Category Archives: Awareness

Apr11

Săptămâna Patimilor

Posted on by
Săptămâna Patimilor

E sâmbăta Paștelui.

Dupa ce a sunat alarma, vecina de la doi a pus niște muzică la maxim ca să se asigure că mă trezesc. Măcar nu plânge în hohote… Sau nu râde… în hohote. Cum îi e de altfel obiceiul pe la 4 dimineața. Aproape în fiecare dimineață.

Mă tot gândeam câtă tristețe să fie în sufletul unui om încât să aibă acest ritual zilnic de descărcare. Mă rog, ea mai are și alte ritualuri, cum ar fi să bea Neumarkt pe bordura de la Tip Top. Începe cu o doză să își potolească setea și continuă cu un pet de 2l. Ca să își înnece amarul. La cât de buhaită de băutură e, bag seama că amarul a devenit olimpic la înot.

Funny thing cum gestionăm tristețea, supărarea, suferința, pierderea ca specie. Ieri am dat drumul la un podcast al lui Andrew Huberman despre ’Dealing with Loss and Grief’, unde o doamnă cu o vârstă venerabilă și o mimă veselă vorbea despre waves of grief, not stages of grief, despre cum viața crește în jurul grief-ului, despre cum învățăm să trăim cu suferința pierderii căci ea nu trece niciodată, it just becomes embedded in us and we slowly adapt to it.

La grădiniță, ca parte din programul de dezvoltare personală pentru părinți ‘School from Home’, țin workshop-ul de ’Dealing with Change, Crisis and Loss’. La orele de dezvoltare personală pentru copii citim povești terapeutice despre moarte. În sesiunile de team support cu echipa adresăm subiecte legate de diverse tipuri de pierderi personale.

Doamna cea veselă, psiholog clinician și grief counselor povestea despre cât de confortabil îi este ei să însoțească oameni in their process of grief, să conțină multul, greul și urâtul care vine cu suferința. Mai zicea o treabă interesantă: attachment does not go away just because someone/something does not exist anymore. Na-ți-o pe asta! Huberman vorbea despre the stubborness that some people have related to going through grief și de cum se agață de stadii ale suferinței cauzate de pierdere precum negarea, furia sau negocierea.

Înainte de a începe să scriu în dimineața asta, după multă vreme de tăcere literară, am căutat pe Google dacă există vreo conexiune spirituală între sărbătoarea Paștelui și pierdere. Și Google a zis ‘Doh!’. Easter is deeply associated with loss on a spiritual level, acting as a portal that moves through the pain of death and sacrifice toward the promise of new life. While it is a celebration of resurrection, it is inseparable from the themes of deep loss, grief, and abandonment experienced during Good Friday and Holy Saturday’.

Oh boy, and am I experiencing it! Ieri am avut nevoie să stau în casă și să mă reculeg și în timp ce o făceam și eu după cum mă pricepeam îmi tot venea în suflet pornirea de a merge la cimitir și la crematoriu să văd ce mai fac mamaie, tata, Dida și Marian. Problema e că la ce orientare în spațiu (n-)am, m-am gândit că sigur mă voi rătăci pe acolo și n-o să găsesc niciun mormânt sau nișă and it will have been all for nothing. Totuși, cred că voi merge la micuța biserică din lemn de lângă Academia Militară să aprind o lumânare pentru morții iubiți din viața mea. Oare să fac și un acatist cu pierderile pe care le-am trăit în ultimii 2 ani? Se primește?

Poate rândurile pe care le scriu vă dau impresia că aș fi vreo habotnică. Nu-s. Îs un om care este într-o profundă fază de yearning, pining și longing. Și mă tot întreb în tot iureșul ăsta al acestor ani, care e lecția? Care e morala? Ce învățăminte ar trebui să trag din ce trăiesc? Păi una zdravănă ar fi aceea a sacrificiului către o viață mai bună, nu? Cum zice Google. Google știe.

Mi-am pus pe Spotify ‘I Grieve’ a lui Peter Gabriel? O știți? E foarte mișto. Așa, de reflecție. De solitudine. De doliu.

