Tag Archives: razboi

Tara, tara, vrem ostasi!

Tara, tara, vrem ostasi!

Modern_War_by_ahermin

Suna cunoscut, nu? Mai ales momentul ala cand ne tineam de maini incercand sa tinem piept ostasului strigat la datoria patriotica…

– Tara, tara, vrem ostasi!
– Pe cine?
– Pe Vasile (you know who you are…)!

Si-atunci Vasile tasnea din randul armatei sale si se napustea in flancul inamic cu intentia vadita de a-l dezbina pentru ca in final sa i se alature. In cazul in care nu isi dovedea puterea de a dezlega randurile inamice, Vasile trebuia sa se intoarca cu coada intre picioare in armata sa si sa mai faca ceva sectoare si plantoane, doar doar o mai prinde niste forta pentru urmatoarea strigare.

Those were the days! Cand ieseam afara dupa-amiaza si uitam de toate, angrenati intr-o joaca nebuna fara de sfarsit. In care nu ne gandeam la ce s-ar putea intampla mai rau, nu ne era nici frica nici scarba de praf si nu conta marca pantalonilor pe care ii purtam. Prieteniile se formau in libertatea grupurilor din spatele blocului, nu sub atenta supraveghere a mamelor si tatilor.

Iar stop-jocul era dat invariabil de o voce familiara care te striga de la balcon sa “treci in casa”. Si atunci incepea sirul de negocieri: Mai lasa-ma 5 minute! Dupa care inca alte 5 minute! Si la finalul ciclului de vreo 6 ori 5 minute, stiai ca nu mai ai cum sa te eschivezi. Retragerea trupelor devenise iminenta.

Lucrurile erau atat de simple pe atunci… Explorarea (im)posibilului era o nazuinta zilnica, iar limitele parintesti, desi intoarse pe toate partile de mintile noastre de copii, erau respectate. Acele timpuri ne-au dat certitudinea ca putem, speranta ca intotdeauna e loc de mai bine si umilitatea in fata mai marilor. Actualmente suntem o haita de adulti responsabili, care stiu ca au facut toate copilaroseniile la timpul lor, dar care nu se satura de joc fara a cadea in infantilisme inutile.

Dar cu razboiul cum ramane? Cu ostasii? Cu armata? Cati dintre voi au facut armata? Dar cati dintre voi a trebuit sa va invoiti de la scoala intr-a doispea ca sa mearga la recrutare dupa ce primiserati biletelul aferent? Mai tineti minte momentele alea in care stateati in fundul gol (+/- ciorapi) intr-un sir, in timp ce un nene va scruta cu privirea? You have been weighed, you have been measured, but how many of you have you been found wanting?

Dupa lupte seculare cu medici de familie, relatii si telefoane in stanga si-n dreapta ati rezolvat-o si p’asta! Da’ de ce sa faceti armata? Ca sa stearga un plutonier cu voi pe jos si sa va puna sa frecati WC-urile cu periuta de dinti? Mai bine asa! Mai bine asa?

In unele culturi baietii inghit bete de bambus pentru a-si dovedi vrednicia de barbati, in altele se joaca de-a armata, caci stagiul militar in vremuri de pace este varianta romanticizata a ceea ce se intampla cu adevarat pe timp de razboi. In unele tari (printre care si Elvetia daca nu ma insel), stagiul militar e cam obligatoriu. Cat si tragerile lunare. Daca-i musai cu placere!

Nu-i asa ca-i cel putin bizar ca o tara “atat de neutra” precum Elvetia ar avea o politica de acest gen? Poate stiu ei ce stiu… Ca pacea se defineste printre altele ca absenta razboiului. Cum era lumea in perioadele de razboi? Disperata? Da! Vigilenta? Da! Concentrata pe supravietuire? De trei ori da! Mai disponibila la a pastra relatii, nu la a le da la schimb? Poate! Mai atenta in pretuirea momentelor de bine? DA!

