Category Archives: Ruminez, deci exist!

13

13

Ieri stateam de vorba cu un snop de copii de 4 ani despre mame si tati, cam asa:

Eu: O sa jucam un joc. Fiecare dintre noi va avea un rand in a spune un lucru pe care il iubeste la mama lui. O sa incep eu ca sa vedeti cum e. Mama mea ma ajuta de fiecare data cand am nevoie. O iubesc.

M: Miss, mama ta e moarta?

Eu: Nu.

M. Dar tatal tau e mort?

Eu: Da.

….

M: De ce a murit?

Eu: Pentru ca era foarte bolnav.

Eu: Acum ca fiecare a spus cate un lucru pe care il iubeste la mama lui, o sa vorbim de tati. Tatal meu ma ajuta intotdeauna sa inteleg numerele. Il iubesc.

T: Pai nu e mort tatal tau?

Eu: Ba da.

T: Si poti sa-l iubesti daca e mort.

Eu: Da.

Tata, dorul de tine nu trece nici cu una, nici cu doua, nici cu 13 ierni de cand ai plecat.

Ora romaneasca

Ora romaneasca

Sunt un bus si am o emotie care da pe afara. Se intinde din varful degetelor de la picioare pana in crestetul capului. Si tot ce imi rasuna in urechi este: nimic nu este intamplator.

Nu e intamplator ca fix inainte sa plec peste mari si tari impreuna cu al meu om am avut parte de ‘o ora romaneasca’.

Nu e intamplator ca scoala mea e o scoala bilingva care isi pretuieste mostenirea culturala si se mandreste cu Romania cea centenara.

Nu e intamplator ca dimineata dupa ce m-am gatit in straie de sarbatoare si am aruncat o privire in oglinda m-am gandit pentru o secunda la cum aratau strabunii mei.

Nu e intamplator ca modelele traditionale din scoala facute din dopuri de plastic puse laolalta cu migala intr-o creatie aflata la granita dintre reciclare si etnografie m-au lasat muta.

Nu e intamplator ca in momentul in care unul dintre copii citea gandurile lui Nichita Stanescu despre Romania mi-au dat lacrimile.

Nu e intamplator ca atunci cand doi colegi de-ai mei au povestit despre drumul lor peste hotare, care nu a facut altceva decat sa ii aduca din nou acasa, imi venea sa ma urc pe scena si sa strig: ‘Si eu! Si mie!’.

Nu e intamplator ca pe linistea mormantala din care rasuna o voce care canta cu naduf ‘cine iubeste si lasa, Dumnezeu sa-i dea pedeapsa!’ simteam cum mi se ridica parul in cap si cum imi iese inima din piept de drag.

Nu e intamplator ca in timpul momentelor de teatru care te transpuneau in diverse zone ale Romaniei, urechile mi se ciuleau la auzul graiurilor romanesti si ochii mi se luminau vazand cum se contopesc oamenii cu radacinile lor culturale.

Nu e intamplator ca picioarele mi-o luasera la sanatoasa singure in pas de dans cand copiii de prega au cantat si dansat ‘Alunelul’, copiii de a 2-a ‘Cine bate la fereastra mea?’, iar primarul mare ‘Lele’.

Nu e intamplator ca atunci cand peste 500 de oameni cantau ‘DJ Vasile’ vibram la fiecare sunet si ma simteam ca apartin unui loc si unei comunitati.

Nu e intamplator ca in timp ce Barbarossa batea ritmuri romanesti, am intrat in hora cu o pofta de nestapanit si cand hora s-a gatat, parca as mai fi ramas sa dansez, caci muzica imi ramasese latent in vene.

Nu e intamplator ca Romania mi-e tara, si oriunde m-as duce port in mine tot ce mi-e drag la ea.

La multi ani, Romania mea! Aia in care lucrurile sunt posibile, casa e acasa si conversatiile se poarta intr-o limba care ti se rostogoleste lin din gand cu emotie. Ti-am scris de pe acum si te voi sarbatori in felul meu de peste mari si tari.

Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

Respira! Stai! Rasufla! Repeta!

De cand am fost la conferinta tinuta de Gabor Maté saptamana trecuta, ma regasesc dandu-mi niste raspunsuri chiar inteligente la unele intrebari care mi se arata pe parcursul zilelor care trec ca trenul prin Mizil.

Sau poate eu trec prin zilele mele ca trenul prin Mizil.

Una din doua.

Deja imi e cunoscut ca imi place rush-ul pe care ti-l da munca la foc automat.

I practically live for it.

Doar caaaa… adrenalina si cortizolul din corpul meu trebuie sa se gate la un moment dat.

Ca daca nu, dau pe afara.