Zilele trecute m-am necăjit tare și m-a apucat plânsul în timp ce mă jucam cu Dimi. M-am dus repede la baie, căci îmi e atât de greu să plâng de față cu el. Nu vreau să îl împovărez cu intensitățile mele, că le are el pe ale lui. A venit după mine la baie. L-am rugat să mă lase un pic și dragul de el a acceptat, no questions asked. M-a simțit. Puiul și-a simțit mama și i-a dat spațiu să grieve. Because that is what I was doing, grieving for something I thought I had, but didn’t actually have. După ce m-am liniștit, l-am luat în brațe și i-am explicat că sunt tristă și că atunci când sunt tristă mă ajută mult să plâng și să las tristețea să mi se scurgă printre lacrimile care îmi brăzdează obrajii. M-a ascultat atent după care a zis cu o înțelepciune numai a lui ‘Hai să ne jucăm, mami!’.

Mno, acum Spotify-ul vine cu artileria grea: Teardrop a celor de la Massive Attack. I need time and space to grieve. To feel the waves of grief flow through me. Ca să pot face spațiu pentru iubire, speranță și pentru linia orizontului atunci când răsare soarele. Soarele a început să răsară, dar doar în momentul în care am dat voie pietroiului de massive grief să se dreneze, asemenea unui abces care m-a populat mult prea multă vreme. Așteptări. Frământări. Încercări. Negări. Renunțări. Frici.

Cumva, de ceva vreme I see things clearly, for what they are, not what I wished them so fervently to be. And that set me free! I am free! Simt că am energie din nou. Că nu mai am împietrirea aia împovărătoare. Că mă pot gândi la soluții, nu neapărat doar la probleme. Că văd binele, frumosul și binecuvântatul din jurul meu.

Sunt sănătoasă.

Dimi e sănătos.

Avem căsuța noastră cu armonie, liniște și joacă.

Am primit-o pe Vio, pisica noastră calico cea zvăpăiată în viața noastră.

Am un loc de muncă stabil.

Am prieteni buni.

Am familie.

Am spor.

Am har.

Am iubire de dat și sunt pregătită să și primesc.

Trăiesc într-o țară fără război.

Sunt un profesionist bun.

Sunt o mamă bună.

Sunt un om bun.

Am amintiri frumoase care îmi populează sufletul și care au legătură cu pierderile prin care am trecut.

I am still attached. Nu am vreo pornire să mă retrag de lumea dezlănțuită în sălbăticie și să șed acolo precum o pustnică.

Mă uit pe fereastră și văd copaci. Stau într-o zonă verde.

Mă bucur să îl văd pe Dimi crescând și să îi fiu alături every step of the way.

Mă uit spre viitor cu speranță.

My heart is not so heavy anymore. I’m contemplating the lightness of being.

Mă văd și sunt capabilă să mă opresc din default mode-urile mele.

They say the things you don’t change, you silently accept. I will be silent no more. Nor will I be loud. But you will surely hear my voice. The voice of change that brings about peace. All for the peace of the mind. Of the soul. Of the spirit. Of the heart.

Asta este Săptămâna Patimilor și am trăit-o intens în patimă. Mâine e Paștele. Diseară se ia lumină.

Tata nu era el vreun credincios, quite on the contrary, dar avea treaba asta cu procedura. Mamaie era cu postul, mâncarea și așezarea. Mama era cu însoțitul efectiv la biserica de vizavi de casa noastră și conectarea cu vecinătatea. Iar noi, copiii, ne uitam la adulții din jurul nostru și luam notițe mentale despre cum arată această sărbatoare. Ce înseamnă ea cu adevărat? Sunt norocoasă că am aceste experiențe și îmi doresc să pot să le creez și pentru Dimi. Să înțeleagă că întotdeauna există ceva mai mare decât el și să se raporteze la acel ceva cu umilitate. Humbleness adică.

Răsare soarele și pe strada mea. Literally. Se vede frumos. În curând voi vorbi cu Dimi. Abia aștept. După care who knows what this Saturday will hold. But one thing is for sure. I will let grief flow through me while I make the best of this beautiful day.

