Category Archives: Ruminez, deci exist!

Tutto è vero

Tutto è vero

Cum adică ‘totul e adevărat’?

Care totul?

Care adevăr?

Nu totul e adevărat…

Oare?

Contextul devine din ce în ce mai puternic, inclusiv în demonstrarea faptului că totul e adevărat. Într-un context dat. Pe mare. În furtună. Pe o barcă. Marinarii obișnuiau să își spună sau să își scrie mesaje de îmbărbătare care să îi ajute să treacă cu bine prin furtunile de pe mare. Așa că ‘tutto è vero’ este fix un mesaj care îi ajuta pe marinari să ajungă la mal, teferi și nevătămați. Tot ceea ce îți spui tu ție când ești în furtună, de încurajare, de bine, care să te ajute să răzbești în acea situație dificilă e adevărat.

Se făcea că era sâmbătă pe la amiază și blonda asta umbla lela prin târg… de Autor. Împreună cu o companioană demnă de provocările pe care ți le ridică la fileu două încăperi cu bijuterii de autor, m-am plimbat preț de câteva minute prin Palatul Oscar Maugsch. Nici mai mult, nici mai puțin, căci plimbatul prelung printre bijuuri dăunează grav contului bancar.

Nu mică mi-a fost mirarea când am observat că nu mă încântă prea multe piese de pe standurile târgului. Adică da, erau faine, speciale, dar cumva cred că am ajuns în punctul în care bijuteriile mari și foarte mari, aproape imposibil de purtat, nu mă mai impresionează doar prin simplul fapt că sunt bijuterii statement. Mult print 3D la suprapreț, multe piese enorme și mult porțelan. Hmmm…

Eu îmi fixasem un scop, ca să nu cumpăr tot ce-mi ieșea în cale, căci înainte de a păși pragul târgului îmi imaginam că ca trebui să fiu luată pe sus și scoasă de acolo ca să nu dau damage major fondurilor-mi și așa chinuite. În marea de tarabe elegante de palat, zăresc una… 1/1 Amalgama Jewels.

Îmi atrag atenția mesajele în franceză și italiană de pe bijuteriile aurii din bronz. Mă uit pe îndelete și Giorgia (Tasca), văzând că nu mă dau dusă, începe să-mi povestească despre conceptul colecției sale. Îmi zice despre naștere și renaștere, despre cum fiecare podoabă este gândită pentru a reda această temă și despre cum a folosit bijuterii mai vechi pentru a le da o nouă viață în bijuterii nou-create.

Probez un inel frumos cu cuff pentru mâna stângă. Zâmbesc, și îi zic că inelarul meu stâng are deja 3 inele pe care nu intenționez să le dau jos prea curând. O întreb dacă are ceva similar pentru mâna dreaptă și îmi zice că nu. Ochii mi se opresc asupra unui lanț pe al cărui pandantiv e scrijelit ‘Tutto è vero’. Mintea îmi zice frenetic că nu prea are sens mesajul, dar cumva, parcă hipnotizată cer să îl văd.

Giorgia începe să-mi spună povestea marinarilor care își spuneau astfel de mesaje ca să îi ajute să treacă prin greutățile vieții pe mare și instant înțeleg de ce, intuitiv, mă dusesem pușcă spre acel lanț. Îi zic că aș vrea să îl cumpăr, înduioșată de poezia și viața din spatele bijuteriilor create de ea. Mi-l pune într-un borcănel cu dop de plută, asemenea unui mesaj în sticlă pregătit să fie lansat pe marea învolburată a vieții mele. Îi mulțumesc pe limba ei și plec căzută pe gânduri.

Tutto è vero…

Împreună

Împreună

E trecut bine de amiază. M-am așezat un pic pe fotoliu să-mi trag sufletul. Mă dor genunchii de la workout-ul de dimineață. Ciorba se odihnește pe aragaz. Friptura e în cuptor. Rufele se mai amestecă nițel in mașină. Pruncul înca doarme. Eu șed încinsă cu șortul de bucătărie și ascult 7 Years – Joseph and Maia și îmi las mintea și sufletul să hoinarească spre toate lucrurile pe care le-am trăit împreună de când ne știm.

