Category Archives: WTF?!

Lectie de istorie

Lectie de istorie

Astazi mamaia mea ar fi implinit 101 ani. Mi-ar fi placut tare sa o fi avut pana la 100 de ani, caci era genul de femeie care avea ce sa ne invete pe toti. Nascuta in 1925 a prins cel de-al doilea razboi mondial fix in anii adolescentei, cam cand a fugit de acasa impreuna cu sor’-sa Ioana.

Uite, legatura asta nu am facut-o pana acum!

Cum o fi pentru o adolescenta sa fuga de acasa in vreme de razboi si pana la urma sa isi gaseasca calea, sa se casatoreasca, sa reuseasca pe cont propriu, in vreme de razboi? Fabulos!

Multumesc, mamaie, pentru mostenirea asta frumoasa pe care mi-ai lasat-o! O duc mai departe cu capul sus si zambetul pe buze, asa cum il aveai si tu. Doamne ce mai radeai cu pofta, cand iti venea! Mancai cu pofta! Ce sa mai, traiai cu pofta! Pofta de viata cred ca de la tine mi-am luat-o. Sub o intreaga constructie de responsabilitate si indarjire, statea pitita o femeie frumoasa si vie pana in prasele. Nici munca grea, nici neajunsurile financiare nu au reusit niciodata sa o faca sa nu mai zambeasca si sa nu se bucure de partea frumoasa si insorita a vietii.

Pentru cei care ati citit Viktor Frankl, spune la un moment dat ca, dupa eliberarea din lagar, imigrantii evrei in State se gateau in fiecare duminica si se duceau in vizita unii la altii si dansau si radeau. Cu ce ocazie, intrebati? Cu ocazia faptului ca erau vii!

Esther Perel povesteste despre parintii ei si prietenii lor acelasi lucru: ca se bucurau de viata, cum putini o faceau, asta pentru ca stiau ca astazi e, maine la fel de bine poate sa nu mai fie.

Mama Gigi a operat in razboi. Era la primiri urgente si opera pe banda rulanta. Amputari, trepanari, operatii pe coloana. Era studenta. Si aia era sansa ei sa isi faca mana. Si si-a facut-o cu varf si indesat.

Razboiul nu naste monstrii. Razboiul distruge in jur, dar si cladeste. Cladeste caractere puternice si constientizarea ca pacea este un lux in vremurile noastre. In orice vremuri, de altfel.

Abia ieri, am aflat de drona de la Galati. Stateam pe scaunul de pedichiura si la TV5 Monde apare headline-ul. What? Ce face, mah? Intru instant pe toate trusturile de media pentru a citi in detaliu despre intamplare si aflu ca intamplarea nu fu deloc intamplatoare. Ca au fost rusii, ca au fost ucrainienii, cert e ca suntem in crossfire, my friends! Si asta este o realitate care devine din ce in ce mai palpabila odata cu trecerea anilor de razboi ucrainiano-rus, fix in coasta noastra.

Tin minte ca la lectiile de istorie ni se povestea indelung despre spatiul carpato-danubiano-pontic, cat si despre asezarea strategica a Romaniei intre Apus si Rasarit. Mwell, se pare ca incepe o noua foiala! Si noi suntem aici, in mijlocul ei. Ca la pogo in Quantic! Zelenski si Putin l-au luat la pogo pe Dan si l-au trantit pe jos din start, ca astia sunt barbati munciti, nu soricei de biblioteca.

Nu ma intelegeti gresit! Am foarte mare respect pentru intelectualitate, dar in vremuri de razboi, ori ai barbatie, ori n-ai! Dar din aia cu tot tacamul, de la pectorali pana la cerebrali. Daca e una fara cealalta, te-ai fript! Trebuie sa iti aperi natia!