 

Jul19

Pământ și cer

Posted on by
Pământ și cer

E o sâmbătă molcomă de iulie. Nici prea cald, nici prea răcoare. Eu acasă. În căsuța cu steluțe. Căsuța lui mami și a lui Dimi.

Dimi e cu tatăl lui. Probabil făcând chestii de băieți. Unul dintre lucrurile pe care nu îl pot învăța pe flăcăul ăsta al meu este cum să fie băiat… Cum să devină bărbat. Adică pot, cu anumite limitări.

Dar nimic nu se compară cu trântele pe care le are cu taică-su.

Cu exersatul curajului atunci când frica te furnică prin burtă.

Sau cu surubăritul diverselor chestii care au… suruburi.

Cu mine, Dimi învață altele.

Cântăm împreună la instrumente muzicale pe care nici unul dintre noi nu știe să le folosească cu virtuozitate.

Ne maimuțărim și ne jucăm ‘de-a’ orice.

Dansăm fiecare în legea lui.

Ne învârtim.

Vorbim verzi și uscate.

Facem puzzle-uri…

Și uite că ajung, pâș-pâș și la subiectul prezentei scrieri.

De dimineață, pe la amiază, cum îi șade bine oricărei dimineți de sâmbătă, m-am apucat să îi fac ordine în jucării pruncului. Și am dat, din nou, peste acest puzzle, pe care pur și simplu îl iubesc. Aș zice că e mai cu seamă jucăria mea decât a lui. Se numește ‘Land & Sky Puzzle’ și este făcut de cei de la Lovevery, o echipă tare faină de olandezi (și probabil nu numai) care gândesc jucării cu sens pentru copii mici. Să le scriu că mă joc si eu cu jucăriile lui fi-meu? Cred ca deja au testat câteva dintre jucării și pe adulți.

Mă nimeresc uitându-mă prelung la formele, culorile, marginile și contrastele lui. Mă fascinează. Și gândul mi se duce la relații semnificative pe care le avem în viața asta finită, care ne fac să ne uităm plini de curaj spre infinit.

Suntem cu toții niste pătrate, cercuri și triunghiuri care îmbină cel puțin două tendințe opuse care cumva, cu trecerea timpului și-au exersat dreptul de a coexista într-o oarecare armonie înlăuntrul nostru.

Sau poate nu suntem chiar așa trași la linie. Încadrați perfect în noi înșine. Poate suntem făcuți din părți și goluri, sau din părți care se îmbină bine, sau din părți care încearcă să fie în regulă, însoțite de ceva gol care le pune uneori în tensiune.

Și cum ședem noi așa, în noi înșine, încercând să dăm un sens propriei existențe, precum niște sihaștrii, închiși fiecare în chilia lui, apare cineva, care ne atrage, cromatic. Valoric. Cu ceva. Iar acel ceva pe care îl vedem în persoana din fața noastră îl avem în noi. Fie el bun sau rău. Conform normelor, sau total rebel. Cu sens, sau aparent lipsit de orice noimă.

Și atunci începe tumultul nostru relațional. Vrem să îi facem loc celuilalt în noi. Dar ceea ce am încercat până să ne apară această realitate a fost să ne populăm interiorul cu tot soiul de acareturi care să ne definească.

Suntem proprii noștri designeri de interior de ființă. Și rareori alegem minimalismul. Aș tinde să zic că suntem maximaliști prin definiție. Noi oamenii. Interioarele golașe în care se aud puternic ecourile propriilor gânduri nu ne priesc. Ne tulbură. Așa că mai punem o plantă, o pisică, un covor texturat, o cutie, și tot așa.

Numai ca atunci când ne pomenim cu musafiri care se transformă încetul cu încetul în parteneri de interior, trebuie să le facem loc. Să le facem loc în ființa noastră. Adică să înființăm o relație în care să le dăm niște șanse unul celuilalt. Să fim împreună. Cu adevărat. Și să vedem unde ne duce acest împreună.

Împreunarea are întotdeauna ceva în comun, independent de cuplu.