Ah, piesa e pe repeat. Hai că e bine! Asta e piesa pe care am dansat la nuntă. Mai ții minte? Eram așa de emoționați amândoi și ți-am zis să te uiți doar la mine și să ne mișcăm cum simțim. Ca și cum nu se uitau 100 de oameni la noi. Și așa a fost. Ne-am privit ochi în ochi tot dansul până când un trenuleț de jucărie și-a croit drum pe ringul de dans și a rupt liniștea de dinaintea petrecerii. După care am sărit, am facut pogo, am râs în hohote și ce bine ne-a fost.

Împreună se alege în fiecare zi. Și e așa ușor de ales când ne e bine, dar al naibii de greu când nu ne e bine. Și am avut parte și de momente extraordinare, dar și de momente atât de apăsătoare că ne venea amândorura să o luăm la goană. Departe, departe, numai să scăpăm de ele, să scăpăm de părțile alea din noi sau din celălalt cu care ne e atât de greu să facem pace și cu atât mai greu să le intelegem.

Îți mulțumesc că m-ai ales să-ți fiu alături și că ai ieșit din zona ta de confort ca să vii în zona mea de haos și de nebunie. Când te-ai intors din UK și ai căzut într-un genunchi, ai scos un inel făcut special pentru mine și m-ai întrebat dacă vreau să-ți fiu soață în aeroport, după ce mi-ai dat să ascult o piesă la căști, am uitat să respir un pic. A fost ireal de frumos și neașteptat.

Pfff, ce ne mai place spontaneitatea și dorul de ducă pe-o nălucă. Mult, mult. Ne dă vânt în pupă și ne ridică moralul când e scufundat undeva sub nivelul marii. Am avut zile în care pur si simplu ne trezeam, ne echipam și plecam unde ne ducea drumul. Am avut zile în care ne trezeam, ne făceam treburile de dimineață și ne așezam în rutina zilei fiecăruia, fie împreună, fie separat. Cumva ambele sunt speciale, atâta timp cât coexistă. Atâta timp cât există cate puțin din toate în viața noastră de familie. Puțin din mine. Puțin din tine. Puțin din Dimi. Puțin din noi. Puțin din… tot, care sfârșește prin a face un mult și preaplin pe care eu nu l-am mai întâlnit până acum. E așa nou și complex și câteodată înfiorător de copleșitor.

Ca în seara aia în care eram amândoi atât de frumoși și aranjați într-un loc atât de frumos și aranjat și cumva am dat-o cu mucii în fasole încercând să facem față preaplinului într-un nor de oboseală și confuzie. Și cumva ne-am gasit drumul în ceața dintre noi… în cearta dintre noi… în ceata noastra…

Am trecut prin atâtea furtuni împreună. Nici nu le mai țin socoteala, dar rămân cu mine învățămintele după fiecare ciocnire pe care o avem. Cam așa se simte când creștem împreună, nu? Ascult în continuare Joseph and Maia și am scos de pe repeat 7 Years. Ce mișto a fost Sofar-ul la care i-am ascultat prima oară! Într-un subsol de Cambridge într-o zi, cum altfel decat ploioasă, pe vremea când ne iubeam prin țări străine, departe de tot ce ne era comod și familiar.

Cum a fost si sederea noastra in Cambridge! Ce mai cursa cu obstacole pentru amândoi! Nimic nu m-a facut să realizez cam cât de mult îmi doresc să cresc și să mă dezvolt profesional într-un mediu care să mă provoace decât să lucrez într-o grădiniță britanică din UK cu salariu minim pe economie, 40 de copii în grupa și o colegă cu 10 clase care îmi era superior ierarhic și care mă tot compătimea că veneam din România orfelinatelor lui Ceaușescu. Nimic nu m-a făcut să realizez că iubesc România cu fiecare centimetru al ființei mele decât momentul în care a început Brexitul și s-a dat liber la xenobie în rândul meltenilor, dar și al educaților britanici.

Una dintre amintirile pe care le prețuiesc foarte mult este călătoria noastră călare până în Wales. Am trăit un basm străbătând cu tine țara în lung și-n lat și pe alocuri debusolant datorită sensurilor de mers inversate. Am dormit în cort cu toate hainele de pe noi, ne-am plimbat pe faleza galeză și am băut un cico la o crâșmă locală după ce am admirat casele de vacanță de pe malul mării. Drumurile erau așa de înguste și indicatoarele într-o limbă alambicată rău că aș fi putut să jur că suntem undeva prin Narnia.