Mi-a fost dat sa vad zilele trecute un documentar graitor despre o doamna care si-a cultivat si mentinut pofta de viata pana si in cele mai vitrege conditii. Si i-a iesit pe de-a-ntregul… Si acea doamna vorbea despre toatele experientele nefaste de viata prin care trecuse (inclusiv despre razboi si deportare) ca despre experiente de crestere interioara. Ce defense adaptative are aceasta doamna! mi-am zis in sinea mea.

Oare ce fac razboinicii pe timp de pace? Isi creaza propriilor lor batalii in care se arunca cu gandul de a cuceri noi teritorii. Apara ce este al lor si ce le este drag cu pretul propriei integritati fizice. Gandesc tratate de pace atunci cand ostilitatile evolueaza in directia nefavorabila.

Sa rostesc si nespusul: Ucraina is slowly falling… Where do you stand?

DISCLAIMER: This is not a call to arms, but a call to some personal reflection…

In vreme de razboi

In vreme de razboi

Am inceput sa am vaga impresie ca visul american, in toata splendoarea sa, include, pe acolo in imaginea stralucitoare afisata noua tuturor, si nitel razboi. Ai crede ca orice tara tinde spre vremuri pasnice in care oamenii sa se uite unii la ceilalti, napaditi de ganduri bune si indeletniciri lumesti. Insa in absenta componentei de aparare nationala, acest taram al fagaduintei parca nu ar aparea atat de inedit.

Fiecare natie de pe pamantul asta are MApN-ul sau, insa modalitatea in care este vizibilizat difera ca de la cer la pamant in cazul S.U.A. De la 9/11 incoace industria cinematografica americana si-a pus in gand sa scoata, aproape pe banda rulanta metraje pe teme de razboi si aparare nationala. Fie ca sunt lungi, scurte, mini-serii, documentare ele exista si mediatizeaza un concept: razboiul. Mai precis miscarile anti-teroriste.

Daca e sa imi scormonesc in memoria prafuita gasesc cateva filme de referinta ale copilariei mele, cu care frati-meu m-a pistonat (fiind el insusi un pasionat intr-ale razboaielor) cum sunt:

– Top Gun (1986) – poveste de dragoste in vreme de razboi (spre rusinea mea, nu stiu despre ce razboi era vorba pe acolo, ca toata atentia mea era focalizata pe alura de baiat rau al lui Tom Cruise si pe motorul sau :P);
– Saving Private Ryan (1998) – 3 ore de cautari si impuscaturi made by Steven Spielberg (dar de ce? de ce??);
– M.A.S.H. (1970) – pe care il urmaream cu interes si rasete infundate in fiecare seara cu ai mei pe cand era de-o schioapa, doar-doar oi mai afla ce fac Hawkeye si B.J. prin razboiul din Coreea;
– Born on the 4th of July – film pe care l-am revazut de curand, retraind aceleasi simtaminte de neputinta si admiratie pentru oamenii care cred in misiunea lor de a isi apara tara, mai specific despre veteranii razboiului din Vietnam;
– Der Untergang (2004) – o versiune diferita asupra ultimelor zile ale lui Adolf Hitler, cat si asupra celui de-al II-lea razboi mondial;
– Pearl Harbor (2001) – un chick flick cu un pic de razboi, americani, japonezi si dor de duca tot din cel de-al II-lea razboi mondial.

Pot sa numesc lista de mai sus, ca fiind pre-9/11. Ceea ce a urmat dupa bombardarea Turnurilor Gemene din 11 septembrie 2001 in materie de materiale media a fost un razboi la un alt nivel, al mintii. In care publicului privitor, interesat sau nimerit din greseala pe postul respectiv, i se aduceau la cunostinta diverse informatii, relevante sau pur si simplu socante, in scopul constientizarii iminentei teroriste. S-a creat astfel o mare ghiulea de disperare, groaza si spaima, cu precadere in randul populatiei americane care a inceput sa-si cumpere tot felul de arme pentru a face fata pericolului. Real, imaginat sau indus.

