Category Archives: Existential Dilemmas

13

13

Ieri stateam de vorba cu un snop de copii de 4 ani despre mame si tati, cam asa:

Eu: O sa jucam un joc. Fiecare dintre noi va avea un rand in a spune un lucru pe care il iubeste la mama lui. O sa incep eu ca sa vedeti cum e. Mama mea ma ajuta de fiecare data cand am nevoie. O iubesc.

M: Miss, mama ta e moarta?

Eu: Nu.

M. Dar tatal tau e mort?

Eu: Da.

….

M: De ce a murit?

Eu: Pentru ca era foarte bolnav.

Eu: Acum ca fiecare a spus cate un lucru pe care il iubeste la mama lui, o sa vorbim de tati. Tatal meu ma ajuta intotdeauna sa inteleg numerele. Il iubesc.

T: Pai nu e mort tatal tau?

Eu: Ba da.

T: Si poti sa-l iubesti daca e mort.

Eu: Da.

Tata, dorul de tine nu trece nici cu una, nici cu doua, nici cu 13 ierni de cand ai plecat.

Cincisprezece ani mai tarziu

Cincisprezece ani mai tarziu

Azi-noapte mi s-a intamplat cel mai ciudat lucru. M-am culcat tarziu dupa o zi lunga. Pe drumul capului meu din pozitie verticala catre orizontul pernei deja eram in forced shut-down. A venit si m-a sarutat de noapte buna. Imi amintesc ca am baiguit ceva dupa care blank.

Of to the land of sleep and dreams. Undeva pe parcursul noptii mintea mea a inceput sa viseze. Iar in vis facea calcule matematice. WTF? Niciodata n-am fost buna la matematica, si totusi cand mi-e lumea mai draga eu vreau sa-mi demonstez mie, inconstient, ca ma pricep?!

2018 – 2003 = 15. 15? 15. 15 ani de cand am terminat liceul. Fuuuuck! Si nu e fuuuuck-ul din ‘Fuuuuck me, I’m old!’, ci mai degraba din ‘Fuuuuck, ce departe pare etapa aia a vietii mele, numeric vorbind!’.

Promotia 2003 a Colegiului National ‘Cantemir-Voda’ cu clase de la A la H. Io am fost la D, dupa ce m-am transferat de la Grupul Scolar Industrial Traian (actualmente ridicat in rang la nivelul de Liceu Teoretic).

Picatul la admiterea de la liceu a fost primul meu fail existential major. Initial nu simteam ca o sa am vreodata ce sa invat din el, dar a trebuit doar sa treaca ceva timp si sa mi se dilueze emotiile ca sa realizez ca uneori obstinatia nu-i tocmai cea mai indicata cale spre nimic.

Si cum totul se leaga de tot, motivul pentru care am picat artistic a fost ca evident am busit examenul la mate’ siiii nu am vrut sub nici o forma sa sustin examen si la romana pe care l-as fi luat fara probleme, dar as fi intrat la uman.

Dar io nu si nu! Mate-Info! Ionut e la mate-info, trebuie sa fiu si io tot la mate-info. Looking back, e un caz clasic de sora mai mica care vrea sa isi urmeze fratele mai mare pana in panzele albe pierzand din vedere ca nu e la fel ca fra’-su.

Quite the opposite actually! E atat de amuzant cum traitul te ajuta sa cresti mental, asta dupa ce te dai cu capul de toti peretii pe care ii gasesti in cale. Ca doar esti adolescent.

Acuma fie vorba intre noi, I never stopped being one and I don’t intend to any time soon. Dupa o perioada inca blurry in capul meu de plans, izolat de lume si dat cu fundul de pamant, am scos capul din cotet precum puii aia de curca: cu ochii beliti, parul zburlit si cu angst-ul ca io acum ce am sa fac cu viata mea.

And it went something like this. O saptamana am mers la Grupul Scolar Industrial Traian. Cu 70-ul pana la Armeneasca, dupa care 5-ul pana la Lacul Tei, dupa care pe jos la stramba la dramba si gata.

Eram la… mate-info. Misto, nu? Inca din prima zi am realizat ca io, repet, io eram cea mai buna la mate din clasa mea. Nu stiam daca sa ma reintorc la plansul in cascada sau sa optez pentru ras isteric pentru ca situatia era de rasu’-plansu’.