Cu cât stau mai mult să reflectez, îmi dau seama că anii noștri împreună au fost cu de toate. Inclusiv cu o pandemie, urmată de o dospire de Puricel care în sine ne-a ridicat toate protecțiile posibile. După mult prea mult timp de stat în casă, izolați, făcut cumpărături online, nu tu un concert sau o bere cu prietenii, a urmat o perioadă de grijă prelungită. Să nu stau în căldură prea mare. Să nu mă zgâlțâie barca, autobuzul sau vreun avion. Să nu mănânc nu știu ce. Să nu mă mișc nu stiu cum. Hmmm… mda. Ceva total neobișnuit pentru amândoi care suntem pe stilul smuls când vine vorba de trăit. Dar până la urmă toata grija noastră a dat rod: l-am sădit, dopsit și răscopt pe Dimi. Rodul iubirii noastre. Băiețelul nostru iubit. Cel care ne-a făcut părinți și care ne învață în fiecare zi să fim oameni mai buni.

În ce direcție mă duc cu toate gândurile astea? Păi în direcția în care toate cele câte am trăit alături de tine, la bine și la greu, cu sau fără verigheta, m-au ajutat să mă maturizez în locuri lăuntrice care erau încă verzi și zălude. Sunt în continuare verde și zăludă… with a twist of wisdom, maturity and a whole lotta love. Pentru mine. Pentru tine. Pentru Dimi. Pentru familia noastră.

Sunt curioasă unde ne va duce drumul ăsta șerpuit!

Reflectii matinale

Reflectii matinale
 

Ce propune Maya Angelou e un exercitiu de vointa de olimpiada.

Caci gandurile nu ne sunt niciodata potolite. Ele se amesteca in iuresul zilei, se amplifica in oboseala care se insinueaza treptat inca de la primele clipiri ale diminetii si ne dinamiteaza creierii in amurg cand defensele ne cad precum chilotii aia care au ramas fara elastic.

Viata se traieste tare fain cand esti odihnit. Dar cand esti obosit, risti sa faci accident. Nu mai esti atent la ce este in jurul tau, ci mai degraba la ce e in tine si uite asa vine o pala de realitate si te izbeste frontal cat sa te scoata din tine.

Asa ca asemenea unui sofer care a condus 20h si decide ca daca nu trage masina pe dreapta sa doarma un pic, cu siguranta va face un accident mortal, asa si omul trebuie sa fie atent la sine si la cele 20h de carmit prin viata care trebuie sa fie recompensate cu somn.

Fara vorbe, fara discutii, fara reflectii, fara ganduri, caci toate gandurile venite in oboseala sunt precum hienele care abia asteapta sa se infrupte din hoiturile zilei. The remains of the day, gen.

Asa ca hai sa ne odihnim inainte sa pocnim. Iar cand om face ochi si ne-om uita indarat, s-o facem cu compasiune… pentru noi cei de atunci, pentru modul in care ne traiam bucuriile si durerile si pentru cei dragi noua care ne erau alaturi.

Cat despre viitor, speranta si rugaciunea in sensul sau cel mai laic sa ne ghideze calea. Sa fie cu gand bun si tihnit in confortul unei minti odihnite si al unui suflet usurat.

Prezentul este despre recunostinta. Si iaca ca sunt recunoscatoare ca sed invesmantata in halat si ciorapi flausati in varful patului, cu cafeaua langa in timp ce in sufragerie omul meu hraneste puiul nostru de om si converseaza asa ca de dimineata, iar pisicile motaie in briza de sfarsit de aprilie.

Acesta nu a fost un fragment din emisiunea ‘Reflectii rutiere’ de Virgil Vochina, chiar daca s-a folosit in mod accentuat o metafora rutiera pentru ce ni se intampla noua prin viata.

Lupta nevăzută

Lupta nevăzută

Zilele astea mă tot gândesc la noi, oamenii. La cum suntem construiți. La ce ne modelează interiorul. La ce ne bucură și ce ne amărăște. La cât și cum putem duce. Și la până când putem duce. La un moment dat, ascultând o prelegere pe tema psihologiei evoluționiste, mi-a atras atenția o idee: noi oamenii, prin natura noastră, suntem ‘echipați’ biologic de la mama natură să facem față unui stres acut, nu cronic.

Adică putem gestiona eficient bine-mersi faptul că ne fugărește ursul în pădure, adică să fugim de ne sfârâie călcâiele până ajungem la adăpost și răsuflăm ușurați, dar nu avem cele trebuincioase în noi să fugim de urs o viață întreagă. Nu putem trăi acea stare de disperare, frică și panică, la acele intensități o viață întreagă. Ne macină. Ne mănâncă din interior spre exterior. Ne îmbolnănește. Ne omoară.

