Tag Archives: muzica

Kachkaniraqmi!

Kachkaniraqmi!

Am fost la film. Se anunta a fi un muzical. Omul s-a uitat la trailer, eu l-am auzit printre picaturi si am zis ca vom merge, desi nu suntem mari fani ai muzicalurilor. E integrat in programul evenimentului Pelicula 3 – Latin American Experience care se desfasoara weekend-ul asta la cinematograful nostru preferat: Elvira Popescu (sau Elvire Popesco pentru prietenii nostri mai francofili).

Dupa o ropoteala strasnica, o adapostire spontana, o intalnire cu oameni cunoscuti nemaivazuti de ceva vreme si un sandwich de Mega Image mancat pe jumatate am ajuns in stufarisul de la Institutul Francez imbracat in straie de sarbatoare. Natural pentru sarbatorirea spiritului sud-american, daca iti atinteai privirea in sus vedeai randuri cu triunghiuri si dreptunghiuri viu colorate.

Cafeneaua institutului se transformase brusc din micul bistro parizian intr-o terasa zgomotoasa cu miros de taco si cervezas. Peste tot misunau voluntari si oameni de media ai evenimentului care voiau sa captureze fiecare moment si fiecare imbratisare de revedere intre oamenii veniti la proiectie. Am luat bilete, ne-am facut damblaua cu o quesadilla impartita la doi, dupa care am intrat.

Sala cinematografului devenise neincapatoare pentru puhoiul de oameni dornici sa vada cam despre ce e vorba in filmul documentar peruan ‘Sigo Siendo’. Anul acesta evenimentul are ca focus Peru-ul, si prin urmare multe dintre productiile alese sunt de origine peruana. Dupa vreo 30′ de fosneala si forfota, fiecare om si-a gasit un loc in spatiu. Surpriza a fost ca inainte de inceperea filmului, regizorul Javier Corcuera, ne-a spus cateva cuvinte.

Ceea ce am retinut si m-a facut sa zambesc a fost faptul ca filmul cu pricina fusese facut ca o radiografie profunda a poporului peruan. Javier a zis ceva de genul: ‘Am vrut sa fac un film despre identitatea poporului peruan si m-am gandit ca cel mai bine as putea-o reda prin cantec pentru ca pentru peruani cantecul face parte din cine sunt ei’. Dupa care ne-a explicat titlul filmului cam asa:

‘In quechua exista un cuvant pe care oamenii si-l adreseaza ca salut dupa ce nu s-au mai vazut de ceva vreme: Kachkaniraqmi! Tradus si adaptat in castiliana, ar fi ceva de genul ‘sigo siendo’, adica ‘continui sa fiu (cine sunt)’. Ideea salutului este ca subliniaza faptul ca oamenii isi pastreza identitatea si ca e important pentru ei sa le spuna asta celor pe care ii revad dupa mult timp’.

Iooooooi! Am nimerit bine de tot, pentru ca mi se facuse pielea de gaina inainte de a fi inceput filmul. Cata profunzime! Dupa cateva minute de discurs, Javier, a coborat molcom de pe scena, luminile s-au stins si ne-am teleportat in alta lume. Mai intai am fost in Amazonia, dupa care in Peru-ul rural, dupa care in Lima si tot asa. Peisajele ca peisajele, dar oamenii m-au impresionat fantastic.

Fiecare cu povestea lui de viata, cu profesia lui, cu stilul lui personal, dar lucrul care ii apropia pe acesti oameni era nevoia lor stramoseasca de a-si canta ofurile si bucuriile. Unul dintre cantece era despre o doamna pe nume Maria Lando, care nu facea altceva decat sa munceasca. Si pentru ca muncea atat de mult, nu apuca sa vada nici dimineata, nici amiaza si nici luna.

