Category Archives: Awareness

Nescrisa

Nescrisa

Stiti cum unii oameni vorbesc mult pentru ca au petrecut ceva timp in tacere si se simt pe alocuri ‘nevorbiti’? Ma numar printre ei, dar cu ceva accente suplimentare. Astazi ma simt ‘nescrisa’. Atunci cand scriu in jurul meu se tese o aura miraculoasa. Nimic nu ma poate atinge. Sunt ‘untouchable’. Invincibila.

Simt ca mi se lungesc mainile pana la nori si inima mi se deschide mai ceva ca in timpul unei operatii pe cord. E vineri si cerurile sunt roz cu mov si bleu. Cele doua lampadare din sufragerie ma vegheza cu lumina in surdina, iar muzica razbate clar-obscur din laptop.

Ma uit la un suport de poze ce asteapta sa fie populat cu imagini. Or sa vina si ele, la timpul lor. Parca a trecut o vesnicie de cand am scris ultima data. Parca… Astazi e vineri, iar ultimul post a tasnit din mine marti seara. 3 zile dilatate intr-o mini-vesnicie. Scrisul a devenit pentru mine o nevoie de baza. Asa cum dorm, cum iubesc si cum ma adapostesc, asa scriu.

Am atatea de povestit ca mi-e greu sa ma decid de unde sa incep.

Inca imi mai vajaie capul de la varietatea hiperanalitica de pareri legate de referendum. Uneori trebuie sa alegi sinteza in locul analizei. Scurt pe doi: eu merg la vot de referendum. Cu tot ceea ce implica el. Ca-i de cacat, ca nu-i. Ca-i drept, ca nu-i. Ca-ca sau ca-ca, tot merg.

Do. Learn. Know.

Refuz sa ma autobag intr-un cerc de frica si teorii conspirationiste pe care sa le folosesc ca plapuma care sa-mi tina de cald, cand o sa bata vantul vinovatiei peste mine.

Ma mai preocupa si modul in care circula emotiile in interactiunile dintre noi, astia viii si simtitorii. Si cum ma trezesc pozitionandu-ma mai ceva ca Barajul Vidraru, adica con-tinand metrii cubi de emotii amestecate cu ceva comportamente venite din ne-putinta, ne-stiinta, ne-dorinta sau ne-simtire.

Unul dintre lucrurile cele mai reconfortante pentru mine zilele astea a fost vremea. Septembrie imi da confortul termic de care am nevoie ca sa pot functiona in parametrii normali, adica fara sa curga toate apele pe mine in tramvai. Vantul racoros al diminetii ma tot imbie sa pun o jacheta pe mine. Soarele cald care danseaza cu norii ma face sa vad lumea intr-o lumina aparte. Ploile vijelioase din timpul noptii imi fac somnul mai profund si odihnitor.

V-am spus oare ca am fost luni la Cluj? Daca as fi scris un post despre asta s-ar fi numit ‘Cluj: intre rasarit si apus’ pentru ca pe amandoua le-am vazut din avion la plecare din Bucuresti, respectiv plecare din Cluj. Tare fain orasul, cu strazile inguste, casele vechi, dealul Cetatuii si Samsara cea verde si gustoasa.

Astazi, mai pronuntat decat in alte zile, ma bucur de latenta de drag pe care mi-a oferit-o interactiunea cu copiii. Ca intr-o retrospectiva a saptamanii revad toate momentele  noastre de joaca, viata si invatare. Plansetele si rasetele din hol din fiecare dimineata.

Modul in care fiecare dintre noi, fie el adult sau copil, pare ca se aseaza din ce in ce mai bine in propria-i matca la 3 saptamani de la inceputul anului educational. Discutiile simple cu copiii la Circle Time din care strabate profunzimea doar daca ai ochi pentru ea. Momentele de cumpana, de frustrare si de neputinta in care incercam impreuna sa gasim raspunsuri.

Pot sa va retin un pic cu o scurta istorisire despre my high of the day? My educational high, that is. Una dintre grupele mari avea ca tema abordarea situatiilor drepte si nedrepte, asa ca m-am apucat sa caut ceva nou. Parca nu voiam sa fac aceeasi lectie de anul trecut. Mi se parea ca e nevoie de altceva.