Și cumva tot noi oamenii, credem că putem, deși parcă intuiția și experiența ne-ar șopti mocnit: ‘Nu ai cum să cari toate astea în spinare și să iți fie bine!’, noi ne ambiționăm, poate și prin prisma nevoii de coerență și sens asupra propriei existențe.

O vorbă din bătrâni zice: ‘Dumnezeu nu iți dă mai mult decât poți duce!’, și vorba asta e menită să ne dea speranță că după vremuri tulburi vin și ceruri senine, dar să ne și pondereze din iureșul în care ne poate duce mintea. ‘Omul nu trebuie lăsat prea intr-ale lui’, zicea cineva. Trebuie scos de acolo. Zona de confort nu e confortabilă. E doar familiară.

O știm prea bine și cumva ne e bine în răul nostru, pentru că e răul cunoscut, nu un rău străin. Ne e frică de răul străin. Cu răul cunoscut avem o relație de lungă durată. Răul cunoscut e o adaptare care ne-a făcut atât de bine cândva, când totul era rău în jur, așa că nu putem și poate nici nu vrem să îi dăm drumul cu una cu două. Dar în condiții de pace și ceruri senine, acest rău cunoscut sapă adânc și ne face din oameni neoameni.

Fiecare își are lupta lui nevăzută. Cu răul lui familiar. Uneori în fiecare zi. Mai intens sau mai în surdină. Unele zile sunt bune, în vreme ce altele sunt nebune, lipsite de sens, de control, de speranță. Și în fiecare zi, fiecare dintre noi încearcă să facă mai bine pentru sine.

Uneori ne iese, alteori nu. Încercarea moarte n-are. Atunci când nu mai încerci… e greu. Devine din ce în ce mai greu… de dus. Obosești și vrei să renunți. Că e mult, și greu de dus și durează de ceea ce simți a fi o eternitate. Și uneori renunți cu gândul. Iar alteori iei o pauză de la tine. Pui răul la o parte, la loc sigur, unde nimic nu-i poate face rău, și te odihnești un pic. După odihnă lucrurile apar într-o nouă lumină. După odihnă poți vedea lumina fără să mijești ochii la ea, fără să te orbească.

Odihnește-te!

Ce poți face cu o problemă?

Ce poți face cu o problemă?

Zilele trecute, în timp ce făceam ultimele cumpărături de Paște, am dat peste o carte tare faină la Diverta, care se numește ‘Ce poți face cu o problemă?’ scrisă de Kobi Yamada, care este o carte atât pentru copii, cât și pentru oameni mari. Te pune pe gânduri serios legat de modul în care abordezi o problemă și o lași să pună stăpânire pe tine și de ideea că poți trata problema ca un prilej de învățare și de dobândire a unei noi înțelegeri asupra vieții.

On that note, recunosc că am o problemă și întrebarea mea e mai degrabă ‘Ce poate face o problemă cu tine?’ Mwell, foarte multe. Bogdan Ion, un om care stăpânește arta dialogului cu sens, și care mi-a fost și prof în facultate, spunea la un moment dat ceva cu grele înțelesuri, și anume că nu trebuie să ne atașăm foarte tare de propriile păreri pentru că riscăm să picăm în capcana în care nu mai vedem și alte puncte de vedere valide.

Recunosc că știrea cu Dalai Lama și puștiul hindi mi-a dat-o artistic în plex. Am un trigger imens pe lideri religioși și abuz asupra minorilor pentru ca am văzut o groază de exemple care s-au întâmplat atât în lumea vestică, cât și în cea estică, și care au fost transpuse în documentare, din care menționez: The Keepers, Waco, In the Name of God – A Holy Betrayal, Sins of Our Mother, Vatican Girl, The Family, Colonia Dignidad, Our Father, Wild Wild County și tot așa.

Acuma frati-meu, pentru că este cel puțin de analitic ca și mine, că dee, ne tragem din același vlăstar, mi-a ridicat la fileu un alt punct de vedere, văzând cât m-am aprins pe tema știrii legate de Dalai Lama și puștiul hindi și mi-a dat să văd acest clip:

Buuun. M-am uitat și l-am ascultat cu atenție pe domnul buddist tibetan care explică niște aspecte ale culturii tibetane, cât și lansează ipoteza conform căreia știrea a fost fabricată de către chinezi în proximitatea alegerii noului lama, care e din Mongolia. Cunoaștem modelul oricărei teorii ale conspirației, cât și faptul că chinezii sunt niște maeștrii ai propagandei și dezinformării, deci, se prea poate ca boții made in China să fi lucrat zi și noapte întru fabricarea acestei știri care să îl discrediteze pe Dalai Lama și să aducă ofensă tibetanilor de pretutindeni.