Adica io, care picasem examenul de admitere la mate la Cantemir ma aflam acum in postura unei eminente cenusii intr-ale matematicilor. Asta a fost un push si mai mare care m-a indarjit sa nu stau prea mult pe acolo.

Un lucru pe care il am de cand ma stiu e simtul dreptatii si al echitatii, cu componenta de auto-critica inclusa. Voiam sa invat, nu sa fiu batuta pe umar pentru cunostintele mele in contextul in care stiam clar ca sunt sub nivelul marii. Marii in care voiam eu sa inot.

Dupa o saptamana de elogiu al prostiei mele parte dintr-o piesa de teatru absurd, m-am transferat la Cantemir. Maaaaama ce rush! Tin minte si acum ca atunci cand am ajuns la liceu era ca si cum as fi fost acolo dintotdeauna.

Imi era cunoscuta incinta de la examen asa ca sa zicem ca m-am orientat decent in spatiu. Vizualizez traiectoria mea de la autobuz in clasa. Coboram din 226 la Piata Gemeni, faceam dreapta, mergeam drept inainte, traversam spre liceu, tot inainte, dupa care stanga. Intram pe poarta, mergeam drept pana in laboratorul de info, dupa care o luam in diagonala prin curte ca sa ajung la usa elevilor. Intram, dupa care stanga. Prima clasa era C-ul, dupa care urma Biblioteca, dupa care clasa noastra.

In prima mea zi de Cantemir tin minte ca am ajuns in clasa cu pricina si am dat peste un tip, inalt, uscat, cu ochelari si sacou visiniu. Arata ca un profesor asa ca i-am vorbit cu dvs.

Era de fapt a XII-a. Rookie mistake. M-a intrebat ce ora am si i-am raspuns scurt si la obiect: Engleza. A zambit si mi-a zis ca Engleza se face la subsol in ‘laboratorul lui Tom’. Tom = profesorul de engleza care imi era mai nou si diriginte.

Ruta din clasa in laborator nu v-o mai pot reda pentru ca… blank. Tot ceea ce imi aduc aminte este ca era un chiosc tot acolo pe nivel, o alta clasa si gramajoare de otrava din aia roz pentru sobolani. Oh, the memories!

Tom a avut grija ca inca de la inceput sa isi faca simtita prezenta apasatoare, spiritul anti-pedagogic si valoarea umana indoielnica. Ii placea sa tina discursuri si sa umileasca elevi in for deschis si asta a facut dintr-a IX-a pana-ntr-a XII-a la ultimul clopotel.

Stiti cum e aia cu elevului caruia ii place o materie datorita profesorului. I loved English in spite of Tom. Scriam eseuri din placere, ma luptam cu timpurile verbale si aspiram sa dau examenul Cambridge Advanced.

Toate astea in ciuda unui profesor care ne reamintea la fiecare ora cat de praf suntem si ca o sa ramanem cu totii corigenti la Engleza.

As putea scrie lejer o carte despre cei patru ani petrecuti in Cantemir pentru ca nu as duce lipsa de amintiri.

Laboratorul de informatica unde incercam la propriu sa invat pe dinafara programe in C++ pentru ca nu intelegeam absolut nimic din ce se intampla acolo.

Baietii care jucau fotbal sau baschet in curtea liceului.

Holul de la intrarea principala unde l-am vazut pe frati-meu de mai multe ori desfasurandu-se artistic in piese de teatru care sfarseau invariabil prin a oripila auditoriul profesoral datorita limbajului pe alocuri… licentios.

Scarile laterale simetrice care plecau de la bustul buclat al lui Dimitrie Cantemir si se opreau in pod.

Laboratorul de fizica cu banci lungi din lemn ca intr-un amfiteatru de facultate.

Laboratorul de chimie cu faianta pe mese si profa de chimie cu sutien cu cupe ascutite ca un soi de dessous semnat Jean Paul Gautier purtat de o doamna inspector de varsta mijlocie.

Laboratorul de bio din podul cu parchet scartaitor, cu mese in U si orele interminabile de bio in care profa simtea nevoia sa o tot asculte pe Ionescu.

Sala de sport unde stateam pe banca (scutita fiind) si ma uitam la orele de sport.