Asa ca mi s-a aprins un beculet: Ce-ar fi daca as face o lectie interdisciplinara la granita dintre istorie si dezvoltare personala? Asa ca am cautat niste materiale despre codul lui Hammurabi si am pornit la drum, sperand ca interlocutorii mei sa fie cel putin la fel de curiosi ca si mine in gasirea legaturii dintre Hammurabi si regulile clasei.

Ceea ce am descoperit la fata locului, cum mi se intampla destul de frecvent, a depasit ceea ce imi imaginasem initial. Pentru ca nu prea poti sa-ti imaginezi cu acuratete cam ce conexiuni fac copiii pentru a-si insusi un continut nou. Asta este una dintre partile mele preferate.

Asa ca Hammurabi a fost alaturat regelui Carol si lui Ceausescu, caracterele de pe tablele de piatra unor kangi japoneze, iar Mesopotamia a fost dezlegata de mistere de un grup care a declarat cu incredere ‘we know everything about this land, miss!’.

Au aparut prin aer povesti despre geneza lumii, despre ‘kings who broke the world and kings who fixed it’, despre ‘Allah who made everything we have today’ si despre cum ‘some rules are fair and others are unfair’.

Si uite asa, dintr-una intr-alta am ajuns sa vorbim si de regulile clasei si sa votam daca ar fi o idee buna sa le sculptam in lemn, asa cum Hammurabi si-a cioplit codul in piatra. Caci o data sculptate sau cioplite, regulile devin parte integranta din oranduiala clasei.

La finalul Circle Time-ului eram in starea aia euforica pe care ti-o dau lectiile care stralucesc beyond your wildest dreams.

Stiu sigur ca acum imi pot incepe weekend-ul cum se cuvine.

Traita.

Vorbita.

Simtita.

Scrisa.    

Gen…

Gen…

REFERÉNDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum.

Daca ati ajuns pana aici cu cititul, voi pleca de la premisa ca vorbim ca intre oameni care stiu ce e ala un referendum. Democratia are ca si premisa consultarea cu cetatenii despre aspecte de importanta pentru stat sau a unor probleme de interes general. Deja ii aud pe cei dintre voi care zic mai in gura mare, mai soptit: ‘Da’ ce legatura are sula cu prefectura?’ referindu-se la cel mai literal mod posibil. Pai are, dragi cetateni! Si-nca cum!

Ceea ce urmeaza sa se desfasoare pe 6 si 7 octombrie este un exercitiu democratic. E ca exercitiile alea de evacuare in caz de incendiu sau cutremur pe care trebuie sa le faci periodic, ca atunci cand te trezesti cu focu’-n casa sau usor cutremurat sa stii exact ce ai de facut. Bag seama ca cei dintre voi care refuza participarea la referendum sunt aia care stau in birou si zic: ‘Da’ oricum nu-i foc/cutremur pe bune. Hai ca mai am ceva de lucrat asa ca nu cobor de data asta’.

Crezi ca nu te afecteaza ceea ce este supus la referendum pe 6 si 7 octombrie? Sau poate crezi ca e absolut strigator la cer sa se voteze asupra ingradirii libertatilor unei minoritati? Ah, sau esti dintr-aia care zic ca banii ar fi meritat investiti in altceva? Poate te tragi din aia care o ard cu ganduri ca totul e o propaganda ieftina ca sa acopere ceva mare si important, si ca aia e miza pentru care tu o sa iesi la vot intr-adevar?

Oricum ar fi, tine minte cateva cuvinte: Votul devine o obligatie civica in vremuri in care drepturile par a ne fi luate unul cate unul. Votul este modul prin care tu, ca cetatean, iti faci auzita vocea intr-o mare de alte voci. Asa ca de fiecare data cand esti chemat la vot si brusc ai un eveniment, dureri de burta, lipsa de chef, principii morale preainalte, intentii de boicot sau mai stiu eu ce, practic spui ca te doare-n banana de obligatiile tale ca cetatean si ca statul (oricare ar fi el) poa’ sa faca ce-l taie capul cu drepturile tale.

In loc de P.S., va las sa reflectati la imaginea de mai jos:

Kachkaniraqmi!

Kachkaniraqmi!

Am fost la film. Se anunta a fi un muzical. Omul s-a uitat la trailer, eu l-am auzit printre picaturi si am zis ca vom merge, desi nu suntem mari fani ai muzicalurilor. E integrat in programul evenimentului Pelicula 3 – Latin American Experience care se desfasoara weekend-ul asta la cinematograful nostru preferat: Elvira Popescu (sau Elvire Popesco pentru prietenii nostri mai francofili).

