…atunci cand vine vorba de credinta tindem sa ne incredem orbeste uneori in anumite concepte pe care le ridicam la rang de sacralitati. Ceea ce e de altfel un fenomen normal al fiintei noastre. Sa incercam ca pe langa realitatea cea de toate zilele sa avem si o parte de visuri, credinte, valori, conceptii despre lume si viata, sperante, iluzii care sa ne tina mintea creativa si sufletul tanar. Acum intrebarea automat urmatoare ar fi: In ce cred oamenii din ziua de azi?
That’s really a tough one! Pot spune raspicat (din pacate) ca nu in ei insisi. Avem din ce in ce mai putina incredere in noi, si respectiv in ceea ce putem face cu propriile resurse, putinte si capalibitati. In schimb credem in altii care ne pot ajuta fie ei persoane fizice, organizatii non-guvernamentale sau institutii de stat. Asta nu e altceva decat partea un pic mai grounded a incercarilor de a plasa locus-ul of control in exterior.
Viata unor oameni este in totalitate guvernata de decizii care se iau pentru persoana respectiva, in locul persoanei sau la care se ajunge cu suport intens din exterior. Asta e jumatatea mai realista si pragmatica a credintei. Care e un soi de the lit part of the sun. On the other side, mysticism reigns and we flow in the bliss of beliefs about gods, spirits, fairies, witches, wizards, divine forces, superheroes and other similar creatures.
Vreau inca de la bun inceput sa mentionez ca am credinta despre mine ca sunt o persoana credincioasa.
Cred in Dumnezeu.
Sunt crestin-ortodoxa si nu am vreun gand sa ma reconvertesc religios any time soon.
Nu merg la biserica foarte des, desi imi place la nebunie mirosul de tamaie.
Am tinut si post, am citit si biblia, am fost si la aproape toate orele de religie.
Cand o sa fiu mare vreau sa ma casatoresc si religios pentru ca cred foarte tare in puterea ritualurilor in viata.
Avand toate aceste informatii preliminare, pot porni la drumul acestui post in care imi propun sa va povestesc ceea ce este tolerabil pentru mine in materie de credinta si ceea ce mi se pare atat de departe de mine incat am clipe in care ma crucesc, and not in a good way.
Tocmai mi-a venit in amintire o secventa foarte inedita pe care am trait-o intr-o dimineata in nici mai mult nici mai putin celebrul autobuz 135 in drumul meu spre munca. Nu imi lua mai mult de 20′ sa ajung cu 135-ul din fata bisericii de vizavi de casa mea pana aprope de zona in care lucram.
Si l-am asteptat zgribulita cum fac de obicei in diminetile de toamna.
Si m-am urcat in el cu muzica la maxim in casti pe care o dau mai apoi la un volum acceptabil pentru ceilalti calatori pentru ca stiu cat de neplacut e sa asculti o muzica pe care nu ti-o doresti si mai ales dimineata fara cafea la bord.
Si mi-am gasit un loc confortabil in care m-am cuibarit, langa geam preferabil, si am inceput sa admir culorile de toamna prin plexiglasul prafuit.
Pe la Piata Gemeni s-a eliberat un loc si-am zis sa ma asez maica, ca mi-s batrana si bolnava si tre’ sa sed. Asa ca asta am si facut. Pe scaunul din fata mea am intrezarit ceafa unei batranici asupra careia nu mi-am oprit foarte aprig privirea zicandu-mi in sinea mea ca este inca o mamaita plecata de cu dimineata la piata. Numai ca intamplarea facea ca doamna in cauza nu poseda asupra-i vreun carucior sau ceva plasute care sa ii tradeze intentiile pietare.
Ultima statie pana la destinatia mea de fiecare data este cea mai greu de parcurs. Sosea ingusta, masini parcate de-a-mpixulea, masini care stationeaza pe banda de mers, pietoni haotici care se arunca kamikaze-style in fata masinilor and all that. Asa ca de obicei in vreo 5′ sarmanul autobuz reuseste sa parcurga distanta pana la statie.
Si cum ne miscam noi asa cu viteza melcului storcit, am trecut si pe langa o biserica. Un lacas de cult, ca sa vedeti ca stiu si cuvinte mai pompoase, de stirista ;). Si cum am trecut noi asa cu autobuz cu tot pe langa cascioara in cauza, doamna grizonata din fata mea a inceput sa isi faca cruci dupa cruci. Dupa cruci. Si-nca niste cruci. Dupa care a continuat cu alte cruci… -|- …. -|- ….. -|-
In tot acest timp io incercam sa descifrez algoritmul dupa care isi face cruce. Stiu ca, ortodox vorbind, tre’ sa iti faci cruce ori o data si bine, ori de 3 ori ca e cu Sfanta Treime and stuff. Insa vecina mea de calatorie deja depasise numarul regulamentar acceptat de cruci pe metru patrat. Si nu se mai oprea. Si autobuzul se misca inceeeeet de tot. Cand, mi-a picat fisa. Sau cel putin cred ca mi-a picat: era a matter of proximity. Doamna continua sa se cruceasca compulsiv (if you ask me) intrucat se afla in continuare de fo 3′ in fata bisericii impreuna cu toti ceilalti calatori ai minunatului 135. Si da-i da-i da-i. Da-i cu crucea, crestinule!