Culoarele lungi si scarile cu balustrade din lemn.

Ursus-ul, Lucky-ul si Rothmans-ul sau unde sunt elevii cand ar trebui sa fie la ore.

Imi amintesc si de profi. Fie ca au fost buni sau rai, mintea mea de adolescenta nu i-a uitat pentru ca totul se raporta la ei. La catedra, la catalog, la tabla, la note, la medii si la teme.

Profa de istorie a fost unul dintre cadrele didactice cele mai elegante in exprimare si calme pe care le-am intalnit vreodata. Il cunostea pe frati-meu ca pe-un cal breaz si tragea nadejde ca si sor-sa o sa fie la fel de pasionata de istorie ca si el. Ei bine, nu! Invatam de rusine la istorie. De rusine ca nu cumva sa se prinda profa ca nu-mi place deloc si sa i se destrame iluzia cu fratii Ionescu, pui de istorici.

Profa de franceza era de-o versatilitate care alterna intre umor spumos si crize ca unii stiam franceza, pe cand altii erau lemn tanase.

Profa de romana cu ochelari mari si carare blonda pe mijloc voia cu orice pret sa ma trimita la olimpiada dupa ce a realizat ca imi place sa scriu si sa comentez. In general, dar si texte literare.

Profa de logica si psiho care se tot juca cu verigheta in timp ce ne povestea de silogisme.

Profii de info care se schimbau de la un an la altul, de nu mai stiai exact ce si cum se intampla cu tine la materia asta.

Profele de mate care se schimbau si ele, dar toate pareau a avea ceva in comun: stiau ca oricat s-ar cazni, Ionescu tot nu o scoate la capat cu matematica. Ea incearca, dar e ca melcul ala care tot incearca sa scape cu viata in timp ce se toarna sare pe el.

Profele de fizica. Una preda fizica cu accent moldovenesc si avea o fixatie pentru grupul de litere SC flancat de vocale, pe care il pronunta cel putin ciudat. Cealalta era operata de tiroida, hartuia eleve spunandu-le diferite aberatii de genul ‘Ce par frumos ai. Pun pariu ca nu-i al tau!’ si isi pusese in gand sa ma lase corigenta inainte de bac. Mi-am pus si eu mintea cu ea, asa ca nu i-a prea iesit combinatia.

Profa de filosofie patrula holurile precum un ofiter Gestapo in cautare de potentiali evrei sub acoperire.

Profa de chimie repeta obsesiv sa nu mirosim sau sa nu bem din eprubete.

Profa de bio cu ochii ei verzi si migdalati neasortati irecuperabil cu niste haine largi de baba.

Despre proful de engleza v-am povestit si ma voi rezuma la doar atat. Diringinte nu ne-a fost nici unuia dintre noi, cei din D-ul promotiei 2003, pentru ca nu ne-a indrumat asa cum ar trebui sa o faca un profesor diriginte.

Proful de sport era mereu in forma si mereu in mijlocul baietilor din echipa de baschet. Nu-mi mai vine nimeni in minte. Cam astia au fost.

Cat despre elevi, sunt multe de spus. Daca inchid ochii imi vin flash-uri de viata de liceu.

Ascuns in baie calare pe toalete. Dat cu banca pe scari. Ascultat muzica pusa de radio-ul scolii in pauze. Drame, intrigi, prietenii, iubiri, gelozii, imaturitati si ierarhii.

Stiu catalogul pe dinafara, dar asta mi s-a intamplat si cu cel din generala. Cred ca le-am auzit pe amandoua strigate atat de des incat mi s-au implantat in creier.

Cu unii cantemiristi pastrez legaturi stranse inca, cu altii ne dam like-uri pe Facebook. Cu unii nu mai vorbesc de mult, iar de altii nu-mi amintesc atat de clar. Oricum ar fi m-am gandit de cateva ori ca mi-ar placea sa ne revedem, la liceu. Same place, different us.

Noi am fost generatia aia care a dat bacul in Scoala Centrala si prima generatie de ‘admis/respins’ la examenele orale. Ne-am dus unde ne-a facut viata carare. La 15 ani de la terminarea liceului ar fi fain sa ne revedem.

Cum ar arata asta, oare?