Dupa o ropoteala strasnica, o adapostire spontana, o intalnire cu oameni cunoscuti nemaivazuti de ceva vreme si un sandwich de Mega Image mancat pe jumatate am ajuns in stufarisul de la Institutul Francez imbracat in straie de sarbatoare. Natural pentru sarbatorirea spiritului sud-american, daca iti atinteai privirea in sus vedeai randuri cu triunghiuri si dreptunghiuri viu colorate.

Cafeneaua institutului se transformase brusc din micul bistro parizian intr-o terasa zgomotoasa cu miros de taco si cervezas. Peste tot misunau voluntari si oameni de media ai evenimentului care voiau sa captureze fiecare moment si fiecare imbratisare de revedere intre oamenii veniti la proiectie. Am luat bilete, ne-am facut damblaua cu o quesadilla impartita la doi, dupa care am intrat.

Sala cinematografului devenise neincapatoare pentru puhoiul de oameni dornici sa vada cam despre ce e vorba in filmul documentar peruan ‘Sigo Siendo’. Anul acesta evenimentul are ca focus Peru-ul, si prin urmare multe dintre productiile alese sunt de origine peruana. Dupa vreo 30′ de fosneala si forfota, fiecare om si-a gasit un loc in spatiu. Surpriza a fost ca inainte de inceperea filmului, regizorul Javier Corcuera, ne-a spus cateva cuvinte.

Ceea ce am retinut si m-a facut sa zambesc a fost faptul ca filmul cu pricina fusese facut ca o radiografie profunda a poporului peruan. Javier a zis ceva de genul: ‘Am vrut sa fac un film despre identitatea poporului peruan si m-am gandit ca cel mai bine as putea-o reda prin cantec pentru ca pentru peruani cantecul face parte din cine sunt ei’. Dupa care ne-a explicat titlul filmului cam asa:

‘In quechua exista un cuvant pe care oamenii si-l adreseaza ca salut dupa ce nu s-au mai vazut de ceva vreme: Kachkaniraqmi! Tradus si adaptat in castiliana, ar fi ceva de genul ‘sigo siendo’, adica ‘continui sa fiu (cine sunt)’. Ideea salutului este ca subliniaza faptul ca oamenii isi pastreza identitatea si ca e important pentru ei sa le spuna asta celor pe care ii revad dupa mult timp’.

Iooooooi! Am nimerit bine de tot, pentru ca mi se facuse pielea de gaina inainte de a fi inceput filmul. Cata profunzime! Dupa cateva minute de discurs, Javier, a coborat molcom de pe scena, luminile s-au stins si ne-am teleportat in alta lume. Mai intai am fost in Amazonia, dupa care in Peru-ul rural, dupa care in Lima si tot asa. Peisajele ca peisajele, dar oamenii m-au impresionat fantastic.

Fiecare cu povestea lui de viata, cu profesia lui, cu stilul lui personal, dar lucrul care ii apropia pe acesti oameni era nevoia lor stramoseasca de a-si canta ofurile si bucuriile. Unul dintre cantece era despre o doamna pe nume Maria Lando, care nu facea altceva decat sa munceasca. Si pentru ca muncea atat de mult, nu apuca sa vada nici dimineata, nici amiaza si nici luna.

Pe parcursul filmului, eu si cu omul meu ne-am uitat unul la celalalt cu ochii cat cepele exclamand (in soapta): ‘Cat de tare e filmul asta!’. Daca ascultati cantecul pana la capat cantecul de mai sus o sa auziti: ‘Maria Lando solo trabaja y su trabajo es ajeno’ care in traducere ar suna asa: ‘Maria Lando nu face altceva decat sa munceasca, iar munca sa nu ii apartine’. Un inceput bun de reflectie asupra modului in care ne petrecem uneori vietile la munca.

Au fost multe momente din film pe care le-am pastrat precum niste comori in mine. Unul ar fi cel in care o doamna shaman ne povestea in mijlocul Amazoniei ca ea canta pentru natura, in semn de respect si pentru a cere permisiunea sa se plimbe pe acolo. Canta pentru apa pentru ca stie inca de la antecesorii ei ca apa s-ar putea sa sece, asa ca ea ii canta ca sa nu sece.

