Care e povestea pe care vreau eu sa mi-o spun despre mine?

Dar oare care e povestea pe care vreau sa i-o spun lui Dimi despre mine?

Cele doua pot fi fundamental diferite pentru ca cea dintai mi-o spun pe mut, in gand, in vene, in fiece clipa a existentei mele, pe cand cea de-a doua o spun in gura mare, cu voce tare, care uneori are un ecou atat de puternic ca se face mai realitate decat realitatea insasi.

Astazi de dimineata m-am suparat tare. Pe mine. Pe el. Pe viata. Si am strigat. Si mi-a parut rau. Si mi-am cerut scuze. Si fac de fiecare data mai bine. Fac sa fie mai bine.

Sa fiu un om mai bun ca ieri.

O mama mai buna pentru baiatul meu.

O femeie mai sincera cu ea insasi.

Ma opintesc si ma impotrivesc cateodata de numa’ numa’. Efectiv ma pun pe copitele de dinapoi si nu ma las. Ma agat ca boala de om sanatos de o treaba si nu ii dau drumul pana nu o disec pana la celula, pana la membrana, citoplasma si nucleu.

O intrebare care ma bantuie grav este:

Oare cum o sa isi aduca aminte Dimi de mine cand va creste?

O sa ma tina minte joviala, solara, cu parul in vant si buzele conturate cu ruj rosu? Sau o sa isi aduca aminte de mine tafnoasa, tipicara, ocupata si lalaie? Sper sa fie o varianta de mijloc, umana, la care sa se uite cu drag, compasiune si mandrie.

Si sa se infoaie asa un pic in pene si sa zica cu o sclipire in ochi:

‘Aia e mama mea!’

Cateodata face chestia asta cand ma duc sa il iau de la gradi si i-a fost dor de mine. Vine la poarta si daca apare si un alt copil strigand dupa muma personala, se uita cas la el si ii spune raspicat:

‘Aia e mama mea!’

Dar in cazul asta e mai degraba posesiv, nu mandru. Taica-su l-a invatat mai bine decat mine sa isi ia si el ‘la revedere’ de la oamenii din jurul lui, nu doar sa fie beneficiarul pupicilor de ramas bun.

Astfel ca, in ultima saptamana am primit pupici multi inainte de a intra pe poarta gradinitei, dimineata cand l-am dus. De cand a inceput gradinita, acum 1 an si 3 luni, ca sa nu ma buseasca emotiile puternice in curtea institutiei, cu o gramada de ochi curiosi analizandu-mi lacrimile, mi-am zis ca ne luam ramas bun cand mai avem un pic si ajungem la gradi.

Taica-su a preluat ritualul si l-a dus mai departe. Suntem amandoi destul de privati in a ne arata emotiile in public si asta i-am transmis si lui Dimi. Acum partea mai putin luminoasa a acestei trasaturi de personalitate este faptul ca atunci cand rabufnim, o facem cu o intensitate parjolitoare care tradeaza cantitatea de autocontrol pe care am investit-o in a ne tine firea pana la epuizare.

Asa ca revin la intrebarea:

Oare ce poveste imi spun eu despre mine?

In vara, la ultima intalnire SMT (senior management team), am participat la un exercitiu in care fiecare membru al echipei a trebuit sa scrie despre ceilalti, cate un cuvant care sa ii descrie. La final m-am pomenit cu o diploma doldora de cuvinte care redadeau povestea pe care o spun altii despre mine.

Communication. Think out loud.

Kind

Funny

Deep thinker, creative, joyful

Cool

Jokes

Energy

Profound understanding of human nature

Reflective & human

Mom of all of us!

Thoughtful

A deep thinker. A great observer!

Use of words. Brings good vibes & ideas

Gandesc cu voce tare destul de des spre surprinderea unor oameni. Aia care ma stiu, deja s-au obisnuit cu mine, si nu le mai cad atat de greu. Desi in continuare inca se tresare un pic cand deschid usi ca si cum as veni impreuna cu cavaleria sa cotropesc tot. Asta cu depth and profound anything sunt parte din bagajul meu genetic. Nu prea pot fara depth, ca ma strepezesc. Complezentele si superficialitatile ma transforma intr-o fiinta blazata si foarte sarcastica.

My use of words. Oh me, oh my, oh me and my use of words! Use, abuse and misuse… Cuvinte sa fie. Care imi ies pe gura, prin penite, prin degetele care tasteaza frenetic. Si se organizeaza intr-o simfonie a fiintei mele. Din interior spre exterior. Din adancimi la suprafata. In vazul si simtul trecatorilor prin viata mea. Cat si al oamenilor cu care aleg sa imi impart viata intr-un fel sau altul.

Cica-s si human. Cine s-ar fi gandit si la grozavenia asta? Eu? Aceasta doamna respectabila si impenetrabila? I bleed, people! Sometimes, I bleed… Dar stiti cum ma raportez eu la ranile mele sangerande? Cam cum se raporta Marian. Pe 21 s-au implinit 3 ani de cand nu mai este printre noi.

Daca il durea ceva, fizic, mergea mai departe, pentru ca intotdeauna scopul sau a fost sa ajunga unde trebuia sa ajunga. Imi aduc aminte ca imi promisese la un moment dat ca mergem la Bucșani sa o vedem pe Pisi ca imi era tare dor de ea. Si s-a tarat pana la mine, intr-o mega criza de bila, cu fierea in gat, si a condus pana la Bucșani, pentru ca imi promisese.