Nu cred ca va sunt straine in acest sens documentarele lui Michael Moore, Farenheit 9/11 si Bowling for Columbine. Sa nu va amagiti singuri gandindu-va ca aceste documentare descriu realitatea americana asa cum e ea, ci o abordeaza prin ochelarii de protestatar ai lui Michael Moore. Faini ochelari, cu dioptrii diferite fata de cele cu care eram obisnuiti, dar fara doar si poate tot dioptrii.

Un punct de vedere pe care il respect si pe care omul asta a reusit sa-l faca sa razbata catre mase a fost acela al posesiei de arme care teoretic ar trebui sa faca populatia sa se simta mai in siguranta. Si nu-i chiar asa. Ca daca dormi cu 8mm sub perna se pot intampla tot felul de treburi:

1. cu siguranta te va impunge in ureche si iti va face somnul anevoios;
2. vei recurge la el de fiecare data cand vei simti ca vrei sa-ti faci dreptate intr-o tara in care nu te simti aparat;
3. viata ta de cuplu se va tranforma intr-un menage-a-trois periculos: tu, ea si 8mm-ul.

Sunt intru totul de acord cu vechea zicala ca: Armele nu impusca oameni. Oamenii impusca oamenii, dar de ce sa ne inlesnim accesul la arme asa, doar pentru ca ne-a soptit cineva ca daca ai permis de port-arma esti smecher? Oricum incerc sa revin pe firul epic al subiectului, respectiv acela al tendintelor aproape obsesive ale caselor de productie americane de a descrie in fel si chip evenimentele, masurile si ipotezele de lupta impotriva inamicului, care persista la 11 ani de la 9/11.

Lumea nu trebuie sa uite. De acord. Dar sub ce forma? Si cu ce pret? Io ma uit la productii precum Army Wives, Hurt Locker sau Homeland pentru ca ma atrage componenta umana din spatele intregii povesti cu terorismul si razboiul. Si mi se pare oarecum fascinanta inmanunchierea de teorii conspirationiste in care totul se leaga de tot si ne duce spre terorism. Terorismul nu-i o gluma! Dar transpunerea acestuia in productii hollywoodiene poate friza ridicolul cateodata.

Si nu ma refer neaparat la cele 3 exemple date anterior. In mod paradoxal mi se par printre cele mai reusite, intrucat aduc in discutie doua chestiuni oarecum uitate in negura prafului de pusca:
– Cum traiesc familiile soldatilor care isi servesc patria cand acestia sunt plecati in misiuni, si mai ales cand se intorc?
– Cum reusesc soldatii intorsi din misiune sa balanseze viata “de acolo” cu viata “de aici”?

Daca dai la o parte uniforma scrobita, medaliile obtinute, gloria, onoarea, respectul, privirea surazatoare, strangerile de maini, dineurile de multumire, ce ramane din soldatul intors acasa? Mai inseamna oare acasa ceea ce insemna in momentul in care a plecat? In plin raid de desert in Hurt Locker recunosc ca am adormit. Bustean. Era intuneric. Eram cu prieteni. Si reflectia pe perete mi-a tinut de urat. Dar cum am adormit, m-am si trezit. Brusc si dintr-o data.

Imi e vie in cap o scena din film: aceea in care omul nostru se intoarce acasa la sotie si copchil si nu poate face fata linistii si vietii de familie. Asa ca alege sa se reinroleze. Pentru ca pentru el dezamorsarea de bombe in Orientul Mijlociu devenise ratiunea sa de a trai. Nu familia. Greu de conceput? Cam da. Dar se intampla si din astea.

Si mai e ceva. PTSD-ul. Post-Traumatic Stress Disorder-ul. Toti soldatii expusi la violente armate sau nu, il au. Sub o forma sau alta. Simplul fapt ca sunt barbati si par a fi mai puternici pe dinafara nu inseamna automat ca ii face si imuni la retrairea momentelor de lupta si tortura, la cosmaruri, la anestezie emotionala, la momente de black-out.

Sunt normale, dar greu de gestionat. Daca e sa ma iau dupa povestile expuse de productia Army Wives cica ar fi sisteme integrate de suport atat pentru soldati, cat si pentru familiile acestora in orice baza militara. Asa sa fie. Daca nu, e inca o poveste despre cum ar trebui lucrurile sa fie.