Are iubire.

Multă iubire.

Și prin asta se subînțeleg respectul, grija, compasiunea, dragul, prietenia, omenia, blândețea, tandrețea, erotismul, eroismul, gingășia, ghidușia, umorul, stângăcia, integritatea, sinceritatea, dreptatea și ce mai este important și definitoriu pentru dragostea fiecărei perechi.

Câteodată, izul unei noi relații ne prinde goi-pușcă. Și nu neapărat pentru că așa am fi noi din născare, ci pentru că așa am rămas după relația anterioară. Pustiiți. Însingurați. Nesiguri. Făcuți scrum și praf. Și nu din ăla de stele.

Nu poți aspira să fii într-o relație cu cineva dacă ceea ce simți tu cu preponderență este durere, pentru că nu vei face altceva decât să-l contaminezi și pe cel de lângă tine cu această mare neagră de uitare, vorba celor de la Luna Amară.

Așa că din valuri trebuie să arzi tu singur, precum un catafalc din crengi pe care îți șade trupul persoanei care ai fost în relația anterioară și pe care îl lansezi pe mare să își găsească liniștea. Marea să stingă focurile mistuitoare care nu au făcut altceva decât să distrugă părți din tine. Și numai după acest ritual, poți să te uiți în oglindă și să vezi ce mai e acolo în goliciunea aia asurzitoare.

Cine mai ești.

Ce mai simți.

Ce mai vezi.

Ce îți mai dai voie să auzi.

Ce mai vrei.

Ce mai poți.

Ideea e să te uiți în oglindă. Dacă ai acoperit toate oglinzile din casă, ca la priveghi, descoperă-le ca să te poți descoperi pe tine. Tot tu ești. Promit. Chiar dacă nu te prea simți ca tine însuți, ești acolo.

În vid, dar nu pentru mult timp.

Și părțile din tine care au sau nu sens pentru tine sunt împrăștiate precum niște piese de puzzle pe care trebuie să vezi ce loc le găsești ca să îți fie bine cu tine. Dacă ție nu îți este bine, nu ai cum să te aventurezi să iubești un altul.

Evident că iubirea vindecă, dar trebuie să începi cu iubirea de sine.

Un pic.

În fiecare zi.

Cu disciplină.

Cu grație.

Cu recunoștință.

Că ești.

Că respiri.

Că simți.

Că speri.

A alege să fii într-o relație cu cineva înseamnă a îți asuma că în fiecare zi va trebui să încerci activ să te sincronizezi, să te echilibrezi și să te calibrezi cu omul de lângă tine.

Să fii sus atunci când el e jos.

Să fii tăcut, atunci când el e zgomotos.

Să fii bucuros atunci când el e bucuros.

Și nu să le disimulezi sau să renunți la cine ești și la ce simți pentru cel de lângă tine, ci să fii dispus să te simți și așa. Și evident, ca într-o oglindire imediată, vei vedea ca cel de lângă tine îți va răspunde. Cu ceea ce ai tu nevoie. Atunci când ai tu nevoie.

Și dacă n-o fi așa, nu înseamnă că trebuie să renunți sub justificarea nepotrivirii de caracter.

Vorbește. Comunică mult și des. Despre tot și toate. Despre ce simți că vine din partea lui/ei. Despre ce ai avea nevoie. Despre ce îți face sufletul să tresară. Despre visurile pe care le ai tu pentru tine, dar si despre cele la care jinduiești împreună cu partenerul tău.

Omul de lângă tine nu are de unde să (te) știe dacă tu nu i te arăți.

Prin vorbe.

Prin fapte.

Prin gânduri rostite.

Prin simțiri împărtășite.

Fiecare relație care are o bază solidă, are multe pietre de căpătâi. Cam la fel de multe ca pietre de încercare. Fiecare cuplu și le știe pe ale sale. Și poate nu le spune în gura mare. Dar ceea ce fac împreună, este să continuă să trăiască împreună trecând prin ceea ce le pune viața în față.

The only way out is through.

The only way in someone’s heart is through.