Pe mine, de jur imprejur si pe altii.

Tre’ sa scot rush-ul din mine.

Externalizarea asta arata ca un pahar de vin rosu varsat pe o bluza alba din matase.

Asa ca imi trebuie un loc si un timp sa sed.

 

Fara sa cuget.

Fara sa conceptualizez.

Fara sa am macar vreo sclipire de orice fel in ochi.

 

Sa stau.

Sa respir.

Sa rasuflu.

Sa repet.

 

Si sa ascult Vita de Vie acustic.

Accelerarea si franarea in viata sunt cel putin la fel de importante ca pornirea si oprirea.

Acum sunt in frana de motor cu intentia de a ma opri usor si lin.

 

E si maine o zi.

Cat si poimaine.

Si raspoimaine.

Ca sa nu mai vorbim de rasraspoimaine.

 

Pana atunci jos steagurile, jos defensele si sus pijamaua, sus statul degeaba si ganditul la nimic.

Memoria colectiva

Memoria colectiva

Am luat foc astazi in timpul unei discutii despre evacuarea in caz de incendiu. Si m-am surprins, oarecum inafara mea, uitandu-ma la mine. Eram ca un raging bull, varianta all-black redhead.

Si ca intr-un cerc vicios, imi aminteam ca acum aproape 3 ani, eram in acelasi loc, imbracata tot in negru, plangandu-mi in mine un om care murise in incendiul de la Colectiv. Unul din multii.

Ciudata asociere de amintiri, dar cam asa functioneaza mintea umana, bag seama. In cele mai incomode si nu-tocmai-la-indemana moduri. M-a cuprins o furie mare, care imi iesea sub forma de cuvinte din gura si sub forma de abur pe nari si urechi.

Ca impinsa intr-o transa in care nu voiam sa fiu, m-am trezit inconjurata de flacari.

Ce faci?

Unde te duci?

In ce directie o apuci?

Te intorci sa ii salvezi pe restul sau chemi ajutor de afara?

Memoria nu ar trebui sa ne lase sa uitam Colectivul. Nu pana nu invatam ceva din el.

De acord ca atunci cand te afli conceptual fata in fata cu napasta, nu-ti prea vine sa zici: ‘Da, asta mi se poate intampla si mie!’ pentru ca tot ce iti vine sa faci e sa fugi mancand pamantul cat mai departe de orice urma de napasta. Sa iei distanta, ca sa nu se ia.

Newsflash: toate lucrurile de care fugi cu atat sarg ti se pot intampla si tie. Si mie. Noua. Tuturor. Te poti trezi in mijlocul unui incendiu.

Cum reactionezi in situatie de criza?

Ai avea incredere in tine ca persoana de ajutor, daca te-ai vedea?

In zilele Colectivului am plans cu sughituri, am injurat, am urlat, am fost la spital, am fost la inmormantare, am fost la mars, am fost pe strazi, am aprins lumanari si am jelit in mine.

Am citit mai apoi toate marturiile supravietuitorilor si cu fiecare rand mi se ridica parul in cap de revolta fata de ceea ce au trait acei oameni dupa incendiu. Dupa…

Poate fix din cauza asta, pragul sensibilitatii mele in raport cu acest subiect este foarte ridicat.

Nu pot! Nu pot cu jumatati de masura si cu solutii de compromis. Moartea nu face compromisuri. Eu de ce as face in orice situatie in care posibilitatea mortii vine in discutie? 

Nescrisa

Nescrisa

Stiti cum unii oameni vorbesc mult pentru ca au petrecut ceva timp in tacere si se simt pe alocuri ‘nevorbiti’? Ma numar printre ei, dar cu ceva accente suplimentare. Astazi ma simt ‘nescrisa’. Atunci cand scriu in jurul meu se tese o aura miraculoasa. Nimic nu ma poate atinge. Sunt ‘untouchable’. Invincibila.

Simt ca mi se lungesc mainile pana la nori si inima mi se deschide mai ceva ca in timpul unei operatii pe cord. E vineri si cerurile sunt roz cu mov si bleu. Cele doua lampadare din sufragerie ma vegheza cu lumina in surdina, iar muzica razbate clar-obscur din laptop.

Ma uit la un suport de poze ce asteapta sa fie populat cu imagini. Or sa vina si ele, la timpul lor. Parca a trecut o vesnicie de cand am scris ultima data. Parca… Astazi e vineri, iar ultimul post a tasnit din mine marti seara. 3 zile dilatate intr-o mini-vesnicie. Scrisul a devenit pentru mine o nevoie de baza. Asa cum dorm, cum iubesc si cum ma adapostesc, asa scriu.

Am atatea de povestit ca mi-e greu sa ma decid de unde sa incep.