Domnul în cauză aduce ca argument faptul că Vestul nu înțelege Estul, când vine vorba de norme culturale și că vede sex acolo unde nu-i. Ceea ce pot spune eu, ca vestică triggeruită maxim de acel videoclip (atât în varianta lui editată, cât și needitată) este că combinația dintre lider religios și abuz sexual m-a stârnit până peste poate pentru ca se tot întâmplă, de la Est la Vest. E ceva acolo foarte nasol care le dă impresia unora dintre liderii spirituali și religioși că pot trata oamenii precum obiecte și că îi pot folosi pentru a își satisface pulsiunile sexuale reprimate de practica religioasă, sfârșind prin a face o combinație scabroasă între cele două. Între credință și sex.

Departe de mine de a fi o fină cunoscătoare a culturii tibetane sau a celei hindi. Am avut contact destul de mare cu cultura asiatică și m-au frapat o serie de diferențe culturale despre care am și scris o lucrare de psihologie, deci mă preocupă subiectul de ceva vreme.

Domnul care ne vorbește în clip pornește de la următoarea idee: cei doi exponenți, respectiv Dalai Lama și puștiul au înțeles că treaba cu limba e o glumă din folclorul tibetan și prin urmare nu e nici picior de îndoială că toată treaba ar fi abuz.

Io zic așa: cei doi exponenți nu provin din aceeași cultură. Dalai Lama e tibetan, puștiul e hindi. Cei doi nici măcar nu au aceeași limbă maternă și reușesc să comunice într-o engleză stângace, care o fi ea limba oficială în India, dar nu e atât de aproape de cultura hindi, precum limba hindi. Undeva la confluența dintre engleza puștiului și cea a lui Dalai Lama se întâmplă mesajul cu referință la vorba din bătrâni din zona Tibetului cu suck my tongue. Puștiul e hindi, nu tibetan. Oare o știi el vorba aia? Oare există o vorbă similară în folclorul hindi? Cert e că în clip se vede că se retrage din interacțiune. Nu elaborez mai mult pe tema asta pentru că e probabil să mi se activeze filtrul de profiling și să mă duc pe panta subiectivității vestice.

So, puștiul se retrage din interacțiune. Nu știm exact cum se simte. Ce emoție îi populează cutia toracică, dar știm că nu dorește treaba cu suck my tongue. Evident poate fi frică, sau surprindere, sau amuzament de genul Hei, știu că e o glumă (dacă înțelege referința implicită). Nu știm decât dacă îl întrebăm. Și nici dacă îl întrebăm nu cred că vom afla răspunsul autentic a ceea ce a simțit în acel moment pentru ca presiunea socială este atât de mare încât chiar dacă ar fi simțit ceva inconfortabil, nu ar spune ca să nu îl supere pe Dalai Lama, pe mama, pe tot neamul și pe școala pe care tocmai ce a absolvit-o.

În concluzie, accept că explicațiile videoclipului pot fi diverse în funcție de filtrul care se activează în fiecare dintre noi. Continui să mă gândesc la subiect și să mă duc pe analiza unor lucruri relativ obiective pentru a înțelege ce anume s-a întâmplat acolo. Sper ca Dalai Lama să nu fie un boșorog pedofil. Nu știu dacă e sau nu. Sper ca puștiul să fie ok și să nu rămână cu un gust amar după ce l-a venerat atâta vreme pe Dalai Lama. E nasol când oameni la care te uitai ca la niște zei, cad în mizeria umană.

Mă aștept ca organizațiile tibetane și hindi să investigheze acest incident și să aducă în lumină adevărul, pentru ca asta chiar e important pentru ei. Mă aștept de asemenea, ca toți oamenii care îl adoră pe Dalai Lama să nu lanseze amenințări cu moartea la adresa oamenilor care se întreabă A fost sau n-a fost?. E natural să o facem. Ideea e cum o facem. Eu încerc să mă așez și să o fac cu cap, după ce inițial am facut-o cu foarte multă emoție și foarte mult impuls.