Comunicare, oameni si interactiuni

Comunicare, oameni si interactiuni

Pe scurt C.O.I. I aim to shock, not to please. Dar intr-un mod paradoxal socul cu placerea par a avea o legatura directa in viata. Acum ma uit la cele doua pisici ale noastre care au ceva de impartit. Se uita una la cealalta cu urechile date pe spate si cozile plesnind parchetul. Marul discordiei de data asta e teritoriul. Una dintre ele se ridica si pleaca spre alte zari. Cealalta ar fi fost natural sa ramana pe teritoriul nou-cucerit si sa se lafaie, nu? Nope. A plecat in alta parte, de unde putem lesne trage concluzia ca ceea ce aveau ele de impartit nu era teritoriul, ci altceva.

Sa-i spunem X, ca e necunoscuta. Asemenea celor doua feline domestice, oamenii au chestii de impartit. Cu ei insisi si cu altii. La intersectia dintre cele doua imparteli se afla un soi de ‘no man’s land’. Nimeni nu stie in ce se baga asa ca trebuie sa pasesti cu precautie. Taramul contine mine si bombe vechi de tot, care sub presiunea vreunui picior neatent abia asteapta sa faca:

Acuma, atunci cand in lume s-au impartit lucrurile, unii au luat mai multe, altii mai putine. Cine-mparte, parte-si face, doar! Ca intr-un joc de Macao existential, ideea e sa nu ramai cu carti in mana. Sa le pui jos, eventual pe fata ca sa se prinda toata lumea cam ce imparti tu in stanga si-n dreapta.

In realitate, jocurile pe care le jucam noi, adultii, rareori sunt cu cartile pe fata. Ca nu ne prea place comunicarea directa, cat nici confruntarea. Plus ca din frageda pruncie am invatat de la unu’ de la altu’ ca nu-i bine sa ii zici omului direct care-i problema pentru ca iese cu scandal. Da’ nu ne-am pus niciodata problema ca putem sa vorbim unii cu ceilalti, ca oamenii, fara scandal, si sa ne si spunem si lucruri care nu-s dintre cele mai confortabil de discutat, but hey that’s life.

Booooon! Pai si daca nu comunicam direct, cum comunicam? Prin porumbei calatori, prin semnale de fum, prin codul Morse, prin priviri cu subinteles, prin taceri apasatoare si prin mesaje cu dublu inteles. Adica alea al caror inteles integral poate fi deslusit doar de receptorul vizat. Ce vrem sa obtinem cu asta? Cica, rezolvarea problemei aduse in discutie. Ce obtinem de fapt? Un somoiog incalcit de idei, emotii, preconceptii si actiuni care au mai degraba legatura cu stresul cauzat de lipsa de intelegere, decat cu problema in sine.

Zilele trecute vorbeam intr-un for oarecum restrans despre semnificatia cuvantului ‘asertivitate’. To cut a very long story short, astazi, in plin overflow de cursuri de comunicare linia dintre asertivitate si agresivitate pasiva a devenit foarte suuuuubtiiiiireeeee. Cam asa:

Si dupa ca e subtire, mai e si stramba pe deasupra. Credem ca we’re da shit! Ca stim, ca putem, ca ne iese. Daca ne iese la munca, tre’ sa ne iasa si in contexte de life after work. Daca tinem training-uri pe tema asta, we practically have it in the palm of our hand. Daca dam interviuri in care suntem asertivi si carismatici, fo’ sure o putem arde la fel off-the-record. E musai sa va spun ca treaba nu sta asa deloc, sau e subinteles?

Nu, o sa comunic direct, acum. Fara subinteles-uri. Treaba nu sta deloc asa! Voiam sa bag un Caps, dar m-as fi dus prea tare spre comunicare agresiva, which is not my point now. Revenind la imparteala. So, in functie de lucrurile pe care le avem de impartit cu noi insine, de imaginea proprie pe care o proiectam inafara noastra, cat si de lucrurile pe care le avem de impartit cu altii, si de imaginea pe care o proiectam pe altii, jocurile de-a comunicarea adulta se apropie de niste sfere sensibile si pe alocuri opace.

