Pornind de la premisa ca majoritatea lucrurilor facute in copilarie nu se prea uita atat de usor s-a inaltat si concluzia ca it’s like riding a bike. Once you start moving you cannot go back to when you were just static. Un nene cu infatisare funky si minte brici zicea una si mai tare: “Life is like riding a bicycle. To keep your balance, you must keep moving”.

Si io care credeam ca echilibrul presupune sa iti concentrezi toate energiile (re)creatoare pentru a ramane nemiscat, intr-un soi de imponderabilitate magica. Ne miscam, ne miscam dar in ce directie si sens? Stanga unu, dreapta doi, c’-asa-i viata pe la noi. Ne miscam doar de dragul de a ne misca, sau exista si ceva underneath it all?

Basically, cand simtim ca we’re losing ground si tend to fall deep with the extended possibility of serious injury instinctul nostru de autoconservare zice “Move or die!”. But what else is there besides that? Stam vreo secunda sa ne gandim in ce directie sa o apucam sau ne lasam purtati de goana pentru supravietuire doar ca sa ne trezim la un moment dat intr-un loc pe care parca nici nu il recunoastem ca al nostru, inconjurati de oameni noi, dar cu care ne e greu sa inchegam o conversatie?

Avem la dispozitie momentul T0 in care shit goes bad, you are losing control big time si realitatea iti urla din toti rarunchii ca trebuie sa te misti ca sa faci o schimbare. Te uiti stanga – dreapta numai ca nu prea poti sa o iei prin papuris, cuz you have your walking shoes on and are not willing to give them up. Macar atat! Daca tot ai ramas priponit in mijlocul drumului, ar fi culmea sa ramai si descult.

Picioarele tale au batut ceva drum pana sa ajunga in T0, deci au memoria lui T-1, T-2….T-n, si ar putea de indata sa faca stanga-mprejur si sa mearga inapoi in galop. Intr-un loc cu lumina si verdeata, in care viata avea sens si era frumoasa. Si ca sa mai scot niste psihologisme din mine, aia se numeste fix regresie frate! Which I am not quite very fond of. E ca si cum de fiecare data cand viata te-ar impunge un pic sa vada daca sangerezi, tu ai fugi speriat(a) la tata mamii unde stii ca nimic nu te poate atinge.

Weeeeeell, things are not always so simple so you might as well learn to deal with reality in a way which does not involve your mom’s boobies. Zic si io! On the other hand poti sa ramai priponit in T0 sperand, asteptand ca forta di vina pentru all your grief and sorrow sa vina frumusel si sa te scoata din rahatul existential. But you do realize that waiting is a nasty bitch si cu atat mai mult cu cat nu ai certitudinea ca acea forta iti va sari in ajutor making it all better.

A karma in need is a friend indeed, but you can never really call karma your friend, can you? She’s more on a frienemy. In concluzie, looking back with nostalgia and longing nu prea se pune. Gripping on the present nu prea da bine la portofoliul stimei de sine.

Ar mai ramane partea cu moving on-ul. Aoleo! Muica! T+1?! Pai stai asa dar habar nu am ce presupune sa mergem chiar inainte pe drum curatandu-ma de the shit I have just been stuck in for a while now.

Daca nu mai stiu sa merg ce fac?

Daca ceilalti oameni pe care ii voi intalni se vor uita la mine si vor rade de mersul meu ciudat?

Sau de pantofii mei de oras?

Daca o sa ma fac de cacat?

Daca n-o sa fie bine?

Daca o sa fie un dezastru complet?

Daca o sa le dau si altora din starea mea dobandita in T0?

Sau….

Daca o sa vad drumul mai clar ca niciodata?

Daca o sa mi se para a piece of cake walking on it again?

Daca o sa descopar ca pot merge in doua picioare, pe vine, topai intr-un picior, cu spatele in fata (mai ceva ca Michael Jackson)?

Daca o sa dau peste oameni noi care apar cu un scop si sens pe drumul meu?

Daca o sa fiu fabuloasa just being me?

Daca imi fac totusi prea multe griji?

In fond si la urma urmei, living is like riding a bike, right? And I sure love riding them bikes…