Imi vin in minte o groaza de motive pentru care nu ar trebui sa uit niciodata sa ma joc. Sa fiu atat de relaxata in ceea ce fac, incat sa imi dau voie sa ma joc.

Ciudat insa este faptul ca socialmente vorbind, oamenii mari trebuie sa munceasca, nu sa se joace. Fiecare segment de varsta cu activitatile specifice, zice lumea buna. Copiii cu joaca, tinerii cu invatatura, iar adultii cu munca. Arbeit macht frei!

Si totusi, de ce ne incapatanam sa gandim in cutii pe care ne petrecem o viata intreaga sa le ermetizam?

Suntem prea obositi, prea seriosi si prea maturi ca sa ne mai arda de joaca. Sa terminam cu prostiile, domnule! Avem un viitor de cladit si in aceasta ecuatie nu incape de nici o culoare joaca. Ne distram cu scop si sens. Avem un plan pentru tot, iar atunci cand things don’t go according to plan ne panicam. Grav!

Nu zic nicidecum ca nu m-as asocia acestui segment din cand in cand. Este unul dintre lucrurile pe care incerc sa mi le modelez. Cand am vaga impresie ca ma iau prea in serios, imi vine sa-mi ard doua palme virtuale si sa-mi urlu: Wake the fuck up!

Si unde mai pui ca cele mai faine experiente pe care le-am trait au pornit dintr-o joaca. Simpla, cu iz de inconstienta si cat se poate de autentica. Puteti sa-mi spuneti ca-s invechita sau aeriana, dar inca cred ca it doesn’t really matter who wins, but how you play the game. Daca la final in timp ce iti tragi sufletul ramai gandindu-te la cat de fain a fost s-o faci si pe asta, in felul asta, atunci a meritat!

Prescriptie pentru igiena mentala cotidiana: Don’t forget to play! De la muza creatoare a lui Marc Johns. Bun baiat!