Un altul a fost cel in care un domn calatoreste de la oras in satul sau natal pentru a participa la un festival rural in calitate de cantaret si dansator. Inainte de festival, impreuna cu vioara lui, un prieten harpist si o ucenica care tocmai intra in comunitatea respectiva, au mers pe munte pana la o cascada pentru ca tanara ucenica sa isi primesca botezul. I s-au sfintit foarfecele (un instrument muzical peruan), pentru ca mai apoi sa poata canta si dansa cu foc.

Mai e unul unde m-a apucat plansul de-a dreptul: un domn calatoreste de la el de acasa intr-un sat pentru a-l comemora pe un bun prieten de-al lui. Primeste cadou vioara raposatului impodobita cu panglici colorate si incepe mai intai sa cante in casa prietenului sau avandu-i adunati in jurul mesei pe membrii familiei prietenului, si uitandu-se din cand in cand la un tablou cu el. Mai apoi insotit de un cortegiu de tineri dansatori de step se indreapta cantand si dansand step din sat la cimitir in asfintit de soare. Ajunsi la cimitir, fiecare tanar danseaza step pe piatra funerara a defunctului.

Frumos si emotionant!

Dupa terminarea filmului am ramas cu un gust pronuntat de melancolie. Ma simteam privilegiata ca am putut sa vad atat de adanc in spiritul si identitatea poporului peruan. Gandul imi fugea si la modul in care vad eu muzica drept o necesitate. Cum bine spunea o doamna in film: ‘!Sin musica nu hay vida! Cantar y dansar es darle mas vida a la vida!’ adica ‘Fara muzica nu e viata! Atunci cand canti si dansezi adaugi mai multa viata in viata!’

Niste Yma Sumac pe final, metisa care a avut succes in Europa si State pentru ca i s-a negat dreptul la a canta in opera peruana pentru ca nu avea origini sanatoase.

miercuri, 12 septembrie

miercuri, 12 septembrie

Sunt bataioasa. Prezenta mea este intimidanta pentru unii. Nu ma las usor. Imi spun punctul de vedere. Rareori accept cacaturi din partea altora. Termenul ‘cacaturi’ in acest context se refera la orice pe care il consider neadevarat, nedrept sau lipsit de umanitate.

Acum ascult Rage Against the Machine dupa o zi luuuunga, cam cat o si de post. Chiar, suntem in vreun post? Sau doar eu stau drept prost in post? Mai intai a fost ‘Killing in the Name of’ si acum e ‘Wake Up’. Vaaaai ce-mi mai place.

Astazi am purtat niste cercei de pe vremea cand eram rock-goth-punk. Cineva mi-a zis ca-s faini. I-am zis ca sunt de pe vremea cand eram… goth. Replica m-a pus pe ganduri:

Pai si nu mai esti? You could have fooled me?

Well, sa zicem ca I toned it down a bit. Am crescut la minte si am invatat sa ma adaptez la situatiile in care ma pune viata. Tupeul a ramas. Eu si cu tupeul meu avem o relatie cam la fel de lunga si stabila precum cea pe care o am cu somnul. Triunghiul amoros eu – somn – tupeu. Cand nu dorm, am tupeu. Cand dorm, dorm.

Iar cand vreau sa fluier, incerc, dar nu-mi prea iese.

Asta e o scriere care va intra sub incidenta psihopatologiei vietii cotidiene, ca n-are cap si nici coada. Are doar muuuult mijloc. Dar prin toata ceata asta ideatica, se intrezareste un crampei de gand: fiecare stadiu de viata vine cu un apanaj specific care poate fi folosit contextual destul de lesne.

Paranteza: urmeaza Bulls on Parade. Inchis paranteza.

Revenind la gand, Eric Berne, dragul de el cu AT-ul lui cu tot a scris o carte groasa rau de tot care se numeste ‘The Games People Play’ in care vorbea despre cele trei stari ale Eului si de ce se intampla cand adopti una sau alta dintre ele cu interactiunile tale sociale. Orice reactie e generata de o actiune initiala.

Daca aleg voluntar sau nu, sa ma comport ca un copil, e foarte probabil ca prin aer nasul meu sa fi detectat niscaiva atitudini parentale.

La fel de bine cu daca ma comport ca un adult responsabil probabil prin apropiere e un om care m-a abordat cat se poate de adult.

Si nu in ultimul rand, cand ma apuca parentajul desi n-am copii (inca), pesemne sunt ceva copii sau atitudini copilaroase in fata carora reactionez ca atare.

