Astazi m-am trezit sa fiu un pic mai tehnica in scriere. Vreau sa va povestesc un pic despre conceptele de triggers si glimmers asa cum functioneaza ele la nivelul sistemului nervos al fiecarui individ. Voi incerca sa ma refer la triggers ca la tragace si la glimmers ca la licariri ca sa ne apropiem un pic mai mult de limba romana, care tare-i frumoasa si generoasa in sensuri si conotatii.

Termenul de ‘tragaci’ a inceput sa fie folosit mai intens in psihologie prin anii ’80 atunci cand Tulburarea de Stres Post-Traumatic a fost introdusa in Manualul de Diagnostic si Statistica al Bolilor Mentale III, si era definit ca stimul care genereaza in mod involuntar un raspuns fizic la trauma (similar cu apasarea pe tragaciul unei arme).

Pe de alta parte, termenul de ‘licarire’ apartine Teoriei Polivagale, dezvoltata de Stephen Porges in 1995, adica 15 ani mai tarziu si a fost definit prin opozitie cu fratele ‘tragaci’, ca micro-moment de bucurie, pace si recunostinta care trimite semnale de siguranta si calm catre sistemul nervos central.

In Teoria Polivagala, Stephen Porges descrie neuroceptia ca procesul prin care circuitele neuronale citesc si decodeaza semnalele de pericol din mediul nostru inconjurator. Prin neuroceptie, noi experimentam lumea intr-un fel in care in mod involuntar scanam situatiile si oamenii pentru a ne da seama daca sunt de incredere sau periculosi.

Ca parte din sistemul nostru nervos autonom, procesul se intampla inafara controlului nostru constient. Fix asa cum respiram fara sa ne spunem sa o facem, asa scanam si mediul pentru pericole fara sa ne propunem constient acest lucru. Nervul vag are un rol important in neuroceptie pentru ca ambele parti ale sale sunt stimulate in timpul procesului. Fiecare parte (ventrala si dorsala) raspund diferit in timp ce scanam informatia din mediul inconjurator si din interactiunile sociale.

Partea ventrala raspunde la semnale de siguranta din mediu si interactiuni, sustinand sentimentele de siguranta fizica si conexiune emotionala neamenintatoare cu cei din mediul nostru social.

Partea dorsala raspunde la semnale de pericol, extragandu-se din conexiune, din constietizare spre o stare de autoprotectie. In momentele in care traim un semnal de pericol extrem, ne inchidem si ne simtim amortiti, iar acesta este un semn clar ca nervul vag dorsal a preluat legatura.

Tot in Teoria Polivagala sunt descrise trei etape evolutionare in dezvoltarea sistemului nostru nervos autonom. Departe de a sugera un echilibru intre sistemul nervos simpatic si cel parasimpatic, Porges, descrie o ierarhie a raspunsurilor cladita in sistemul nostru autonom.

Imobilizarea este cea mai veche cale si implica imobilizarea raspunsurilor. Partea dorsala a nervului vag raspunde pentru decodarea semnalelor de pericol extrem, ceea ce ne determina sa devenim imobilizati (freeze!), sa raspundem la frica prin inghetare, amortire si shutdown. E ca si cum sistemul nostru nervos parasimpatic intra in overdrive in timp ce raspunsurile noastre ne duc in directia de inghetare, in defavoarea unei simple si sanatoase incetiniri de ritm.

Mobilizarea apare in sistemul nervos simpatic si ne ajuta sa ne mobilizam cand primim din mediu semnale de pericol. Tasnim spre actiune cu un flux mare de adrenalina pentru a pleca din fata pericolului sau pentru a il infrunta. Teoria Polivagala sugereaza ca aceasta cale s-a dezvoltat ulterior imobilizarii in ierarhia evolutionista.

Implicarea sociala este cea mai recenta adaugire la ierarhia raspunsurilor la pericol si se bazeaza pe partea ventrala a nervului vag care e responsabila pentru sentimentele de siguranta si conectiune. Conectarea sociala ne permite sa ne simtim ancorati, iar acest simtamant este facilitat de calea ventrala vaga. In acest spatiu ne simtim in siguranta, calmi, conectati si implicati.