Nu poti sa o arzi ca George W. Bush la 9/11, cand a continuat sa le vorbeasca copiilor de gradinita despre Dumnezeu stie ce, cand stia ca turnurile deja fusesera facute scrum. No way! Nu putem sa adoptam tehnica strutului in care bagam capsorul repede in nisip, sunam la SRI si zicem:

‘Aoleo! Salvati-ne ca vin rusii!’

Pai boss, tu cand zisesi ca vrei carma natiei, nu te gandeai si la faptul ca poate vine razboiul peste noi, lucru care era de asteptat dupa Zaporizhzhia, si ca va trebui sa step up?

Adica da, cu MAI, MApN, cu toate ministerele de profil, dar alea trebuie strunite de tine. Celula aia de criza, mama ei, de cine e condusa, fratica? De mine? As vrea eu! In Consiliul NATO cine isi da cu parerea? Cine convoaca aliatii si le zice:

‘E groasa! Hai cu trupele in Romania ca ne ard astia pe toti, pe toata granita.’

Galatiul a fost just a friendly reminder! Ca vine drona si face ‘boom’ si ca nu avem radare de drone, dar avem altele. Hai sa le scoatem la interval! Populatia galateana este, dupa cum e si normal, scoasa din minti, si fiecare se gandeste la siguranta zilei de maine. La fel si populatia din toata tara, hopefully! Sper ca totusi nu suntem atat de blazati, inecati in alcool sau naivi, incat sa tratam acest incident ca ceva trecator, ca nu-i!

Cand au bombardat rusii Zaporizhzhia, tin minte ca atat eu, cat si tatal lui Dimi am intrat intr-o vrie din care am iesit cu greu. Am sunat-o pe mama. Dimi era mic. Avea 1 an. I-am zis ca avem nevoie de pastilele cu iod. Mama a sunat la medicul de familie. Si in 2 ore aveam pastilele.

Cu razboiul nu-i de joaca, caci el nu te asteapta sa iti faci bagajele tacticos. El vine si distruge tot in jur! N-am trait vreo stare de asediu pana acum, dar amintirea bunicilor din cel de-al doilea razboi mondial, cat si amintirea parintilor de la Revolutie, imi sunt implantate in ADN.

Noi suntem pregatiti de razboi! Stim instinctiv ce sa facem! Luam copilul, haine, bani, ceva provizii de mancare si plecam spre Vest. Unde vedem cu ochii. Germania. Luxembourg. Danemarca. Oriunde avem intrare, acolo mergem! Nu mai stam sa ne gandim ca o fi, ca o imparti, ca poate nu-i ceea ce pare.

Oameni buni, daca deja ne bombardeaza, este fix ceea ce pare. Acum evident ca nu ne apucam sa ne aruncam pe geam, dar tinem ochisorii laaaaarg deschisi si ne cumpatam fiecare miscare ca sa stim incotro trebuie sa o apucam.

Vorbeam cu un israelian mai deunazi care imi spunea ca peste 2 ani vrea sa se reintoarca cu familia in Israel. Il intreb timid:

‘Crezi ca e o alegere buna? Crezi ca razboiul se va fi terminat pana atunci?’

Se uita la mine, imi zambeste si imi zice:

‘Nu conteaza! Razboi va fi intotdeauna! Si asa este in Israel.’

Poate si la noi va fi la fel. Nimeni nu stie inca. E prea devreme sa facem previziuni de genul asta, dar trebuie sa ne gandim mult si bine la ce si cum facem. Dupa o pandemie, urmeaza un razboi, in care nu suntem direct implicati, dar stiti cum e vorba aia cu victimele colaterale. Parca nu vrem sa fim victime colaterale care se bucura de statutul de a fi bombardate pentru ca sunt aproape.

Dimi m-a vazut ieri ca m-am ingrijorat un pic si am inceput o conversatie lunga la salon despre razboi. Doamna Flori, doamna care ma ajuta cu mani-pedi se uita cu luare-aminte la botul de om care punea intrebari dintre cele mai complexe despre ce facem in caz de razboi. Unde mergem? Eu ii explicam. El trecea la urmatoarea intrebare. Pragmatic.