Daca ar citi muma-mea postul asta ar zice ca fac misto de oameni batrani si ca blasfemiez cum nu se poate mai nasol. Nush exact daca exista si blasfemii gigea, dar ideea era sa va prindeti voi de gravitatea faptelor mele! :)) Revenind totusi la subiectul discutiei, dupa aceasta experienta total extrasenzoriala m-am scoborat din autobuz in plin proces de re-evaluare a propriilor gesturi religion-related.
Deci, de inchinat ma-nchin. Rar, dar o fac. Mai ales in serile de dupa vise urate, la sfatul dragei mele mamaite care de fiecare data cand inconstientul meu mi-o lua razna pe campii si ma freak-uia grav de visam tot felul de minuni imi zicea bland si autentic: Daca visezi urat, mai inchina-te si tu seara inainte de culcare! Which I do… once in a while.
De spalat sau facut treaba in timpuri de sarbatoare, nu fac.
De tinut post nu prea tin, dar ma cam incearca un gand de detoxifiere si a no-meat-cheese-and-eggs diet would sound appealing. Si aici chiar nu sunt cinica, ci doar incerc sa fac oaresce legaturi intre laic si religios.
Se accepta?
Nu?
Bummer!
But do I get an A for effort?
Nici asta?
Pai si ce sa fac?
50 de flotari?
Ah, nu, ca nu prea au treaba cu povestea actuala.
Hail Marys?
10 e bine?
Da?
Supeeeer!
Nu degeaba am invatat io si niste tehnici de negociere, ca sa le pot aplica in spiritual redemption attempts.
Beautiful! 😀
Si apropo de How deep is your love… for the church? numai saptamana trecuta ce mi-au auzit urechile si belit ochii o stire despre celebrarea Sfintei Parascheva. Fara sa stiu prea multe despre domnia sa, cat si moastele aferente, stiu sigur ca she’s pretty important to us Christian Orthodocs si exista si un pelerinaj in acest sens in fiecare an de ziua ei. Anul asta nu avea de ce sa fie cu mult diferit. Sfanta Parascheva, ecumenica de ea, a fost sarbatorita cu surle si trambite, bisericesti desigur. Si enoriasii, claie peste gramada s-au imbulzit ca intr-un pogo plin de evlavie sa ii atinga… moastele.
N-au mancat sau baut cu zilele ca sa fie cat se poate de puri si casti. Dar nu au prididit sa se injure si impinga ca la usa cortului pentru ca trisau luandu-si-o unul inainte celuilalt in randul pentru atingerea moastelor.
Acum spuneti-mi voi mie cum poti sa te uiti la o stire de profilul asta si pe urma sa mai ai vreo urma de respect pentru “lumea care a stat zile in sir la portile Mitropoliei asteptand-o pe Sfanta”. Daca-i balci…pardon, bal, atunci profit sa fie. Fara numar. Pa sistem. Asa ca tot omul mai mult sau mai putin intreprinzator a adus si el ce avea prin casa la tarabele ambulante din dealul Mitropoliei.
Unul cu o Rapirea din Serai (Asta nu era o scena biblica sau ceva? ;)), altul cu vreo iconita pictata pe-un colt de masa cu cariocile uscate de prin batatura.
Si-au mai fost unii cu icoanele si paharutele cu folie de aur (a.k.a. staniol auriu) pe dansele pentru spalarea pacatelor.
Cate o carte mai mult sau mai putin bisericeasca.
Mai un almanah cu sfinti si sfinte.
Un calendar de vis pe hartie lucioasa, produs de proiectele europene pentru aducerea maselor mai aproape de biserica. Sau era viceversa? Hmmm, deja nu mai conteaza. Intentia face toti banii.
Bai si cati bani s-au facut! Peste 2,000,000 EUR din vanzarea de obiecte bisericesti doar de catre comersantii care apartineau de B.O.R.! Can you freakin’ believe it? Mie una mi-a trebuit ceva pana sa ies din aceasta stare comatoasa generata de auzirea profitului facut. Unde se vor duce banii va intrebati? Pai in catedrala si in restaurarea lacasurilor de cult mai putin fortunate.
Mda. C’est la vie… dans l’eglise! Sunt o intelectuala evlavioasa ce … sa mai incolo-incoace.
Intotdeauna imi va fi foarte dificil sa inteleg fanatismul religios, poate la fel de greu cum imi e sa inteleg oamenii care merg la vrajitoare sau fac farmece. Pentru at one point, acestea nu sunt altceva decat manifestari ale credintei sub o forma mai mult sau mai putin social-acceptata. Church – good, witches – bad. Fanatism and compulsion – the worst.
Acum, la stirile de seara am auzit ca noua, bucurestenilor, mitropolitilor, ni se mai pregateste un pelerinaj, “cel mai mare” chiar in zilele urmatoare. Yuppyyyy! Abia astept! Sper sa fie cu blocat de strazi si circulatia, ca sa simtim credinta cum ne curge prin vene si ne inunda psihicul si asa supra-aglomerat cu psihologisme.
Fie voia Domnului… sau a lui Buddha. Dupa caz! Intre timp aveti incredere in voi, ca in speranta divina te poti increde, dar pana cand? Si pana unde? Si oare cam cat? Celor care inca mai cred in lucruri care se intampla karmic le comunic pe scurt: It’s you! Most of the time! And when it’s not is something generated by something you did @ one moment in your life!
Si mai cititi si niste Jung cu J de la Je! Are o treaba cu inconstientul colectiv si sincronicitatea care parca s-ar potrivi subiectului in speta. Nopti visatoare sa aveti! Si sa nu uitati sa va inchinati inainte. Pe bune acum! 😉