Era o data pe autostrada, in drum spre mare, si a facut un puseu de tensiune, care se putea duce lesne in vreun AVC. S-a oprit un pic, a sunat o prietena sa-l puna pe picioare cu ceea ce avea el prin masina, drept prim ajutor, adica nu prea multe, dupa care si-a continuat drumul, desi nu era bine deloc. Si povestile pot continua, caci sunt multe in sensul asta.

Cert este ca when I bleed, I do it and get on with it! Get shit done! Nu stau mult sa ma gandesc da’ ce, da’ cum, da’ de ce sangerez. Evaluez si daca pot continua, si de cele mai multe ori pot, continui. Fara detalieri ale sangerarii. Iar cand ajung in barlog, dupa ce m-am retras de pe front, atunci, si doar atunci, stau cu mine si ma oblojesc. Imi ling ranile. Le pansez si ma odihnesc. Ca sa ma refac. Ca sa o iau de la capat a doua zi. Si tot asa.

Saptamana trecuta am facilitat un workshop despre sexualitate, moarte, spiritualitate si bullying pentru comunitatea de parinti de gradi si primar, care s-a filmat. Pentru prima data am revazut materialul video de curiozitate. Voiam sa vad cum ma vad. Si m-am cracanat de ras, in timp ce ma gandeam ca:

‘Heeeey, that’s not too shabby, you badass lass!’

Mimica, gestica si tonul vocii au facut ca ceea ce scoteam pe gura sa fie digerabil pentru oamenii cu care povesteam in marea sufragerie a proiectului ‘Școala de Acasă’.

Pe la final de saptamana am filmat un promo pentru workshop-ul ‘Copilul meu începe școala’ si am fost cum nu se poate mai serioasa povestind despre ce urmeaza sa abordam in

intalnirea de pe 28 de la scoala. Omul care m-a filmat chiar mi-a zis la un moment dat:

‘Bai, da’ ai fost fooooarte serioasa!’.

Spre finele acestei saptamani am participat la un focus group organizat de oamenii de la Yellow Car pentru a studia ‘the felt experience in Avenor’, un concept care imi este tare drag si cu ca lucrez de ceva vreme in scoala. Cu perceptia experientei resimtite de oamenii comunitatii, nu cu faptele obiective din viata scolara. Caci in fond si la urma urmei, totul se rezuma la cum integram in noi ceea ce traim, nu efectiv ceea ce traim. Asta zic si cartile alea pe care le tot citeaza oamenii hiperpreocupati de trauma, si care identifica microagresiuni peste tot. Zic ca trauma nu este evenimentul in sine, ci reactia ta la cele intamplate imbinata cu cat de singur ai fost sau te-ai simtit in tot acel timp.

Revenind la focus group, mi s-a parut foarte simpatic modul in care am raspuns la intrebari, si cu precadere cum abordarea mea naturala la genul asta de discutii este directa si onesta. Nu stau foarte mult sa ma gandesc, ci merg pe principiul ca daca oamenii aia sunt acolo si vor sa afle ceva legat de ‘my felt experience’ it’s only fair sa primeasca fix asta. Fara ocolisuri sau second thoughts. Si mi-am adus aminte de mine de la inceputurile Avenorului, de cand am plecat in UK, pana in prezent. Quite a journey! Chiar si vizual.

Facebook-ul imi arata poze cu mine de acum 6 ani de la un Anti-Bullying Days si eram grasa si frumoasa. Cand m-am angajat in 2013 in Avenor eram slaba, dupa care m-am ingrasat progresiv pana cand au ajuns sa ma doara genunchii sub povara celor 88 de kile pe care le caram si saltam dupa mine zilnic. Dupa care m-am hotarat sa dau militaria jos din pod si sa fiu un om sanatos asa ca am schimbat niste obiceiuri de viata si am slabit.

Acum sunt iarasi intr-o faza excesiva care tradeaza cumva niste nevoi de refulare pe care le am in legatura cu viata insasi si cantitatea de decizii importante pe care trebuie sa le iau (corect) pentru un viitor sigur pentru mine si pentru pruncul meu. Dar sunt constienta de asta si nu ma las dusa de vortex in excesurile pamantului. Stau la suprafata, desi imi este greu.

M-am oprit un pic si m-am uitat pe geamul amplu al camerei mele de zi si de noapte. Vreau sa imi las parul sa creasca lung, asa cum il aveam cand eram in liceu. Numai ca il vreau lung si morcoviu, nu lung si castaniu. Vreau sa ma reinventez vizual ca aceasta Julianne Moore meets Tori Amos meets Kate Winslet meets me.

Have we met? Sunt greu de omis.

De ce? Ca sa urmez retorica din cea mai noua carte preferata a lui Dimi, ‘Dragonii adora tacos’ de Adam Rubin, as zice:

‘Poate pentru ca exprim foarte multe prin simpla mea aparitie.

Poate pentru ca este deja in fiinta mea sa ies in evidenta.

Poate pentru ca pur si simplu, de d’aia, de chichi richi trei lei ridichi.’

Acum, de exemplu, la 9 jumate dimineata, in aceasta sambata de noiembrie tarziu, in timp ce tastez, ascult muzica italieneasca si astept sa te termine masina de spalat ca sa bag alta, sunt un pic obosita, un pic nedemachiata, un pic balonata, un pic multumita, un pic increzatoare, un pic ciufulita, un pic recunoscatoare pentru tot ceea ce am, ce simt, ce imi propun si ce traiesc.

Si ma dor un pic umerii. Sa fie de la me carrying my own weight in galop de ceva vreme? De la aceasta tentativa ireala de a sprintui intr-o cursa de anduranta? Dar asta, oameni buni, este o cu totul alta discutie, menita pentru o alta scriere. Pana una alta, voi sta cu starea asta de pic. Un pic.