Doamne, Mariane, copilul asta are si din tine ceva, ma jur! Vrea sa fie soldat! Vrea sa apere tara!

Ii zic:

‘Mama, daca tu asta vrei, fa-te soldat! Este o meserie foarte nobila, care cere mult curaj!’

Ieri carase dupa el elicopterul militar de la Mos Craciun la coafor. Se juca cu el pe acolo, cu soldati cu tot. Sa mai zici ca jocul simbolic al copiilor nu traduce realitatea geopolitica a parintilor! Am tot discutat si micul la un moment dat s-a uitat la mine si m-a intrebat:

‘Mama, o sa ne distruga razboiul?’

M-am uitat inapoi la el si i-am zis:

‘Puiule, razboiul nu are cum sa ne distruga ca ne avem unii pe ceilalti si stim exact ce sa facem ca sa ne protejam in caz de asediu!’

A luat increderea cu care i-am spus asta si a integrat-o in propria-i fiinta si s-a linistit. Caci asta este rolul nostru de mame, razboi sau nu: sa alinam, linistim si sa dam incredere puilor nostri in viitor!

Les Péchés des Parents

Les Péchés des Parents

Daca ma cititi de ceva vreme, cumva ati inceput incet-incet sa imi cunoasteti parte din mendre si tabieturi. Unul dintre acestea, care nu stiu daca este meandra (a concretului, fireste) sau tabiet, este acela de a lua din zbor niste teme obscure, si de a le explora pana la epuizare. A mea sau a lor.

Asa mi s-a intamplat cu mult-mediatizatul caz Pelicot. Nu voi da curs valului de feminism creat in jurul partenerei din cuplul Pelicot, si sa ma refer la caz folosind numele ei, ci aleg sa analizez cazul din pespectiva fiicei lor, Caroline Peyronnet, care in prezent are 47 de ani. Ea a ales sa se prezinte catre media folosind pseudonimul Caroline Darian, Darian fiind o combinatie intre David si Florian, ceilalti doi frati ai sai. Ce frumos! Pentru un copil care se simte orfan atat de tata, cat si de mama, sa se refugieze intre fratii ei, caci ei ii sunt salvarea.

De duminica pana astazi m-am uitat la 4 materiale documentare despre familia Pelicot, facute de trusturi de media impamantenite intr-ale verificarii de surse. Ceea ce m-a ajutat sa imi pun gandurile in ordine pe subiectul aceasta au fost doua materiale: un articol de ziar online care abordeaza mai amplu culisele cazului si un episod din podcastul lui Oprah Winfrey in care o are ca invitata pe Caroline.

In decursul podcastului, Oprah dezbate cu Caroline, noua carte pe care a scris-o, incercand sa proceseze trauma ei complexa si la un moment dat, pe ecran apare urmatorul citat din cartea ‘Et j’ai cessé de t’appeler papa’, pe care l-am si fotografiat ca sa nu imi scape, si anume:

‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’

Cand am citit asta, mi-am zis:

Mai fata, fix asa! Uite cum mi se confirma faptul ca copiii, in radiografierea relatiilor dintre parintii sai, sunt mai corecti, incisivi si profunzi decat orice psiholog, psihiatru sau psihoterapeut de cuplu si familie. 

In martie 2025 ea depune plangere impotriva lui Dominique Pelicot pentru ‘administrarea de substante psihoactive’ si pentru ‘abuz sexual’. Ii reproseaza in egala masura lui Gisele Pelicot ca nu a sustinut-o in acest demers. Ea declara pe acest subiect:

Mama mea nu este o persoana demna de admirat (une icone) pentru mine […] Noi suntem singuri. Noi nu mai avem nici mama, nici tata, astazi.’