Echilibrul unei relații nu se atinge stând nemișcați precum niște stane de piatră, ci prin mișcare. Împreună. În aceeași direcție. A house divided cannot stand. Doar împreună la bine și la greu. Cât despre forma de încadrare socială a oricărei relații, aș zice fiecare cum își dorește. Ceea ce este cu adevărat important se simte în privirea pe care vi-o aruncați seara la culcare și în momentul în care deschideți ochii dimineața.

Și da, toate astea mi-au fost inspirate de acest puzzle. Relațiile sunt niște puzzle-uri ambulante. Nu știi niciodată ce îți mai rezervă, dar constanta este fără doar și poate iubirea. Dacă iubire e, restul se face. Cu intenție, dorință și disciplină.

Dec24

Folding and Unfolding

Posted on by
Folding and Unfolding
Christmas Eve.
Home.
The Cinematic Orchestra decorates the time.
Twinkling candlelight decorates the space.
Another home built.
By me.
For me.
For you.
For us.
Together.
Today, whilst sorting through my jewellery, I found the ‘together’ necklace, all dusty. The gold wore off leaving it with an uncertain metallic shade. Just like the uncertain shade of together that I have right now in my heart.
My heart needs violin and piano notes, stillness and dimmed lights, so it can weep in peace.
For it has stood tall and strong for far too long.
My heart is tired.
Of all the sorrow.
Of all the grief.
Of all the battles.
Of all the words spoken.
Of all the words unspoken.
Of all the second-guessing.
Of all the expectations.
Of all the wishful thinking.
My heart wants peace.
My heart wants love.
My heart wants to feel at home.
My heart longs for tenderness. Just a little bit of tenderness.
When my heart feels heavy and weary, I help it come out for air. With gratitude. Because, if it is one thing that I am certain of, that is that I have a lot to be thankful for.
Today, while I was walking through the cold rain, the only thought that came to my mind was that my home is warm and cozy. And that no matter what happens, I can go back home and make it all better. And so I did. After several failed attempts to hang out somewhere around, my steps led me back home with a bunch of yellow tulips. A house with flowers is a happy home.
The ornament with ‘Love!’ found its way in the Christmas tree.
Love is a verb and should be treated as such.
It’s free and vibrant.
It moves.
You.
Me.
Us.
Mountains.
The mountains inside of us.
No love given is wasted.
I feel the breath-taking need to love.
My heart needs it to keep alive.
When my heart loves, everything makes more sense.
The birds sing to the tunes of a string quartet.
The raindrops on my balcony window transform into transparent constellations.
The beat of the drum in jazzy songs aligns with the beats of my heart.
My mind declutters from all the static and all the unnecessary noise.
And there is an unbearable lightness of my being.
My heart loves and is grateful.
My heart is tired and calm.
My heart is curious and excited.
My heart has not forgotten to sigh when it needs to skip a beat. Sometimes beats need to be skipped. For the depth of all that surrounds us not to swallow us whole. Not to swallow me into a hole.
What a peaceful Christmas moment! I pause a bit to be able to live it as it is. I close my sore eyes and let myself be taken with it. Just for a couple of seconds. My fingertips feel led-heavy.
An altered state of consciousness.
Somewhere between being awake and dosing off into sleep.
Somewhere between me and we.
Somewhere in-between.
Transitory.
Transitioning.
Transforming.
Transcending.
Let’s allow Christmas to be what it needs to be for each and everyone of us!
For me, a time of reflection, solitude and presence.
Dec23

