă de cutter și și-o poziționa pe gât încercând să o țină într-un echilibru care compensa dezechilibrul său mental. De ziua sănătății mentale.

Sănătatea mentală se menține prin ceea ce facem în fiecare zi. Prin modul în care ne punem întrebări legate de modul de gestionare ale traumelor proprii. Prin materializarea zilnică a intenției de a balansa rolurile noastre semnificative. Prin maniera în care ne exprimăm părerile și emoțiile. Prin alegerea conștientă de a ne concentra în fiecare zi și pe lucrurile care merg, nu doar pe ce trebuie reparat sau îmbunătățit. Prin mâna de ajutor pe care o întindem autentic către cei care au nevoie, în modul în care știm că le va fi de un real folos.

Hai la mulți ani de sănătate mentală la toată lumea!

Secretul secretarei

Secretul secretarei

Asta este un blogpost cu spume. Muuuulte spumeeeee! Si ceva revelatii care rasar din clabucii pe care ii fac si din fumul care imi iese pe nari si urechi.

Ba baiatuleeeee, mare ti-e gradinaaaaa! Momentele-cheie din viata mea din punct de vedere academic sau profesional mi-au fost marcate de secretare. Si chiar cred ca e un secret acolo la mijloc pe care trebuie sa il descifrez ca sa nu mai mai apuce spumeleeeeee de fiecare data cand ma lovesc de gandirea obtuza, birocratia si durerea-n… cot a acestor doamne.

Stimate functionare publice sau private, sa stiti ca si io am lucrat cu publicul, da’ mi-e greu de conceput cum puteti fi atat de inguste la minte si in acelasi timp cu asteptari atat de inalte din partea oamenilor din fata voastra. Inteleg ca pozitia voastra, chiar daca nu pare, e una de putere.

Voi detineti adevarul absolut. Stampilele. Hartiile. Dosarele. Cu sau fara sina. Si totusi, de ce va incapatanati sa nu ganditi un pic, frateeee!? Sunteti ca niste robotei care cred ca la orice problema se aplica aceeasi solutie. Care nu se aplicaaaaa!

Si cu un sictir si aer de superioritate ii comunicati muritorului nedetinator de stampile, hartii si dosare cu sina ca: NTZ! N-auzi ma ca NTZ! Nu! Nu se poate! Nu exista asa ceva! Bine, bine, si ce facem de la NTZ incolo? Cum rezolvam problema? Sau este doar despre punerea piciorului in prag?

Asa ca orice chestie aparent simpla capata complexitati celeste, iar tu, ala care zice: ‘Ba, tre’ sa ma concentrez pe invatat, nu alergat de la Ana la Caiafa’, se trezeste ca face naveta intre institutii ca sa se lamureasca.

Va zic io ca partea cea mai grea din viata nu e lupta cu tine in progresul tau personal si intelectual, ci intelegerea faptului ca oricat de calm si rational ai fi, interactiunea cu ‘detinatorii de stampile’ iti pune capac. Depaseste orice asteptare!

Uite asa trec luni si tu incerci sa scoti capul la suprafata dintre miile de acte birocratice si sa iti amintesti ce dracu’ voiai tu sa faci pana la urma?

Dar aflati de la mine ca nu ma las! Nu ma las! Maine o sa profit de vremea frumoasa de afara si o sa fac niste drumuri, ca sa continui discutiile incepute astazi la telefon, demne de o sceneta de teatru absurd, fata in fata. Si ma astept sa imi ia cateva ore bune din viata.

Dar promit ca nu ma voi enerva, caci sunt deja pusa in garda ca nimic nu e usor pe lumea asta. Nici macar ridicarea unui amarat de dosar de scolarizare pentru carnet. Omul sfinteste locul, asta-i clar! Sau il umple de glod. Dupa ce ies din baia de namol si ma curat frumusel, o sa o iau de la capat!

It doesn’t get any more real than this, baby! Va voi tine la curent cu evolutia epopeei secretariale. Oare sa imi doresc si io sa ma fac secretara cand oi fi mare? Pare pozitia cea mai influenta din orice ierarhie scrisa sau nescrisa…

Eu 0 – Freud 1

Eu 0 – Freud 1

M-am trezit freudiana in dimineata asta, prinsa intre valori, pulsiuni si actiuni. Si incerc sa-mi dau seama cum noi, oamenii, facem fata discordiei continue dintre aceste trei parti ale noastre. Cum ne aliniem lucrurile in care credem cu impulsurile care tasnesc din noi pe toate supapele si cu actiunile la care recurgem?

Teoretic, pentru ca suntem fiinte rationale, ar trebui sa ne comportam logic si cu autocontrolul on. Practic, nu suntem altceva decat niste munti de emotii pe care le gatuim cu autocontrol, care paleste in fata presiunii date de toata furtuna din noi.

Fie ca-s prea multe, fie ca nu le putem face fata raportandu-le la experienta de viata, fie ca se bat cap in cap cu sistemul nostru de valori, emotiile sunt cele care dau tonul. Intotdeauna. In orice imprejurare. Si sa crezi ca logica e mai tare decat emotionalul, te duce intr-o zona de naivitate pura.