Dupa o perioada in care a simtit sa ia distanta fata de Gisele Pelicot, Caroline a decis sa reia legatura cu ea, motivand in podcastul cu Oprah ca ea oricum nu mai are tata, dar mama are in continuare. Ce a vrut sa spuna cu asta, va intrebati? Pai dupa ce a trecut primul tsunami de durere si suferinta, si-a dat seama ca ii este mult prea greu sa se raporteze la ea ca neavand nici un parinte, si cumva a simtit ca, undeva, candva, o va putea ierta pe mama ei.

Nu este intamplator titlul pe care l-am pus acestei scrieri, caci in cazul Carolinei, al lui David si al lui Florian, ca copii ai cuplului Pelicot, ei sunt singurele victime reale care trebuie sa plateasca pentru pacatele parintilor lor. Oameni buni, intentia mea nu este sa imi pun tot valul nou feminism in cap, ci sa ii spun valului:

Alo? Valule! Adevaratul icon feminist din povestea este Caroline Peyronnet, deci pe ea sa o punem pe toti peretii, sa o invitam pe la toate emisiunile, sa tapetam societatea civila cu campania pe care o face impotriva cazurilor de submisiune chimica.

Oare valul va intelege profunzimile si nuantele subtile ale acestei expuneri? Eu sunt pregatita sa imi suflec manecile si sa va explic, metodic, chiar daca port maieu acum. Il suflec si pe ala.

Hai!

Informatiile la care fac referire pot fi gasite chiar pe Wikipedia, dar evident conteaza modul in care ele sunt conectate ca sa capete sens. Abordarea pe care o voi alege este cea a analizei relatiei de cuplu dintre Gisele si Dominique Pelicot, pornind de la premisa ca degradarea relatiei de cuplu a dus catre aceste directii tenebroase ale fiintei fiecaruia dintre ei, respectiv de abuzator absolut si victima martirizata.

Gisele s-a nascut in Germania, tatal sau fiind soldat francez. Se muta in Franta la varsta de 5 ani, iar la 9 ani mama ii moare de tumoare pe creier, iar ea ramane cu tatal sau deprimat si cu noua lui sotie care pare ca ii face viata un calvar. In cartea ei, caci fiecare cu cartea ei, Gisele povesteste despre cum reuseste sa zambeasca in continuare in mijlocul haosului din familia sa, si nu se lasa doborata.

Afirma in interviuri ca puterea sta in ADN-ul ei, ca asa a fost ea construita si ca atat mama, cat si bunica sa (nu am gasit informatii despre istoricul traumatic al bunicii, desi eram tare curioasa) au trecut prin momente extraordinar de grele. Gisele reuseste sa se afirme si sa se ridice profesional, ajungand sa lucreze ca manager logistic la niste centrale nucleare.

Dominique s-a nascut in Franta. Parintii sai se muta din locul unde isi facusera casa mai aproape de un centru de veterani proaspat iesiti din cel de-al doilea razboi mondial, unde tatal sau este portar. Inainte de a fi inceput relatia cu tatal lui Dominique, mama sa, traise cu fratele acestuia cu care facuse si doi copii.

Fratele Dominique, Joel, care era mai mare cu 4 ani decat el, era preferatul tatalui datorita reusitelor lui scolare. Joel isi continua scoala, Dominique o abandoneaza si incepe sa lucreze pe santier. Familia se muta din nou si o iau in plasament pe Nicole, pe care tatal lui Dominique o abuzeaza sexual. La varsta de 17 ani, Dominique isi ia certificatul de electrician.