Cum adica? Adica stim ca nu ne convin niste chestii pe care le auzim sau observam in mesajele pe care le primim de la altii, dar e atat de confuz tot contextul incat nu se vede nimic. E opac. E clar ca daca spunem lucrurilor pe nume fara rea-vointa si cu intentia genuine de clarificare, ne cad galoanele, pentru ca undeva in fundul mintii noastre, cat si al celor din aceeasi generatie cu noi apar ganduri din alea gen: ‘uita-te si la asta ce dubioasa e. habar n-am de ce se agita atata. nici nu stiu despre ce vorbeste’. Aka defensive shit.

Ca doar intr-o situatie de stres optiunile raman tot 3 oricum ai da-o: fight (‘Ce pana mea te apuci sa vorbesti despre….?), flight (omul chiar pleaca sau precum in exemplul de mai sus zice ‘habar n-am despre ce vorbesti, pare-mi-se ca esti cam dus cu pluta’) or freeze (sta stana evitand elefantul mare si roz care ii zdruncina toate portelanurile din casa).

Io am o vorba care cred ca se aplica si la situatiile de genul asta: tre’ sa te doara foarte tare ca sa schimbi ceva la tine. Adica tre’ sa ai o miza. Sa fii all-in cu ceva. Sa iti pese de omul din fata ta, sau sa ai un interes care sa te impinga frumusel de la spate sa clarifici comunicarea ca un adult, nu sa o arzi ca un pustan de clasa a V-a. But again, tre’ sa ai o miza. In absenta mizei, no fucks shall be given by either of the parties.

Imi permit sa inchei cu un proverb adanc inradacinat in memoria mea care in mod contra-intuitiv imi da speranta si forta sa razbat prin toate situatiile de comunicare de tip somoiog: Greu la deal cu boii mici…

300

300

Acum mai bine de un an am ascultat pentru prima oara melodia asta:

Nu stiu ce spune tipa, dar in capul meu tanguirile ei melodice ma duc cu gandul la iertare. La o parere de rau. La jale si dor. Nu m-am uitat la versurile traduse probabil pentru ca nu vreau sa dau drumul povestii din capul meu.

Asta este postul cu numarul 300, ceea ce inseamna ca astazi este a trei suta zi in care am ceva de spus si ma asez in fata ecranului sa-mi scriu iubirile, dorurile, ideile si zvacurile. Intamplator sau nu, tema care imi da tarcoale este iertarea… combinata cu uitarea. Tough shit!

Greu cu iertatul, dar si mai greu cu uitatul. Ceva din mine, se lupta teribil cu intelegerea faptului ca iertarea face bine la cap si suflet, iar uitarea e necesara periodic ca sa nu iti ia mintile foc de atata continut. Uitarea involuntara e prietena mea si o regasesc mazilind de la tomurile lui Zlate la numele unor oameni care nu mai fac parte din prezentul meu.

Uitarea voluntara e cu totul alta mancare de peste si fix aia e conexa iertarii. Forgive and forget! Parca asa era, nu? Mi-e atat de greu sa ma angajez intr-un demers de genul asta. Pentru ca atunci cand imi pasa ma bucur si ma infurii si trec prin toate emotiile posibile.

Iar atunci cand ma simt nedreptatita ma apuca niste draci care-s mai presus de orice putere de stapanire si intelegere. Iar dracii astia ma schimba la fata. Oamenii apropiati sufletului meu imi tot dau ghionturi din cand in cand incercand sa-mi explice cu frumosul, dar degeaba.

Degeaba, in sensul in care e clar ca totul mi se trage din ceva adancit in minte care nu poate fi indepartat doar prin interventia oprobriului public. Cunoscandu-ma, as zice ca I couldn’t care less pusa fiind fata in fata cu acest oprobriu. Senzatia de nedreptate, de inechitate, ma activeaza instant.

Schema ar fi urmatoarea:

Eveniment => Acordarea semnificatiei de ‘nedrept’ fix in cap => Furie cat casa => Privire de razboi (nu ma pricep prea bine la a-mi disimula mimica, adica te prinzi cand ma apuca dracii) => Tacere de greutatea unui pian cazut de la etajul 9  => Actiuni menite sa reinstituie dreptatea

Dificultatea majora cu care ma confrunt este sa ma pot uita un pic si la mine in toata desfasurarea asta de evenimente si sa zic ‘well, stai asa ca uite am contribuit si io cu ceva la tot mess-ul asta’. Si pentru ca mi-e greu, rareori, printr-un act asiduu de vointa si prin interventie externa ajung sa spun ‘imi pare rau’.