Stele

Posted on by
Stele
Ai rabdare cu tine!
Cu…
tine…
Uita-te lent la tine in singura oglinda pe care o ai in casa acum. Si bland. Lent si bland.
Respira adanc si odihneste-te!
E in regula sa nu stii ce sa spui cateodata.
Sa nu iti curga literele prin buricele degetelor si sa se aseze in cuvinte, care sa se aseze in propozitii care sa descrie fidel ceea ce se intampla in tine acum.
Ca nici tu nu stii exact, asa ca de ce sa pretinzi ca ai stii?
Nu trebuie sa stii tot timpul!
Poti sa stai un pic cu frica asta? Invit-o la o cafea pe podeaua camerei tale de zi.
Imi vine sa fug! Sa fug de incertitudine, de nesiguranta, de tot ce nu sunt, de tot de nu pot fi si de tot ce nu vreau sa fiu.
Departe.
Cat sa nu ma ajunga gandurile astea de inadecvare. De ‘nu sunt indeajuns’. Caci sunt.
Am ajuns la varsta la care ma pot aseza la masa cu mine, si, cand vine salata, eu sa ma privesc in ochi si sa imi zic:
‘Esti… Asa ca fii!’
S-a ridicat ceata de pe otelul stelelor argintii.
Care o fi povestea acestui simbol al cartierului, vechi de mai bine de jumatate de veac?
Cine le-a creat?
La ce s-o fi gandit?
M-am apucat sa caut. Si am gasit. Si am avut rabdare sa citesc despre omul care sculptat acesti astrii stralucitori.
Constantin Lucaci.
Are un muzeu dedicat in Sanctuarul San Francesco di Paola in Calabria, aflat sub egida Vaticanului. Inca un artist roman care isi gaseste recunoasterea peste hotare.
Drumul Taberei via Calabria.
N-am fost in Calabria pana acum, dar a venit Calabria la mine.
Fix pana in Drumul Taberei.
Oamenii care trec grabiti pe langa aceasta lucrare impunatoare au habar despre ce anume a dorit sa ne spuna autorul? Isi pun problema asta?
Se scrie despre Constantin Lucaci ca avea trei pasiuni: studierea universului, muzica si bucuria de a modela. Isi indreapta eforturile creatoare spre tema inaltului, predominanta pentru timpurile in care s-a manifestat artistic.
Foloseste otel in sculpturi in incercarea de a le da o functie suplimentara de oglinzi gigant care sa reflecte realitatea locurilor in care sunt amplasate. Cica pretuieste materialele dure – otelul, piatra, marmura, granitul, pentru ca obliga la disciplina sintezei, si pentru ca trebuie cucerite barbateste. Studiul formei si al luminii acestei sculpturi sugereaza nemarginirea. Sentimentul de nemarginire.
Cat de norocoasa sa fiu, sa pot vedea de la fereastra propriei mele case aceasta sculptura? Sa imi beau cafeaua de dimineata si prin aburii sai, contopiti cu cei ai cetii de afara, sa apara stralucirea argintie a unor stele.
V-ati dat seama care este unul dintre mecanismele mele preferate de aparare? Sublimarea. Atunci cand sufletul meu simte nevoia de mangaiere si continere, il imbaiez in muzica, scris si arta vizuala. Si il las un pic acolo.
In frumos.
In duios.
In simetric.
Cu rabdarea treci marea. Imi rasuna ‘Din valuri ard’ a celor de la Luna Amara:
‘Eu sunt mic, tu fa-ma mare,
Mare neagra de uitare’
Dar nu vreau sa uit nimic din drumul meu inapoi catre mine. Vreau sa tin minte fiecare pas, ca, daca cumva, ma ratacesc vreodata, sa am harta mentala care ma duce inapoi acasa.
Dec11