Cei doi se intalnesc in 1971 si se indragostesc nebuneste. Accent pe nebuneste, pentru ca dragostea lor nebuna dainuieste pe parcursul celor 50 de ani de relatie, si este reciproca. Dominique zice ca atunci cand a cunoscut-o pe Gisele a fost cel mai fericit om de pe pamant, si chiar il cred. Daca te uiti la pozele lor de nunta, vezi doi oameni tineri, brazdati fiecare de propriul lui trecut traumatic, care decid sa se vindece impreuna in relatie. Numai ca ce sa vezi, atunci cand ai un istoric traumatic atat de complex, vindecarea nu prea e posibila, si mai devreme sau mai tarziu ies la suprafata toti, dar toti scheletii tai din toate debaralele, din toate casele in care ai trait tu vreodata. Si ei aveau, fiecare, muuuulti scheleti.

Se casatoresc in 1973, dupa doi ani de tatonare, si fac 3 copii: David (1973), Caroline (1979) si Florian (1986). In 1986, mama lui Dominique moare si el ramane profund marcat de aceasta moarte, considerand-o o femeie nefericita care a fost batuta si chinuita toata viata de tatal sau.

La finele anilor 1980, Gisele are o relatie extraconjugala, si in acel moment Dominique se manifesta violent fata de ea pentru prima oara. La cateva luni dupa, si el are o relatie extraconjugala pentru care paraseste caminul conjugal pentru cateva luni. Relatiile extraconjugale continua de ambele parti.

In 2001 cei doi decid sa divorteze din ratiuni financiare pentru a isi securiza bunurile, dupa ce una dintre firmele facute de Dominique intra in faliment. Continua sa stea in aceeasi casa si se recasatoresc in 2007. Prin 1999 incep primele semne de infractionalitate la Dominique, cu violenta impotriva femeii.

In interviul sau pentru BBC, Gisele este intrebata de ce crede ca Dominique a recurs la acest abuz. Care i-a fost motivatia? Iar ea, calm, pedant si cu o oarecare doza de mandrie care friza aroganta traumatica a unei femei care nu se lasa doborate de nimic in viata, zice (parafrazez):

‘Eu am fost intotdeauna o femeie care nu a putut fi supusa. Dominique a vrut sa ma supuna si nu a putut. Si in relatia de cuplu. Noi am fost un cuplu modern. Imaginati-va ca in anii ’70 lucram amandoi, gateam amandoi, faceam curat amandoi. Intotdeauna a fost asa. Iar pe plan sexual el avea niste fantezii carora eu nu am vrut sa dau curs pentru ca eu sunt pudica. Nu am vrut sa fac swing parties si el si-a dorit asta foarte tare’.

Intr-una dintre expunerile despre barbatii pe care i-a adus Dominique in casa in cei 10 ani de abuz prin submisiune chimica, se numarau foarte multi arabi pentru ca stia ca Gisele este rasista si tocmai pentru a se razbuna pe ea, selecta barbati din diferite etnii.

Dar de ce sa se razbune pe ea, va intrebati?

Ce i-a facut aceasta femeie care sa justifice aceasta razbunare odioasa?

Nimic!

Nimic nu justifica abuzul!

Ever!

Tineti minte trei cuvinte de la mine!

Daaaaar, la nivel relational, acesti oameni au fost intr-o lupta de putere de la bun inceput care probabil s-a reglat prin descarcarea tensiunii sexuale asa cum se intampla in cuplurile tinere si indragostite, numai ca atunci cand ai un trecut traumatic care oricat ai fugi tot te ajunge din urma, cat si un prezent in care se manifesta activ lupta de putere, nevoia acerba de control si aceasta determinare de a ii dovedi celuilalt ca esti mai puternic, de neclintit, de neoprit, de fier, evident ca celalalt o sa zica la un moment dat:

Cap ou pas cap?

Ia sa vedem, cam cat de tare esti tu, mai Gisele? Si de aici a inceput foiala, care a ajuns in sfere paroxistice in care el o abuza, dar avea grija ca abuzatorii sa nu o maltrateze, iar ea ignora toate red flag-urile care i-au aparut in cei 10 ani pentru ca il iubea, asa cum isi iubeste Stockholm, sindromul.