Ceea ce mi se pare formidabil in aceasta etapa a vietii mele e ca basically I can combine the shit out of these three states si sa-mi creez o stare atipica in care ma simt comfortabil din toate punctele de vedere.

Starea subsumeaza tupeu, questioning attitude si risk-taking de adolescent + anticipare, planificare si gandire strategica de adult + joaca si umor de copil + responsabilitate parentala. Azi a mers. Vedem cine mai sunt maine.

Playlist-ul continua cu Bombtrack.

Dupa-amiaza se asterne peste tumultul unei zile incepute mult prea devreme.

Ma duc sa fac nimic.

9… 11…

9… 11…

Stiti ca am o chestie cu 11-le, ca mi-am tot strigat placerile numerologice in gura mare. Este totusi un 11 care imi da fiori reci. 11 septembrie 2001. Ca multi alti oameni, stiu exact unde eram in martea aia.

Aveam 16 ani si tocmai ce ma pregateam sa incep clasa a XI-a. Eram acasa la una dintre cele mai bune prietene de pe vremea aia. La un moment dat a deschis televizorul pe CNN si am vazut cele doua turnuri, fum, foc, multi oameni tipand si pe Giuliani dand ceva declaratii.

Cu privirile atintite la ecran ne era destul de greu de inteles ceea ce tocmai se intamplase. Habar n-aveam pe atunci de ce urma sa se astearna peste noi. Frica, isterie in masa, groaza, durere, teroare. The war against terror.

A fost o zi grea pentru toata lumea, dar impactul asupra populatiei americane a fost de departe unul izbitor. Nobody was ever the same again. Si incetul cu incetul, efectul batailor aripilor de fluture dintr-o parte a lumii au fost resimtite de noi toti.

Nu am fost pana acum in State, insa am fost martora la nenumarate marturii despre controalele hiper-vigilente din aeroporturi pentru zborurile spre S.U.A., despre valize taiate preventiv, despre vize revocate sau refuzate, despre intrebari ciudate adresate unor oameni care ar aduce a… the people who instilled terror in the American people.

Din 2001 pana acum am mai citit, am mai trait si m-am mai documentat. Cand te uiti la orice eveniment traumatic al unei natiuni sau unui popor, iti trebuie niste ochelari speciali, pentru ca risti sa tragi niste concluzii eronate daca te uiti cu ochii tai. Imi aduc aminte ca acum cateva luni, pe cand ma uitam la un documentar despre radicalizare, era un tip al carui job era sa deradicalizeze si spunea ca e destul de dificil, dar ca sa iti iasa trebuie sa te uiti la sistem, nu doar la segmente din el.

Razboaiele sau orice forma de revolta sociala, dezastrele naturale si accidentele masive au facut intotdeauna parte din viata. Numai ca undeva pe drum, oamenii au inceput sa creada ca pacea, armonia naturala si lipsa accidentelor este normalitatea.

Poate suna ciudat ceea ce urmeaza sa zic, dar oricat ai tinde spre all of the above, trebuie sa fii pregatit pentru planul B. Pentru haos, pentru dizarmonie si pentru accidente. Nu la modul in care s-a normalizat folosirea armelor de foc in State, evident, ci mai degraba la modul in care elvetienii inteleg stagiul militar. Adica e obligatoriu pentru toata lumea si ai trageri lunare… just in case.

Ceea ce simt ca s-a intamplat dupa 11 septembrie 2001 a fost o reactie traumatica in masa la un eveniment traumatic. Un sindrom de stres post-traumatic colectiv. Toata lumea retraia momentul, toata lumea isi amintea, pe toti ii lua panica si ceea ce a urmat ca raspuns geopolitic a fost direct proportional cu aceasta reactie colectiva.

Stigma care a cuprins populatia araba a fost de neoprit. Si s-a extins incet, dar sigur. Fireste ca ti-e greu sa nu raspunzi emotional si sa nu eviti oameni pe care ii asociezi involuntar cu ‘teroristi’. Mai ales atunci cand media toarna stiri pe banda rulanta intr-o maniera unilaterala si partinitoare.

Atunci cand iti amintesti de niste lucruri traumatice traite in fiecare an in jurul datei in care s-au petrecut stii sigur ca ai sindrom de aniversare. Cred ca va trece mult timp pana cand poporul american va putea trece peste cele intamplate pe 11 septembrie 2001. Cred de asemenea ca discriminarea, ura si lejeritatea in legislatia privind regimul armelor si munitiilor nu ajuta foarte mult.