Voi va intrebati cum v-ar fi viata in vreme de razboi? Sau doar io?

STOP Violentei Impotriva Femeii!

STOP Violentei Impotriva Femeii!

Se intampla in fiecare zi. O vedem foarte aproape de noi. De cele mai multe ori ne ia prin surprindere. Pentru ca mai avem inca un pic de incredere ca lucrurile se vor schimba spre bine. Spre diminuarea pana la eliminarea violentelor impotriva femeii. Ma tin minte vara trecuta, undeva prin Germania, citind la ultimul nivel al unei biblioteci publice sectiunea sociala. Trei numere mi-am ales.

In primul am regasit un articol despre practica aruncatului de acid pe femei, foarte uzuala in America de Sud. In cel de-al doilea un tata indian stabilit in Marea Britanie care tocmai fusese pus sub acuzatie pentru omorarea fiicei sale adolescente pe motivul ca aceasta nu s-a conformat cutumelor castei de care apartine, si l-a facut de rusine adoptand un comportament “occidentalizat”. In cel de-al treilea numar al bine-cunoscutului cotidian am putut “intra” intr-unul dintre cele mai mari cluburi de noapte din Londra pastorit de o figura notorie a lumii interlope din Marea Britanie care oferea cu multa generozitate locuri de munca multor femei, majoritatea imigrante din Europa de Est.

Nu ma puteam opri din citit si eram pe aproape de a incepe sa vorbesc (cu voce tare) cu mine insami de indignarea pe care am simtit-o visceral. Si cu o urma profunda de sarcasm pe chip mi-am zis: Cata inventivitate la nivelul formelor de violenta impotriva femeii! E greu al naibii sa fii femeie in toata puterea cuvantului intr-o lume unde violenta se afla la tot pasul. Desi puteam sa fac pe cont propriu un top al tarilor in care este o “alegere” foarte neinspirata sa te nasti femeie, am preferat sa consult surse autorizate – UNESCO, UNICEF, UNDP.

Care mi-au confirmat ca tari precum Afganistan, Congo, Iraq, Nepal, Sudan, Guatemala, Mali, Pakistan, Arabia Saudita sau Somalia ar trebui evitate de turistele doritoare de experiente multi-culturale, pentru ca “adapostesc” sub imaginea corecta din punct de vedere politic o groaza de acte de violenta extrema impotriva femeilor. Pe langa prezenta formelor de violenta la care femeile sunt supuse zilnic pe astfel de taramuri, mai avem de-a face si cu un acces foarte scazut la educatie si o diferenta uriasa intre veniturile castigate de barbati si cele castigate de femei.

Realiatatile lumii afgane cu privire la pozitia si evolutia femeii sunt cutremuratoare:

*in medie o femeie afgana are o speranta de viata de pana la 45 de ani (barbatii afgani ajung pana la 46 de ani);
**dupa mai bine de 30 de ani de razboaie si represiuni cu tema religioasa, un numar coplesitor de femei afgane sunt analfabete;
***mai mult de jumatate dintre femeile afgane se casatoresc la o varsta sub 16 ani;
****o femeie afgana moare la nastere la fiecare 30′;
*****87% dintre femeile afgane recunosc ca la un moment dat au fost victime ale violentei domestice;
******strazile Afganistanului sunt pline de peste 1 milion de vaduve care adesea pentru a supravietui se duc spre oferirea de servicii sexuale contra cost;
*******Afganistanul este singura tara din lume unde rata suicidului la femei este mai ridicata decat cea a suicidului la barbati.

In “democratia” Republicii Congo razboiul a facut peste 3 milioane de victime, femeile aflandu-se in linia intai:
*Practica violurilor este atat de sistematica si brutala incat cercetatorii O.N.U. au denumit-o ca “fara precedent”;
**Multe victime ale violurilor mor, altele sunt infectate cu virusul HIV/SIDA si trebuie sa isi creasca singure copiii;
***Procurarea de apa si hrana le expune pe femeile congoleze la si mai multa violenta, astfel incat par a nu mai avea nici o scapare, fara bani, modalitati de deplasare sau relatii.