Razboinicii nu-si cer scuze! But then again, nu-s razboinica tot timpul, iar atunci cand ies din frame-ul asta realizez ca da, e perfect logic sa imi asum responsabilitatea pentru shit-urile mele si sa imi cer scuze. Imi ia uneori zile, caci intensitatea cu care traiesc majoritatea evenimentelor e atat de mare incat mi-e cvasi-imposibil sa fac switch de la o stare la alta si sa ‘sterg cu buretele’, sau la 5′ dupa ce ti-am sarit la jugulara sa te iau in brate declarandu-ti cele mai sincere sentimente. I cannot do it! I am not built that way!

La ce m-a ajutat pe mine toata treaba asta? Ca de obicei oamenii continua sa faca lucruri care le aduc beneficii majore. Chiar daca par total ascunse la prima vedere. Primul lucru care imi vine in minte e: ‘ba, da de ce sa imi cer io scuze?’. Adica my monkey brain (vorba unei prietene) asociaza cerutul de scuze cu slabiciunea.

Traiectoriile astea neuronale se invata. Am un sant pe creier cat China pe tema asta. Adancit de experientele in care nu mi-am cerut scuze, ba chiar am purces la quite the opposite si it turned out for the best, pentru ca guess what, atunci nici macar nu-si aveau sensul scuzele.

But it’s all so complicated, ca tot are legatura cu tot, but not quite. Partea dubioasa e ca sunt adepta infocata a principiului ‘greselii intru invatare’, dar la 5 secunde dupa ce zic asta vine gandul ‘unele lucruri chiar nu se fac’ si imi da cu firma in cap.

Hai sa le iau un pic la puricat. Greseala e parte din procesul de invatare. Skinnerian, de-a lungul vietii, inveti ca unele lucruri chiar nu se fac. Daaaar, continui sa le faci. Ca asta cu ‘nu se fac’ parca tine mai degraba de oprobriul public pe care tocmai ce l-am demontat ceva randuri mai sus. Cum de am ajuns sa-l personific?

Sau poate ‘unele lucruri nu se fac’ nu tine neaparat de perceptia pe care o lasi in jur, cat mai mult despre limitele tale interne. Reformulat ar fi ‘bai, atunci cand tu faci asta pe mine ma apuca dracii aia mari, care probabil ascund niscaiva vulnerabilitati si scheletei prin sifonierele proprietate personala’.

Iertarea la mine functioneaza ca resemnificare. Dupa ce ma adun, imi cern gandurile alea naspa si aleg sa acord o semnificatie originata intr-o realitate un pic mai larga, nu neaparat rezumata la ochianul furios prin care m-am uitat in prima instanta. Numai ca iertarea in cazul meu merge asociata cu facutul de lucruri bune.

Lucruri bune care nu neaparat ca le acopera pe cele nasoale, ci doar le lasa un pic mai in urma, mai in plan secund. Si cred ca mai are legatura cu ‘continuatul in pedalat’ de care vorbeam in postarea trecuta. Pana la urma urmei, like it or not, totul pare a fi legat de tot.

O sa continui sa invat sa (ma) iert, asa cum o sa incerc sa (ma) si uit din cand in cand… Cu intentie. Oare cand o sa ajung in Beirut si voi urca pe scarile astea, o sa simt ca pot ierta oamenii cu la fel de mult foc cu cat ma leg de ei?

 

Echilibrare

Echilibrare

De cand ma stiu mi-a dat tarcoale un gand care pare lipsit de logica la prima vedere, dar probabil face parte din arsenalul meu de aparari arhaice. It goes like this: iti poti redobandi echilibrul doar daca te opresti din ceea ce faci.

Printre multele puncte de incercare pe care viata mi le-a scos in cale au fost si cateva care mi-au zdruncinat din temelii aceasta credinta, reducand-o la rangul de preconceptie nascuta din frica. Atunci cand te misti intr-o directie sau alta te poate cuprinde frica.

Ca mergi in directia gresita.

Ca o sa-ti rupi gatul.

Ca o sa te intalnesti cu zmei si gheonoaie pe drum.