In timp ce ne traim viata de zi cu zi, apar momente inevitabile in care ne simtim in siguranta si altele in care ne simtim in pericol. Teoria Polivagala sugereaza ca acest spatiu este fluid si ca ne putem misca inspre sau dinspre aceste locuri diferite folosindu-ne de ierarhia raspunsurilor la pericol cu usurinta. De exemplu, putem experimenta conectare sociala in imbratisarea unei persoane iubite, si mai apoi sa ne simtim mobilizati catre actiune atunci cand avem un conflict la munca. Sunt de asemenea momente in care citim si raspundem la semnalele de pericol intr-un fel in care ne simtim blocati in situatie si ne este imposibil sa iesim din acea situatie. In acele momente, corpul raspunde la emotii intense de furie si stres, miscandu-se spre un spatiu primordial de imobilizare. Nervul vag dorsal este impactat si ne incuie intr-un loc de inghet, amortire si disociere. Semnalele de pericol devin coplesitoare in aceste momente in care nu vedem real o solutie de a iesi din situatie, iar niste exemple concrete sunt cele de abuz fizic sau abuz sexual.

Acum ca am dat-o la pace cu tragacele, sa ne concentram un pic si pe licariri. Creierul nostru a evoluat prioritizand detectarea pericolului in defavoarea confortului. Acest fenoment poarta numele de Biasul Negativitatii in care evenimentele negative tind sa ne atraga atentia mai repede si sa ne ramana in minte mai mult decat cele pozitive. Acest lucru este adaptativ daca eviti pradatori, dar in viata moderna ne pot conduce sa ne concentram cronic pe scanarea stresului, a respingerii, a conflictului sau a esecului.

Licaririle functioneaza in parte pentru ca intrerup bucla automata de scanare a amenintarii. O licarire poate fi o raza de soare care ti se furiseaza prin geamul camerei, un miros familiar, sunetul unei persoane care rade, un animal de companie care vine sa se gudure pe langa tine, sentimentul care te incearca atunci cand expiri adanc, un cantec care iti face corpul sa se simta relaxat. Aceste momente sunt micute, dar la nivel psihologic conteaza pentru ca ne redirectioneaza atentia catre semnale de siguranta si conexiune.

Licaririle sunt reglari de jos in sus. Multe sfaturi de sanatate mentala sunt cognitive (gen ‘Gandeste diferit!’), in vreme de licaririle sunt somatice, bazate pe corp, nu minte. In loc sa se certe cu gandurile, ele incep de la senzatii. Percepi caldura, usurinta, centrarea, deschiderea, respiratia, moliciunea pieptului, etc. Acest lucru conteaza pentru ca stresul si trauma nu sunt doar experiente mentale, ci sunt experiente ale sistemului nervos, asa ca o licarire este mai putin ‘M-am convins ca totul e bine’ si mai mult ‘Corpul meu a simtit pentru un moment ca totul e bine’. Aceasta distinctie este majora in psihologia traumei.

Dupa cum va spuneam si mai sus, Teoria Polivagala propune ipoteza conform careia sistemul nostru nervos realizeaza constant ‘controale de siguranta’ inconstiente, adica neuroceptie. Conform acestui cadru conceptual, tragaciurile semnaleaza pericol, iar licaririle siguranta. Cand sistemul nervos percepe siguranta, oamenii devin mai sociabili, mai flexibili emotional, mai putin defensivi si mai capabili de curiozitate si conexiune.

Este important de separat utilitatea clinica a licaririlor de statutul stiintific al Teoriei Polivagale. Unii cercetatori contesta parti ale acestei teorii, afirmand ca sunt suprasimplificate sau nu sunt sustinute suficient de dovezi palpabile. Dar, chiar si cei mai duri critici confirma faptul ca: semnalele senzoriale impacteaza starea emotionala, ca semnalele de siguranta conteaza si ca atentia si reglarea corporala influenteaza raspunsurile la stres. Aceste idei sunt sustinute puternic atat de psihologie, cat si de neurostiinte.

Licaririle se intaresc prin repetitie, efectul lor fiind cumulativ. Daca observam in mod repetat, constient, intentionat micro-momentele ne pot exersa atentia si sistemele de invatare emotionala sa recunoasca siguranta cu mai multa usurinta. Acest lucru se conecteaza cu mindfulness-ul, cercetarile asupra fenomenului de recunostinta, activarea comportamentala si teoria emotiei pozitive.