Vulturi, veverite, rate si gaste

Posted on by
Vulturi, veverite, rate si gaste
Trecut de amiaza de vreo doua ceasuri. Ploua in continuare cu galeata!
‘Care galeata, mami?’, m-ar intreba Dimi.
‘Pai uite galeata aia mare plina cu stropi de apa de nori din cer, iubire…’, i-as raspunde.
Club. Outdoor Games. Libertate, frate! Poate niste negocieri de reguli. Alergatura cu gura pana la urechi. Cugetare la sensul unor jocuri. Si voie buna cat cuprinde.
S. trage tavita cu ghete si exclama: ‘Diagonala!’, trasand cu privirea imaginar o diagonala de la tavita ei la o alta tavita de pantofi.
‘Exact, S.! Tavita ta se afla pe diagonala cu tavita lui Y, pe coloana cu tavita lui X si pe linie cu tavita lui Z…’
Trece Cori prin lobby. O prind in capul scarilor si o rog: ‘Pretty please, imi aduci si mie o tabla de sah si un set de piese din Art Room?’
Zis si facut!
T., vazand sahul se mira: ‘Jucam sah la Outdoor Games?’
‘Sah in ploaie si stat de vorba…’, explic.
Dupa vreun sfert de ora de incercari de tras strampi, pus pantaloni de ploaie, gasit caciuli si tras fermoare de geci fara sa ne prindem parul, iesim.
Asezam patru scaune roz drept masa. Fetele se aseaza fata in fata.
S. zice: ‘Eu cu albele…’
T. incuviinteaza, dand din cap. Fiecare isi aseaza tacticos piesele. S. incepe cu pionii. T. cu turele. Eu ma uit tacuta la ele, cu admiratie.
S. are un moment de aducere aminte legat de ultima lectie de dezvoltare personala, cand am discutat printre altele si despre moarte si zice: ‘Miss, tatal tau a murit, nu?’
Dau din cap ca da.
Zice: ‘Ne mai povestesti despre cum te gandesti la el?’
Am un moment de inner awe ca si-a adus aminte ca le-am spus ca eu atunci cand mi-e dor de tata ma gandesc la cum jucam sah impreuna si ma apuc sa le povestesc. Ma asculta cu gura cascata si ochii ca doua seturi de margele curioase.
Le intreb: ‘Voi cu cine jucati sah?’
T. zice scurt: ‘Cu Andrei…’
‘Bine, bine, la gradi cu Andrei (proful de sah), dar acasa?’
S. zice mandra: ‘Cu mami si cu tati!’
T. zice: ‘Cu tati. El e expert la sah!’
S. revine la moarte: ‘Eu o sa fiu foarte trista cand or sa moara mami si tati…’
T. zice: ‘Eu o raman singura!’
S.: ‘Mami si tati vor fi niste stele pe cer!’
T.: ‘Stai! Cand or sa moara mami si tati eu o sa am copiii mei!’
S.: ‘Daaa, mami si tati or sa fie our babies!’.
Eu incerc sa tin pasul cu aceasta discutie filizofica fara sa le stau prea mult in calea mintilor lor sclipioare.
T.: ‘Nu or sa fie babies, ca vor fi morti!’
‘Cati copii vrei sa ai, T.?’, imi indrept cuvintele curioase spre ea.
Imi arata palma cu degetele rasfirate.
‘5?!’, exclam.
‘Da.’, imi raspunde parca imaginandu-se avand grija de un cvintet de urlatori.
Ma intorc spre S., asteptand parca o replica si mai amuzanta: ‘Tu?’
Imi arata ambele palme cu degetele intinse ca razele unui soare.
‘10?!’, imi pitigai vocea, iar mintea mi se duce la durerile unei faceri, daramite a 10 faceri de prunci.
‘Da!’, zice competitiv.
Zambesc, lafaindu-ma in confortul inocentei acestei conversatii dintre doua fetite de 4 ani despre maternitate.
E frumos sa ai copii!
E frumos sa fii printre copii!
E frumos sa fii copil!
E frumos sa te conectezi cu copilul din tine si sa ii dai lucrurile de care are nevoie.
‘Mai zi-ne de tatal tau!’, ma prompteaza S.
Dragostea pe care o are pentru tatal ei se simte prin toti porii. S-a lipit de mine ca marca de scrisoare pentru ca a gasit acest lucru profund pe care amandoua il avem in comun: admiratia pentru tatii nostri.
‘Cand imi e dor tare de tata, ma gandesc cum jucam sah impreuna, cum imi vorbea despre carti si cum ne-am plimbat o data cu barcuta in Cismigiu…’