Inca imi mai vajaie capul de la varietatea hiperanalitica de pareri legate de referendum. Uneori trebuie sa alegi sinteza in locul analizei. Scurt pe doi: eu merg la vot de referendum. Cu tot ceea ce implica el. Ca-i de cacat, ca nu-i. Ca-i drept, ca nu-i. Ca-ca sau ca-ca, tot merg.

Do. Learn. Know.

Refuz sa ma autobag intr-un cerc de frica si teorii conspirationiste pe care sa le folosesc ca plapuma care sa-mi tina de cald, cand o sa bata vantul vinovatiei peste mine.

Ma mai preocupa si modul in care circula emotiile in interactiunile dintre noi, astia viii si simtitorii. Si cum ma trezesc pozitionandu-ma mai ceva ca Barajul Vidraru, adica con-tinand metrii cubi de emotii amestecate cu ceva comportamente venite din ne-putinta, ne-stiinta, ne-dorinta sau ne-simtire.

Unul dintre lucrurile cele mai reconfortante pentru mine zilele astea a fost vremea. Septembrie imi da confortul termic de care am nevoie ca sa pot functiona in parametrii normali, adica fara sa curga toate apele pe mine in tramvai. Vantul racoros al diminetii ma tot imbie sa pun o jacheta pe mine. Soarele cald care danseaza cu norii ma face sa vad lumea intr-o lumina aparte. Ploile vijelioase din timpul noptii imi fac somnul mai profund si odihnitor.

V-am spus oare ca am fost luni la Cluj? Daca as fi scris un post despre asta s-ar fi numit ‘Cluj: intre rasarit si apus’ pentru ca pe amandoua le-am vazut din avion la plecare din Bucuresti, respectiv plecare din Cluj. Tare fain orasul, cu strazile inguste, casele vechi, dealul Cetatuii si Samsara cea verde si gustoasa.

Astazi, mai pronuntat decat in alte zile, ma bucur de latenta de drag pe care mi-a oferit-o interactiunea cu copiii. Ca intr-o retrospectiva a saptamanii revad toate momentele  noastre de joaca, viata si invatare. Plansetele si rasetele din hol din fiecare dimineata.

Modul in care fiecare dintre noi, fie el adult sau copil, pare ca se aseaza din ce in ce mai bine in propria-i matca la 3 saptamani de la inceputul anului educational. Discutiile simple cu copiii la Circle Time din care strabate profunzimea doar daca ai ochi pentru ea. Momentele de cumpana, de frustrare si de neputinta in care incercam impreuna sa gasim raspunsuri.

Pot sa va retin un pic cu o scurta istorisire despre my high of the day? My educational high, that is. Una dintre grupele mari avea ca tema abordarea situatiilor drepte si nedrepte, asa ca m-am apucat sa caut ceva nou. Parca nu voiam sa fac aceeasi lectie de anul trecut. Mi se parea ca e nevoie de altceva.

Asa ca mi s-a aprins un beculet: Ce-ar fi daca as face o lectie interdisciplinara la granita dintre istorie si dezvoltare personala? Asa ca am cautat niste materiale despre codul lui Hammurabi si am pornit la drum, sperand ca interlocutorii mei sa fie cel putin la fel de curiosi ca si mine in gasirea legaturii dintre Hammurabi si regulile clasei.

Ceea ce am descoperit la fata locului, cum mi se intampla destul de frecvent, a depasit ceea ce imi imaginasem initial. Pentru ca nu prea poti sa-ti imaginezi cu acuratete cam ce conexiuni fac copiii pentru a-si insusi un continut nou. Asta este una dintre partile mele preferate.

Asa ca Hammurabi a fost alaturat regelui Carol si lui Ceausescu, caracterele de pe tablele de piatra unor kangi japoneze, iar Mesopotamia a fost dezlegata de mistere de un grup care a declarat cu incredere ‘we know everything about this land, miss!’.

Au aparut prin aer povesti despre geneza lumii, despre ‘kings who broke the world and kings who fixed it’, despre ‘Allah who made everything we have today’ si despre cum ‘some rules are fair and others are unfair’.

Si uite asa, dintr-una intr-alta am ajuns sa vorbim si de regulile clasei si sa votam daca ar fi o idee buna sa le sculptam in lemn, asa cum Hammurabi si-a cioplit codul in piatra. Caci o data sculptate sau cioplite, regulile devin parte integranta din oranduiala clasei.

La finalul Circle Time-ului eram in starea aia euforica pe care ti-o dau lectiile care stralucesc beyond your wildest dreams.

Stiu sigur ca acum imi pot incepe weekend-ul cum se cuvine.

Traita.

Vorbita.

Simtita.

Scrisa.