Bun! Si daca tot stim toate lucrurile astea, de ce nu facem ceva cu ele?

De ce ne prefacem in continuare ca ‘reason conquers all’, cand stim bine ca nu-i asa? De ce nu avem interventii bazate pe emotii care sa raspunda la situatii emotionale carora nu le dam de cap? Pretentiile pe care le avem unii de la altii ne sufoca si ajungem intr-o mare de indignare in care ne dam seama ca nu putem innota.

Concluzia mea este ca nu exista nici o concluzie acum. Si ca o sa-mi las emotiile sa se manifeste si-o sa vad in ce directie ma duce toata treaba asta…

De-ale casei…

De-ale casei…

Dimineata. Nici prea devreme, nici prea tarziu, dar totusi dimineata. Pleaca omul la fabrica. Mama pisicilor ramane in batatura. Mai infoi o perna, mai fac o cafea. Ca dimineata. Imi amintesc ca trebuie sa intind niste asternuturi spalate de cu seara.

Ies frumusel pe balcon si apropii usa ca sa nu ma apuc sa fugaresc pisici printre cutii si rufe puse la uscat. Rina cocotata pe pervazul geamului de la sufragerie ma supravegheza in timp ce sfaraie matinal. Ma apuc si trag de cearsafuri, le pun pe stativ si mai stau un pic sa le aranjez ca nu era coltul pe colt. Intind si prosoapele si cand dau sa intru, usa de la balcon opune rezistenta. Imping. Nimic. Incuiata.

Nu pot sa cred! Ma uit la infractoarea blanoasa si zic: ‘Nu pot sa cred ca m-ai inchis pe balcooooon!’.

Ce Argentina, oameni buni? Aparent ma pot distra fara sa trebuiasca sa parasesc confortul propriului camin! Imi iau avant si precum baietii aia de la 2 si-un sfert care intra in casele oamenilor prin usa, cu usa cu tot si: bang! Reusesc sa reintru in casa, doar pentru ca urechiata nu apasase cu labutele clanta de la usa pana jos, ca in caz contrar ma gasea barbatul facand turturi pe balcon cand s-ar fi intors pe seara acasa.

Odata intrata la caldura ma apuc s-o apostrofez pe inculpata. Ea, cu ochii cat doua cepe degerate, sedea in usa de la dormitor, deci la vreo 4 m distanta de mine, speriata vezi Doamne de tirada mea verbala. Ah, tot ea e speriata acuma! Cealalta felina a casei ne privea, ca pe-un film pentru pisici de categoria Z, cu un sictir tipic.

Morala: mi-a fost atat de dor de tine, ca te-ncui pe balcon ca sa nu mai pleci nicaieri, dar sa ma pot uita in continuare la tine.

Memoria colectiva

Memoria colectiva

Am luat foc astazi in timpul unei discutii despre evacuarea in caz de incendiu. Si m-am surprins, oarecum inafara mea, uitandu-ma la mine. Eram ca un raging bull, varianta all-black redhead.

Si ca intr-un cerc vicios, imi aminteam ca acum aproape 3 ani, eram in acelasi loc, imbracata tot in negru, plangandu-mi in mine un om care murise in incendiul de la Colectiv. Unul din multii.

Ciudata asociere de amintiri, dar cam asa functioneaza mintea umana, bag seama. In cele mai incomode si nu-tocmai-la-indemana moduri. M-a cuprins o furie mare, care imi iesea sub forma de cuvinte din gura si sub forma de abur pe nari si urechi.

Ca impinsa intr-o transa in care nu voiam sa fiu, m-am trezit inconjurata de flacari.

Ce faci?

Unde te duci?

In ce directie o apuci?

Te intorci sa ii salvezi pe restul sau chemi ajutor de afara?

Memoria nu ar trebui sa ne lase sa uitam Colectivul. Nu pana nu invatam ceva din el.

De acord ca atunci cand te afli conceptual fata in fata cu napasta, nu-ti prea vine sa zici: ‘Da, asta mi se poate intampla si mie!’ pentru ca tot ce iti vine sa faci e sa fugi mancand pamantul cat mai departe de orice urma de napasta. Sa iei distanta, ca sa nu se ia.

Newsflash: toate lucrurile de care fugi cu atat sarg ti se pot intampla si tie. Si mie. Noua. Tuturor. Te poti trezi in mijlocul unui incendiu.

Cum reactionezi in situatie de criza?

Ai avea incredere in tine ca persoana de ajutor, daca te-ai vedea?

In zilele Colectivului am plans cu sughituri, am injurat, am urlat, am fost la spital, am fost la inmormantare, am fost la mars, am fost pe strazi, am aprins lumanari si am jelit in mine.

Am citit mai apoi toate marturiile supravietuitorilor si cu fiecare rand mi se ridica parul in cap de revolta fata de ceea ce au trait acei oameni dupa incendiu. Dupa…

Poate fix din cauza asta, pragul sensibilitatii mele in raport cu acest subiect este foarte ridicat.

Nu pot! Nu pot cu jumatati de masura si cu solutii de compromis. Moartea nu face compromisuri. Eu de ce as face in orice situatie in care posibilitatea mortii vine in discutie?