Ramane pe ganduri ca si cum se proiecteaza intr-un viitor in care ea e o femeie in toata firea si trebuie sa faca fata pierderii tatalui ei. Pare ca isi selecteaza mental momentele care vrea sa o tina de mana atunci cand isi va plange aceasta pierdere.
‘Vreti sa va zic si despre mama mea? Ea n-a murit…’, ma duc cu intentie si spre zarile materne ale structurii familiale nucleare.
Cele doua capusoare despletite aproba.
‘Mama mea face mancare foarte buna, se da cu ruj, acum are parul gri si este cea mai buna mama din univers!’
T. imi ia marturia de dragoste si o analizeaza. Firea ii este precum ochii, de o adancime sufleteasca care nu vine decat dintr-un inceput de viata in care s-a luptat cu tot ceea ce a avut ca sa traiasca.
‘Nimeni nu e doar bun sau doar rau. Poate doar hotii sunt rai-rai!’
‘Eu zic ca si hotii au ceva bun in ei, atunci cand nu sunt hoti, cand sunt si ei la ei acasa cu familiile lor…’, duc mai departe relativizarea care m-a lasat masca, incercand sa play it cool.
‘Ce-i ala univers?’, continua pustoaica analiza pe text.
‘Universul este toata lumea asta mare…’, spun bland si concret.
‘Adica orasul nostru?’, incearca sa inteleaga ea conceptul de ‘lume’.
‘Mult mai mult de atat. Planeta noastra, impreuna cu celelalte planete…’, o insotesc in acest demers de intelegere conceptuala.
Toate acestea se petreceau ca fundal sonor la o partida de sah in slow-motion. O discutie atat de serioasa nu prea poate sa mearga mana in mana cu o partida de sah-viteza.
O conversatie de invatare in care apar pe tabla de sah concepte care ii fac pe unii adulti sa se fereasca in expuneri, precum moartea, competente decisive pentru devenirea unui adult, precum capacitatea de integrare a obiectului in ceva care are si parti bune si parti rele, cat si trasaturi caracteriale care deriva doar din astfel de experiente in care iti doresti real sa te intalnesti mental, emotional si spiritual cu cel de langa tine pe un taram total necunoscut, dar atat de generos, precum este cel al invatarii.
T. zice dupa un schimb de vreo trei mutari pe tabla: ‘Vreau sa ma joc altceva. M-am plictisit!’
‘Ce-i drept am iesit afara sa alergam un pic prin ploaie nu?’, intru in acord cu ea si deja ma ridic intru dezmortire, de pe ciuci.
Apar doua zambete laaaargi si eu ma transform intr-un vultur, iar ele in veverite care urmaresc vulturul. Vulturul da din aripi si scoate sunete… de vultur. Veveritele agile il prind inevitabil pe vultur, si se intoarce roata.
Vulturul se transforma intr-o veverita gigant, iar cele doua veverite mici in vulturi, la fel de mici. Ochii mi s-au facut mici de ras vazand cum cei doi vulturi mici incearca sa repete fix miscarile pe care le observasera la runda intai, la vulturul cel mare. Vulture see, vulture do. Jocul plamadit de imaginatia lui T. are un real succes in descarcarea fizica necesara dupa partida de sah filozofic incinsa mai devreme.
Urmeaza ‘Rata, rata, gasca’, propus si adjudecat de S. Ia niste scaune, ne aseaza pe mine si pe T. pe ele si incepe sa ne dea tarcoale. In mijlocul inconjurului, se razgandeste, cum o face frecvent, de teama sa nu ii scape ceva, si zice, aratand spre mine:
‘Tu prima!’, dupa care da sa ma impinga cu fundul pe de scaun, ca o gasca veritabila.
Ma uit la ea amuzata si ma ratoiesc cam ca un personaj de desene animate: ‘Te roooog?’
O bufneste rasul si zice angelic: ‘Te roooog!’
Incepe o fugareala de rate si gaste, in ploaie, dupa care finalizam clubul cu ce ne propunem sa facem la urmatoarea ora, respectiv sa jucam ‘Sa fugim de Babau’, creat de T., din acelasi izvor
nesecat de jocuri simbolice.
Ajung inauntru spellbound. Sa ma ciupeasca cineva! Chiar s-a intamplat? Intr-o marti de Outdoor Games. Da, aparent eu pot face PSHE (personal social and health education) din orice. Sufletul mi-e plin! Multumesc, fetelor!