Este foarte probabil sa imi iau mult hate pentru analiza asta, dar as vrea sa va las cu un punct de reflectie:

Oare cu ce dracului ne ajuta pe noi femeile, in lupta noastra de eliberare, dar si in incercarea de a ne implini ca femei, sa consideram barbatii ca fiind niste abuzatori irationali, perversi si manipulatori? Cu ce? Cu ce ne ajuta sa credem (naiv) ca o femeie care e casatorita de 40 de ani cu un barbat cu care a trait foarte multe bucurii si necazuri, este indeajuns de ignoranta incat sa nu isi dea seama (macar partial) ca ceva nu e in regula cand cade de pe scaun de la sedative, cand o doare tot corpul, cand se simte mahmura in fiecare dimineata, cand are dureri vaginale, cand are boli cu transmitere sexuala? Cam ce relatie sa ai cu propriul corp incat sa nu realizezi ca ceva nu merge bine deloc?

Si aici revin la citatul din cartea lui Caroline cu care voi si incheia:

‘What depths of dishonesty does it take to have maintained, all these years, the tranquil illusion that everything was normal?’

Nota Bene: Lipsa de onestitate este a amandorura, si a lui Gisele, cat si a lui Dominique Pelicot.

Caroline, mergi pe drumul tau! Intr-adevar, tu nu mai ai parinti, dar ai niste frati minunati si ei sunt ai tai de acum, cat si familia pe care ti-ai facut-o cu mana ta. Parintii tai te-au iubit, dar s-au iubit mai mult pe ei si asta a ajuns sa ii mistuiasca. Si uite asa au dat foc la toata casa, cu voi cu tot in ea. Mama ta nu este nu model de urmat, cat nici tatal tau. Sunt doi oameni indurerati, care pentru un moment au sperat ca dragostea pe care si-o purtau ii va vindeca, dar traumele le-au fost prea mari, iar dragostea nu a fost indeajuns de mare incat sa suprascrie trecutul dureros. Dar tu poti face diferit. Tu poti opri ciclul traumatizarii transgenerationale. Trebuie doar sa iti propui asta si sa lucrezi zi si noapte cu tine in directia asta. Poti, fata! Poti!

Mantră funebră

Mantră funebră

Viața-i mult prea scurtă s-o trăiești în regret

Viața-i mult prea scurtă să-ți fixezi retina doar pe ce nu merge

Viața-i mult prea scurtă să alegi să te dai invariabil pe mut

Viața-i mult prea scurtă să nu iubești, să nu ierți și să nu te-ncrezi

Viața-i mult prea scurtă să nu visezi cu ochii deschiși la zări albastre

Viața-i mult prea scurtă să nu speri la un mâine mai blând după un azi greu

Viața-i mult prea scurtă să nu îți porți hainele cele mai bune când ieși la non-stop

Viața-i mult prea scurtă să nu îți ții aproape oamenii care te fac să fii tu

Viața-i mult prea scurtă să nu fugi cu banii de pâine până la lună și-napoi

Viața-i mult prea scurtă să nu faci lucrurile alea de care îți e frică, dar pe care ți le dorești atât de tare

Viața-i mult prea scurtă să nu îți dai frâu liber peniței atunci când cuvintele ți se rostogolesc pe limbă

Viața-i mult prea scurtă să nu dansezi de nebun cu căștile pe urechi pe piesa preferată

Viața-i mult prea scurtă să nu ai grijă de tine, și azi, și mâine, și tot timpul

Viața-i mult prea scurtă să nu te cruți pentru acel tu care ai fost ieri

Viața-i mult prea scurtă să nu trăiești momentul, oricare ar fi el, atunci când ți se întâmplă

Viața-i mult prea scurtă…

Viața-i mult prea…

Viața-i mult…

Viața-i…

Viața… nu-i…

 

Auzi? Tu ești sănătos la cap?

Auzi? Tu ești sănătos la cap?