Invazia americana de “eliberare” a Iraq-ului de sub regimul Saddam Hussein a avut drept consecinte incarcerarea multor femei intr-o societate in care violenta se indreapta preponderent catre femei si fete:
*Rata analfabetismului, odata cea mai scazuta din lumea araba, acum se afla in frunte, intrucat familiile iraqiene se tem ca daca isi vor trimite fetele la scoala, le vor expune rapirilor sau violurilor;
**Femeile care inainte de razboi munceau, in prezent stau in casa;
***Mai mult de 1 milion de femei au fost dezradacinate din casele lor si inca alte milioane nu isi pot permite sa castige indeajuns incat sa isi asigure hrana zilnica.

In Nepal:
*casatoriile timpurii si nasterea par a elimina incet, dar sigur reprezentante ale populatiei feminine, intrucat 1 din 24 de femei moare fie in timpul sarcinii fie la nastere;
**femeile care nu reusesc sa se casatoreasca programat sunt adesea vandute traficantilor inainte de a ajunge in perioada adolescentei;
***vaduvele sunt supuse unor forme extreme de abuz si discriminare daca sunt etichetate ca BOKSHI, adica vrajitoare;
****razboiul civil dintre guvernul nepalez si rebelii maoisti a fortat o mare parte din femeile care locuiesc in medii rurale sa se inroleze in grupurile de gherila.

In vreme ce femeile Sudanului au adus contributii considerabile la reformele legale care sa le ofere protectie, situatia femeilor din Darfur (vestul Sudanului) s-a agravat:
*Rapirile, violurile sau mutarile fortate au generat moartea a peste 1 milion de femei sudaneze incepand cu anul 2003;
**Militia Janjaweed a folosit violul ca o arma demografica, iar accesul victimelor la justitie este aproape imposibil.

Femeile din Guatemala infrunta o rata crescuta de saracie, la care se adauga violenta domestica, violuri si se afla pe locul 2 in topul tarilor Africii sub-Sahariene cu rata cea mai ridicata de HIV/SIDA. Numarul uluitor de crime nerezolvate a generat diminuarea populatiei feminine, pe de o parte, cat si “decorarea” unor zone din Guatemala cu corpurile neinsufletite ale acestora in semn de mesaje violente.

In Mali, una dintre cele mai sarace tari de pe glob, numarul femeilor care reusesc sa scape de mutilarile genitale este foarte redus. Multe femei sunt fortate sa se casatoreasca de la o varsta frageda si 1 din 10 femei moare la nastere.

In zonele de granita ale Pakistanului femeile sunt violate in grup ca forma de pedepsire a crimelor comise de barbati. Omorarea femeilor ca act de onoare este foarte raspandita in Pakistan, iar multe dintre femeile din politica sau activistele sociale devin tinta unor forme de violenta pe motive religioase.

Femeile saudite sunt tratate ca dependenti pe viata, aflate sub tutela unei rude de sex masculin. Deprivate de dreptul de a conduce o masina sau de a se alatura barbatilor in public, in Arabia Saudita femeile sunt supuse unei segregari fortate, insotite de pedepse severe in cazul incalcarii acestor cutume.

In Mogadishu, capitala Somaliei, razboiul civil a generat atacuri asupra femeilor care erau considerate pilonii centrali ai familiilor lor. Intr-o societate care se deterioreaza pe zi ce trece femeile sunt expuse zilnic la violuri, nu au acces la asistenta medicala pe perioada graviditatii si sunt atacate de grupuri armate.

La polul opus exista aparent si tari in care ti-e mai mare dragul sa traiesti liber si nestavilit ca o femeie printre care se numara: Islanda – deci de aia e asa vesela Bjork ;), Australia, Canada, Irlanda, Suedia, Elvetia, Japonia (?), Olanda sau Franta. Si evident ma intreb: Unde se afla Romania in toate aceste clasamente? E clar ca nu-i nici bine, dar nici rau sa fii femeie pe aceste meleaguri, dar oare asta e indeajuns?