M-am trezit astazi cu un gand fugitiv: daca toate emotiile sunt pasagere, este cu atat mai indicat sa le simtim la timpul lor, caci dupa, nu le mai putem accesa in forma initiala.

L-am simtit pe Brancusi acasa la el si m-am lasat cuprinsa de toata maiestria nebuniei si excentricitatii acestui om care si-a pus tot in dalta si ciocanul cu care a sculptat o forma exterioara de sine.

Tot ceea ce cream este parte din noi. Pasii pe care ii lasam prin prima zapada a iernii, sarutul care isi gaseste locul pe gat intr-o imbratisare, privirea care te admira atunci cand iti dai voie sa fii tu. Toate astea se intrepatrund intr-o creatie de sine dumnezeiasca care imi elibereaza sufletul spre zarile care prevestesc venirea zorilor.

Vreau sa ma mut in Vatra Luminoasa pentru ca imi doresc sa apartin unei vetre, iar aceasta sa fie cuprinsa de lumina.

Nimic nu este intamplator in viata, asa ca hai sa nu o mai ardem ignorant, trecand pe langa tot ce ne comunica Universul ca gasca prin apa. Ca melteanul care se nimereste la o receptie si sfarseste mancand caviar cu polonicul si strambandu-se la gustul asta aiurea de peste. Caviarul trebuie mancat la timpul lui si in felul lui. Altfel e doar ceva cu gust dubios de peste.

In acelasi mod, momentul in care doi oameni se intalnesc sub o forma sau alta trebuie simtit asa cum este, pentru ceea ce este, ca sa fie cu adevarat. Ca sa lase o urma in tine. Ca sa iti creeze o carare interioara spre ceva din tine pe care vrei sa il descoperi, sa il explorezi, caruia vrei sa ii faci loc in viata ta.

Este luni, 4 noiembrie. Eu stiu prea bine ca incepe scoala.

Mai am un pic si imi trezesc pruncul care probabil imi va povesti despre cum s-a vazut sarind cu ‘mocicleta’ in vis la motocross, iar eu voi fi cea mai fericita si ii voi sorbi entuziasmul, inocenta si pasiunea cu toata fiinta mea. Pentru ca noi l-am creat pe el, iar el, ne da contur in fiecare zi. Ca parinti. Ca oameni. Ca noi. Ca mine. Ca tine.

Buna dimineata, Bd. Timisoara! Se aude pana in spate?