Asta e o întrebare retorică pe care o tot auzeam în jurul meu când eram mai puștoaică și mai mergeam pe la unul pe la altul pe acasă. Adolescenți fiind, făceam o groază de minuni, și invariabil se mai auzea prin câte o bucătărie sau vreun dormitor cu ușile închise ‘ca să nu ne dăm în spectacol în fața invitaților’, această întrebare.

No… Păi ce răspuns ar fi fost cel mai potrivit? Orice ai spune, poate și va fi folosit împotriva ta… in a court of family law. Unde-i lege în familie, nu-i tocmeală. Și tocmai în această credință rigidă erau originate toate dramele familiale cu adolescenți care își asumau riscuri, mai moderate sau extreme, și mame, tați, bunici, unchi, mătuși și tot neamu’ care se adunau ca la mort să dezbată, să jelească, să se consoleze unii pe ceilalți și să-l exorcizeze pe ăla micu’ întru cumințenie și frică de Dumnezeu.

Mă scuzați, da’ voi ăștia cu morala, nu ați trecut prin adolescență? Nu ați avut momente, zile, săptămâni sau ani de tremur interior, hormoni pe toți pereții, îndoială de sine, zbucium relațional, nevoie de independență și curiozitate legată de tot ce n-ați încercat până în acel moment?

Ați avut?! Păi și dacă ați avut, nu vă mai aduceți aminte cum a fost? Cine v-a fost alături? Cine v-a ajutat cu adevărat să înțelegeți ce dracului se întâmplă cu voi și viața voastră? Nu ați vrea să fiți voi cei care vă ajutați adolescenții din preajmă să înțeleagă? Cu normalizare, compasiune și curiozitate pentru care ar putea fi legăturile din capul lor? Ar fi fain, nu?

Acum întrebarea e: Puteți? Adică aveți capacitatea să faceți acest demers uman? Toată lumea se concentrează pe ‘examenul de capacitate’, care prin însăși denumirea-i pompoasă te trimite cu gândul la faptul ca puștanii de 14 ani trebuie să își demonstreze capacitățile de cunoaștere pentru a trece la nivelul academic următor.

Oare n-ar trebui și noi, adulții care avem adolescenți primprejur, să ne supunem propriului nostru examen de capacitate în care să vedem dacă ne ține sau nu să conținem toate încâlciturile de creștere umană ale acestor oameni care nu vor altceva decât să-și găsească rostul în viață? Și uite așa ajungem la sănătate mentală?

Auzi? Tu ești sănătos la cap? Nu în totalitate. Tu? Pe tine ce demoni te pândesc din anticamera sufletului tău? Te înspâimântă gândul ca s-ar putea să nu fac nimic cu viața mea? Sau poate că modul în care vreau sa îmi trăiesc viața e fundamental diferit față de cum crezi tu că trebuie? Că n-o să ajung ca tine? Sau poate că o să ajung fix ca tine? Care să fie?

Pe vremea mea soluțiile imediate de însănătoșire mentală erau popa sau psihiatrul. Psihologul era ceva fără cap și fără coadă. Toată lumea auzise că cică ar fi, dar nimeni nu-l văzuse vreodată prin școală. Era ca un soi de Nessie. Popa și psihiatrul, au rolul lor în liniștirea sufletului și a minții, dar nu cu forța. Mai degrabă cu har și cu o nevoie de ajutor și tratament conștientizate.

Ieri mergeam pe stradă împreună și, la un moment dat, un bărbat cu o privire periculos de goală care trecea pe lângă noi a zis ‘Vrei să îți arăt ceva tare?’ în timp ce ridica o lamă de cutter și și-o poziționa pe gât încercând să o țină într-un echilibru care compensa dezechilibrul său mental. De ziua sănătății mentale.