Pe parcursul filmului, eu si cu omul meu ne-am uitat unul la celalalt cu ochii cat cepele exclamand (in soapta): ‘Cat de tare e filmul asta!’. Daca ascultati cantecul pana la capat cantecul de mai sus o sa auziti: ‘Maria Lando solo trabaja y su trabajo es ajeno’ care in traducere ar suna asa: ‘Maria Lando nu face altceva decat sa munceasca, iar munca sa nu ii apartine’. Un inceput bun de reflectie asupra modului in care ne petrecem uneori vietile la munca.

Au fost multe momente din film pe care le-am pastrat precum niste comori in mine. Unul ar fi cel in care o doamna shaman ne povestea in mijlocul Amazoniei ca ea canta pentru natura, in semn de respect si pentru a cere permisiunea sa se plimbe pe acolo. Canta pentru apa pentru ca stie inca de la antecesorii ei ca apa s-ar putea sa sece, asa ca ea ii canta ca sa nu sece.

Un altul a fost cel in care un domn calatoreste de la oras in satul sau natal pentru a participa la un festival rural in calitate de cantaret si dansator. Inainte de festival, impreuna cu vioara lui, un prieten harpist si o ucenica care tocmai intra in comunitatea respectiva, au mers pe munte pana la o cascada pentru ca tanara ucenica sa isi primesca botezul. I s-au sfintit foarfecele (un instrument muzical peruan), pentru ca mai apoi sa poata canta si dansa cu foc.

Mai e unul unde m-a apucat plansul de-a dreptul: un domn calatoreste de la el de acasa intr-un sat pentru a-l comemora pe un bun prieten de-al lui. Primeste cadou vioara raposatului impodobita cu panglici colorate si incepe mai intai sa cante in casa prietenului sau avandu-i adunati in jurul mesei pe membrii familiei prietenului, si uitandu-se din cand in cand la un tablou cu el. Mai apoi insotit de un cortegiu de tineri dansatori de step se indreapta cantand si dansand step din sat la cimitir in asfintit de soare. Ajunsi la cimitir, fiecare tanar danseaza step pe piatra funerara a defunctului.

Frumos si emotionant!

Dupa terminarea filmului am ramas cu un gust pronuntat de melancolie. Ma simteam privilegiata ca am putut sa vad atat de adanc in spiritul si identitatea poporului peruan. Gandul imi fugea si la modul in care vad eu muzica drept o necesitate. Cum bine spunea o doamna in film: ‘!Sin musica nu hay vida! Cantar y dansar es darle mas vida a la vida!’ adica ‘Fara muzica nu e viata! Atunci cand canti si dansezi adaugi mai multa viata in viata!’

Niste Yma Sumac pe final, metisa care a avut succes in Europa si State pentru ca i s-a negat dreptul la a canta in opera peruana pentru ca nu avea origini sanatoase.

Eu in mine

Eu in mine

Am ajuns acasa pana in ora 7 seara. Motiv de mirare si sarbatoare. M-am despuiat de straturile de haine. Mi-am pus in cui armura. Am aprins ceva lumanari. Am pus o masina la spalat.

Si m-am pus pe scotocit. Cautam una dintre cutiile cu amintiri. Am gasit-o repede. Stiam unde e. Am pus in fundal “The Way We Were”.

Pe masura ce scoteam hartii si cantam lacrimile-mi tasneau. Si nu se mai opreau. Asa ca le-am lasat sa curga, cu rostul lor cu tot.

Anul trecut pe vremea asta ma mutat cu catel pisici si purcel bagaje multe in Cambridge.

Azi sunt aici.

La locul meu.

Printre amintirile scoase si aranjate pe lada militara ce tine loc de masuta de cafea erau vreo 3 felicitari, 2 carti postale, 1 pliant de cetate si 1 bilet de concert.

Toate spun povesti in soapta despre omul care am fost.

Am lucrat in asistenta victimelor traficului de persoane si am primit de la doua dintre fete felicitari despre sarbatoare si inimi vindecate.

Am fost pe la Street Delivery-ntr-o vara si am primit o felicitare Zamburi de la omul meu.