Ca nu o sa ajungi la destinatie.

Ca nu o sa-ti mai placa destinatia o data ce ajungi la ea.

Ca… cate si mai cate (cacofonia a fost voita ;)).

Asa ca nu mai bine stai tu si cujeti un pic? Sau doar stai, vorba bancului.

In multiplele mele incercari de a stapani mersul pe doua (roti), mi-am dat seama in modul cel mai experiential posibil ca daca stai, cazi. Si ca singura cale de a te (re)echilibra este sa continui sa pedalezi. Mai stangaci, mai cu frica, mai cu ochii scosi din orbite, mai cum o fi doar sa continui. Inca nu stiu sa merg pe bicicleta, dar e bine ca teoretic stapanesc principiile! 😀

Si vorbind de (alte) doua roti, ca pasager de motor de profesie mi-a dat de furca aceeasi zvacnire contra-productiva: daca te confrunti cu vreo situatie de dezechilibru, te opresti si te re-echilibrezi. Fundamental gresit! De multe ori daca te opresti pe motor, cazi. Sansele sa te reechilibrezi accelerand sunt exponential mai mari decat cele de reechilibrare prin incetinire/oprire.

Acum in viata de zi cu zi am portiuni de mers si portiuni de stat.

Supra-stimulari si deprivari.

Momente de high si momente de low.

Satisfactii si frustrari.

Toate se inlantuie si curg in secunde, minute si ore de viata.

Un flow existential controlat de carmaciul meu intern. Cateodata io. Mai rar supraio. Cateodata sine. Cine-l stimeaza pe Sigmund poate intui lesne la ce ma refer. Sunt un fel de jongleur care arunca prin aer principiile realitatii, datoriei si placerii. Cate unul in fiecare mana si unul in aer. Dar in jonglat, ca si in viata (dupa cum am stabilit anterior), daca te opresti, nu-i musai sa te si echilibrezi.

Numai sa nu ma intelegi gresit: nu militez spre transformarea personala intr-un perpetuum mobile. Aspir spre combinarea experientei cu o intelepciune prematura care sa ma ajute sa incetinesc, cand imi vine sa ma opresc si sa ma opresc cand imi vine s-o iau la goana.

Multul cauzeaza tumultul, adica prea multul. Heirupurile se soldeaza cu rupturi. Delocul se soldeaza cu cautarea propriului loc. Amplasarea multurilor si putinurilor intr-un flow in care dupa o zi de meeting-uri te duci sa te uiti la stele, capata din ce in ce mai mult sens pentru mine cea de astazi. Asa cum si dupa o zi obisnuita in care iti faci treaba si pleci chill, poti sa  te apuci sa muti muntii pe acasa.

Tin minte ca la primul meu job, Collection Officer la Zapp, la examenul de medicina muncii am citit pe o hartie ca ‘analizatorul vizual si cel auditiv vor fi solicitate intens pe durata desfasurarii activitatii’. Asa ca trebuia sa compensez cumva, m-am gandit. Numai ca draga compensare a venit sub forma unui bumerang care te loveste in dinti. Nu mai suportam ideea de a vorbi la telefon, cat nici soneria de telefon.

Acum daca stau sa ma gandesc la ce analizatori imi pun pe jar in prezent, as zice ca nu discriminez si ii bag in seama pe toti.

Cutanat pentru ca ma pun in pielea oamenilor de cate ori am ocazia, ca sa le pot fi alaturi.

Gustativ pentru ca imi trebuie ceva pana sa ma obisnuiesc cu gustul pe care ti-l lasa schimbarile de situatie.

Vizual pentru ca incerc asiduu sa vad imaginea de ansamblu si procesul.

Auditiv pentru ca imi iau timp sa ascult tacerile, tipetele mute si crizele existentiale.

Vestibular pentru ca believe it or not, caut echilibru prin tot noianul de twitch-uri care vin in cavalcada spre mine.

Kinestezic pentru ca sunt multe lucruri care ma misca.

Si olfactiv pentru ca uneori imi miroase a bine, iar alteori imi pute tot.

DISCLAIMER: Sinceritatea dezarmanta este unul dintre trademark-urile mele, asa ca daca te-am iritat vizual cu expunerea asta, citeste-ma cu ochelari roz data viitoare.