9… 11…

9… 11…

Stiti ca am o chestie cu 11-le, ca mi-am tot strigat placerile numerologice in gura mare. Este totusi un 11 care imi da fiori reci. 11 septembrie 2001. Ca multi alti oameni, stiu exact unde eram in martea aia.

Aveam 16 ani si tocmai ce ma pregateam sa incep clasa a XI-a. Eram acasa la una dintre cele mai bune prietene de pe vremea aia. La un moment dat a deschis televizorul pe CNN si am vazut cele doua turnuri, fum, foc, multi oameni tipand si pe Giuliani dand ceva declaratii.

Cu privirile atintite la ecran ne era destul de greu de inteles ceea ce tocmai se intamplase. Habar n-aveam pe atunci de ce urma sa se astearna peste noi. Frica, isterie in masa, groaza, durere, teroare. The war against terror.

A fost o zi grea pentru toata lumea, dar impactul asupra populatiei americane a fost de departe unul izbitor. Nobody was ever the same again. Si incetul cu incetul, efectul batailor aripilor de fluture dintr-o parte a lumii au fost resimtite de noi toti.

Nu am fost pana acum in State, insa am fost martora la nenumarate marturii despre controalele hiper-vigilente din aeroporturi pentru zborurile spre S.U.A., despre valize taiate preventiv, despre vize revocate sau refuzate, despre intrebari ciudate adresate unor oameni care ar aduce a… the people who instilled terror in the American people.

Din 2001 pana acum am mai citit, am mai trait si m-am mai documentat. Cand te uiti la orice eveniment traumatic al unei natiuni sau unui popor, iti trebuie niste ochelari speciali, pentru ca risti sa tragi niste concluzii eronate daca te uiti cu ochii tai. Imi aduc aminte ca acum cateva luni, pe cand ma uitam la un documentar despre radicalizare, era un tip al carui job era sa deradicalizeze si spunea ca e destul de dificil, dar ca sa iti iasa trebuie sa te uiti la sistem, nu doar la segmente din el.

Razboaiele sau orice forma de revolta sociala, dezastrele naturale si accidentele masive au facut intotdeauna parte din viata. Numai ca undeva pe drum, oamenii au inceput sa creada ca pacea, armonia naturala si lipsa accidentelor este normalitatea.

Poate suna ciudat ceea ce urmeaza sa zic, dar oricat ai tinde spre all of the above, trebuie sa fii pregatit pentru planul B. Pentru haos, pentru dizarmonie si pentru accidente. Nu la modul in care s-a normalizat folosirea armelor de foc in State, evident, ci mai degraba la modul in care elvetienii inteleg stagiul militar. Adica e obligatoriu pentru toata lumea si ai trageri lunare… just in case.

Ceea ce simt ca s-a intamplat dupa 11 septembrie 2001 a fost o reactie traumatica in masa la un eveniment traumatic. Un sindrom de stres post-traumatic colectiv. Toata lumea retraia momentul, toata lumea isi amintea, pe toti ii lua panica si ceea ce a urmat ca raspuns geopolitic a fost direct proportional cu aceasta reactie colectiva.

Stigma care a cuprins populatia araba a fost de neoprit. Si s-a extins incet, dar sigur. Fireste ca ti-e greu sa nu raspunzi emotional si sa nu eviti oameni pe care ii asociezi involuntar cu ‘teroristi’. Mai ales atunci cand media toarna stiri pe banda rulanta intr-o maniera unilaterala si partinitoare.

Atunci cand iti amintesti de niste lucruri traumatice traite in fiecare an in jurul datei in care s-au petrecut stii sigur ca ai sindrom de aniversare. Cred ca va trece mult timp pana cand poporul american va putea trece peste cele intamplate pe 11 septembrie 2001. Cred de asemenea ca discriminarea, ura si lejeritatea in legislatia privind regimul armelor si munitiilor nu ajuta foarte mult.

Leave a Reply

Your e-mail address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.