Sănătatea mentală se menține prin ceea ce facem în fiecare zi. Prin modul în care ne punem întrebări legate de modul de gestionare ale traumelor proprii. Prin materializarea zilnică a intenției de a balansa rolurile noastre semnificative. Prin maniera în care ne exprimăm părerile și emoțiile. Prin alegerea conștientă de a ne concentra în fiecare zi și pe lucrurile care merg, nu doar pe ce trebuie reparat sau îmbunătățit. Prin mâna de ajutor pe care o întindem autentic către cei care au nevoie, în modul în care știm că le va fi de un real folos.

Hai la mulți ani de sănătate mentală la toată lumea!

Secretul secretarei

Secretul secretarei

Asta este un blogpost cu spume. Muuuulte spumeeeee! Si ceva revelatii care rasar din clabucii pe care ii fac si din fumul care imi iese pe nari si urechi.

Ba baiatuleeeee, mare ti-e gradinaaaaa! Momentele-cheie din viata mea din punct de vedere academic sau profesional mi-au fost marcate de secretare. Si chiar cred ca e un secret acolo la mijloc pe care trebuie sa il descifrez ca sa nu mai mai apuce spumeleeeeee de fiecare data cand ma lovesc de gandirea obtuza, birocratia si durerea-n… cot a acestor doamne.

Stimate functionare publice sau private, sa stiti ca si io am lucrat cu publicul, da’ mi-e greu de conceput cum puteti fi atat de inguste la minte si in acelasi timp cu asteptari atat de inalte din partea oamenilor din fata voastra. Inteleg ca pozitia voastra, chiar daca nu pare, e una de putere.

Voi detineti adevarul absolut. Stampilele. Hartiile. Dosarele. Cu sau fara sina. Si totusi, de ce va incapatanati sa nu ganditi un pic, frateeee!? Sunteti ca niste robotei care cred ca la orice problema se aplica aceeasi solutie. Care nu se aplicaaaaa!

Si cu un sictir si aer de superioritate ii comunicati muritorului nedetinator de stampile, hartii si dosare cu sina ca: NTZ! N-auzi ma ca NTZ! Nu! Nu se poate! Nu exista asa ceva! Bine, bine, si ce facem de la NTZ incolo? Cum rezolvam problema? Sau este doar despre punerea piciorului in prag?

Asa ca orice chestie aparent simpla capata complexitati celeste, iar tu, ala care zice: ‘Ba, tre’ sa ma concentrez pe invatat, nu alergat de la Ana la Caiafa’, se trezeste ca face naveta intre institutii ca sa se lamureasca.

Va zic io ca partea cea mai grea din viata nu e lupta cu tine in progresul tau personal si intelectual, ci intelegerea faptului ca oricat de calm si rational ai fi, interactiunea cu ‘detinatorii de stampile’ iti pune capac. Depaseste orice asteptare!

Uite asa trec luni si tu incerci sa scoti capul la suprafata dintre miile de acte birocratice si sa iti amintesti ce dracu’ voiai tu sa faci pana la urma?

Dar aflati de la mine ca nu ma las! Nu ma las! Maine o sa profit de vremea frumoasa de afara si o sa fac niste drumuri, ca sa continui discutiile incepute astazi la telefon, demne de o sceneta de teatru absurd, fata in fata. Si ma astept sa imi ia cateva ore bune din viata.

Dar promit ca nu ma voi enerva, caci sunt deja pusa in garda ca nimic nu e usor pe lumea asta. Nici macar ridicarea unui amarat de dosar de scolarizare pentru carnet. Omul sfinteste locul, asta-i clar! Sau il umple de glod. Dupa ce ies din baia de namol si ma curat frumusel, o sa o iau de la capat!

It doesn’t get any more real than this, baby! Va voi tine la curent cu evolutia epopeei secretariale. Oare sa imi doresc si io sa ma fac secretara cand oi fi mare? Pare pozitia cea mai influenta din orice ierarhie scrisa sau nescrisa…