Cele doua carti postale, una din Turcia si cealalta din Germania, vorbesc despre zarile in care s-au dus doua dintre prietenele mele dragi.

Pliantul de Sintra ascunde o idila portugheza, iar biletul de Red Hot Chilli Peppers it’s how it all started.

Am incercat sa le fac o poza, dar telefonul meu da pe afara de amintiri care nu se mai vor salvate pe pamant, ci in cloud.

Asta mi-am facut-o cu mana mea. Usa de descarcare a unei stari amestecate de dor, nostalgie, tristete si oboseala.

Incerc sa-mi dau mintea pe mut si sa ascult doar muzica. Acum am mutat pe Aretha Franklin.

In barlogul meu stau, cuget si imi ling ranile.

Uite de aia se intampla rar sa vin asa devreme acasa.

Ca sa nu ma prind din urma.

Ca ma prind si nu ma mai las.

Si stau cu mine in brate punandu-mi intrebari existentiale despre viata, moarte, relatii, sens, oameni, familie si mine.

Si nu e depresia de iarna, caci iarna nu ma deprima catusi de putin.

Poate autoconstientizarea de iarna.

Grija de mine… de iarna.

E ok sa nu fii ok.

Cam asta inseamna sa fii om.

Sa iti dai voie sa nu fii ok cateodata.

Si sa stai acolo cu non-ok-itatea ta.

Fata-n fata cu reactiunea.

Si sa nu fugi.

Sa te uiti la ea.

Sa o intorci pe toate partile.

Si dupa sa o impaturesti binisor si sa o pui la pastrare pana data viitoare.

Astazi ma incearca o tristete profunda.

Si e ok.

A mea e.

Ma duc s-o traiesc in seara asta.

Histoires d’un Festival Electrique * CE e EC?

Histoires d’un Festival Electrique * CE e EC?

electric-castle

Pai ar putea fi foarte bine mersi un palindrom. Mai mult decat atat e o abreviere care aduce la ER, dar lesne de dedus ca nu are nici in clin nici in maneca cu vreo urgenta… cel putin nu medicala. Daca spiritul curios v-a mentinut cu ochii atintiti pe ecrane, fie ele mari sau mici, iar loialitatea fata de randurile de fata v-a pus frau dorintei de a cauta pe cont propriu despre ce e vorba in propozitie, ma declar magulita , cat si pregatita sa va sporovaiesc verzi si uscate despre Experienta Castelului celui mai Electric din zona Clujului.

Daca inca aveam dubii sau polemici interioare cu privire la diferentele culturale uriase dintre clujeni si noi cei “de la capitala”, va anunt pe aceasta cale ca mi s-au spulberat intru totul. Suntem precum apa si uleiul in majoritatea contextelor sociale si nu numai. Ceea ce e logic, frustrant pe alocuri, dar al naibii de provocator.

Stiti voi oamenii aia care preiau accentul locului la 5′ de la sosirea intr-insul? Ei bine, io mi-s una dintre ei. Si e chiar pe bune! Ioi si nu ca vreau sa ma scuz sau ceva, dar muzicalitatea regionala ma atrage mai ceva cum atrage un bec stralucitor o molie in miez de noapte. Asa ca numa’ ce-am pasit pe meleagurile clujene limba mi s-o impletit ardelenesc de se uita barbatul la mine intrebandu-se justificat de altfel, unde ii e muierea si cine-i creatura asta cu grai ciudat care tot misuna pe langa dansul.

Daca m-as apuca sa povestesc despre indragosteala ce m-a cuprins de Cluj am termina tastele masinariei care m-a ajuta sa imi astern frumusel gandurile la un loc. Asa ca am sa va spun doar doua lucruri: n-as ezita o secunda sa ma mut in Cluj pentru cativa ani, should the opportunity arise; voi reveni cat de curand pentru a reexperimenta sentimentul ca in propria ta tara te poti simti “ca in afara” fara a te simti totodata vinovat din ratiuni nationaliste.

Esti tare fain, tu, Clujule!