Psihologul Barbara Fredrickson si Teoria ‘Largeste si Construieste’ sugereaza ca emotiile pozitive mici augmenteaza flexibilitatea cognitiva si rezilienta in timp. Licaririle se potrivesc perfect in acest model, astfel inca din punct de vedere psihologic licaririle nu sunt doar niste ‘moment dragute’, ci pot functiona ca: reeducarea atentiei, conditionare emotionala, reglare a sistemului nervos, reconsolidarea memoriei si consolidarea rezilientei.

Trauma poate face ca licaririle sa fie mai greu de observat. Oamenii cu stres cronic, anxietate, burnout, PTSD sau trauma complexa sunt de cele mai multe ori hipervigilenti. Sistemul lor nervos va prioritiza predictiile legate de amenintari, pazirea emotionala si scannig-ul rapid al pericolelor. Atunci cand se intampla acest lucru, licaririle pot fi resimtite ca inaccesibile sau ireale. Acesta este si motivul pentru care psihoterapeutii ii incurajeaza pe client sa nu alerge dupa momente mari de fericire, ci sa observe in schimb: momente mici de neutralitate, moliciune temporara si momente mici in care se simt in siguranta. Tehnica ‘M-am simtit calm pentru 10 secunde’ poate face minuri pentru o tranzitie a sistemului nervos de la alerta la calm.

Licaririle sunt profund personale pentru ca ele sunt invatate prin asociere. Sistemul nervos eticheteaza anumite experienta ca sigure, raportandu-se la istoria ta de viata. O licarire a unei persoane, cum ar fi ploaia pe geam, sunetele de aeroport, betisoarele parfumate sau un anumit miros de cafea, pot fi lipsite de sens sau chiar amenintatoare pentru alta persoana, Acesta este motivul pentru care licaririle nu trebuie vazute generic ca niste ‘sfaturi de self-care’, ci mai degraba ca semnale individualizate de siguranta.

Si ca sa incheiem intr-o nota complexa, ati auzit de abilitatea psihologica de a savura? Un mecanism cheie din spatele licaririlor este ceva ce psihologii denumesc ‘savurare’, care se refera la observarea deliberata si extinderea experientei pozitive. Cercetarile sugereaza ca latenta asupra unui moment pozitiv pentru 10-20 secunde poate intari encodarea emotionala si consolidarea memoriei. Asa ca in loc de ‘Misto apus. Ce urmeaza?”, sistemul nervos obtine ‘Opreste-te! Fa o pauza! Simte ce ai de simtit! Stai aici cateva secunde!’. Aceasta pauza schimba modul in care experienta este procesata.

O modalitate folositoare in care ne putem gandi psihologic la licariri este ca sunt microexperiente de siguranta incorporata care ajuta la contrabalansarea biasului negativitatii din creierul uman. Fara pozitivitate toxica, sau fara sa ne prefacem ca viata e buna, ci mai degraba sa ne invatam sistemul nervos ca momentele de siguranta, frumusete, conexiune si reglare pot co-exista pe langa cele de stres.

Toata aceasta expunere teoretica are legatura foarte mare cu scrierea de ieri, aceea a indemnului spre a nu ne abadona copiii. Cum? Pai daca suntem constienti ca parinti care ne sunt tragacele si licaririle, ne putem uita cu blandete la copiii nostri pentru a-i ajuta sa si le identifice pe ale lor. Si va mai spun ceva: copiii au o super-putere! De fapt au mai multe, dar acum vreau sa zabovesc asupra uneia: ei pot detecta licariri la tot pasul. Si va las sa reflectati fiecare la tragacele si licaririle proprii cu un exemplu simplu:

Intr-o dimineata, ne grabeam spre gradinita. Eu pe tocuri. Dimi alergand dupa mine pe alee. Eu cu sarsanale si urgenta intarzierii la gradinita. Dimi cu dorinta de a ii face pe plac ma-sii. Si, undeva in mijlocul aleii, Dimi s-a oprit si a zis cu zambetul pe buze ‘Mami, uite! O rama!’. Acela a fost momentul in care m-am oprit si am stat vreo 30′ sa ne uitam la rama care isi facea loc prin crapaturile din asfalt sa ajunga la ceva mancarica. M-am calmat instant si i-am multumit lui Dimi ca m-a oprit.

Atat am avut de zis pe ziua de astazi…