Category Archives: Existential Dilemmas

Început

Început

Parafrazând un gând de pe o cană pe care am primit-o la începutul anului trecut, aș zice că pe cât de scurt a fost anul, pe atât de lungi i-au fost zilele. Probabil cel mai intens an din viața mea de până acum.

Am trăit din plin după legea lui Ohm, pe care am transformat-o în legea lui om. Eu om. Intensitatea mi se măsura ca raportul dintre tensiunea aplicată și rezistența circuitului. Răsună a lege omenească, nu?

Am fost… și n-am fost… om… anul ăsta. M-am cunoscut în noi momente și schițe. Uneori mi-a plăcut de mine, alteori nu prea și câteodată nici nu m-am recunoscut.

Am încercat să mai scriu, dar parcă gândurile nu mi se legau așa cum știam eu că mi se leagă. Până când am decis să mă dezleg și pur și simplu să mă înșir pe curat. Am lucrat pe multe ciorne, care au ajuns undeva, dosite împreună cu multe altele de-ale mele, într-un sertar lăuntric.

Aseară m-am oprit un pic din toate și am stat în mine, gândindu-mă la cel mai bun și frumos din 2022. Și am început să plâng instant. Intensitatea acelui moment este încă în mine.

Întâmplarea cea mai frumoasă a anului care tocmai ce a fost e primul plâns al lui Dimi. Acel plâns mi-a declanșat metamorfoza. Eram anesteziată, și totuși inima stătea să-mi pocnească, decorând pereții sălii de operație cu toate simțămintele mele. Eram bucuroasă, și totuși plângeam pe mut în hohote și tremuram ca varga.

Venise primăvara peste mine, iar ceea ce crescusem și îngrijisem în mine, acum era înafara mea. Puricelul pe care l-am purtat cu mine de colo-colo timp de mai bine de 41 de săptămâni, căpătase conturul unui bebeluș în toată regula cu date personale cu tot. În preajma Crăciunului s-au făcut mai bine de 41 de săptămâni de când am făcut cunoștință cu Dimi.

Metamorfoza continuă, dar parcă la intensități mai moderate. Sunt zile în care îmi sar siguranțele și mă preschimb într-un noian de nesiguranță. Apoi sunt zile în care mi se aprind beculețe în cap și, asemenea unui pom de Crăciun proaspăt luminat, încep să văd lucruri pe care nu le văzusem până atunci. Gravitez în jurul lui și el în jurul meu, iar în dansul ăsta simbiotic (mă) (re)descopăr.

E 1 ianuarie. Primul pentru el. Primul pentru mine alături de el. Cerul este senin. Afară e primavară. În casă e tot primavară.

Dă-i cu săxu’ pân’ la zâuă!

Dă-i cu săxu’ pân’ la zâuă!

Hai că m-am enervat și m-am și ridicat din somnul meu de după-amiază ca să îmi vărs năduful pe blog despre un subiect care aparent e din nou de actualitate în mainstream media: educația sexuală. Sau educația pentru sănătate. Sau cum să ne educăm copiii ca se înțeleagă pe ei înșiși, să își accepte natularețea legată de creștere biologică și dezvoltare sexuală și ca să nu se educe ei pe cont propriu, în baie, și să se expună unor contexte de risc care comportă consecințe profunde pe termen lung.

Nu îl ascult de obicei pe Liviu Mihaiu. Astăzi am făcut ceva ce nu-mi stă în obicei. Și mă bucur că m-am detașat temporar de o idee personală preconcepută, cât să văd și să aud mai bine. Bogdan Ion, un om și profesionist foarte aproape de sufletul meu, ne zicea prin facultate că atunci când ajung să îți placă prea mult ideile tale și să te îndrăgostești de ele, îți pierzi capacitatea de a fi prezent și disponibil în conversații care chiar contează. Cum ar fi necesitatea educației sexuale ca materie obligatorie în școlile din România.

Nu mă uit la televizor, dar ascult radio, și asta mă salvează de excesul mediatic, de zgomotul inutil de fond. Revenind la Mihaiu și ediția de astăzi a emisiunii ‘A treia cale’, panoplia de invitați a dat tonul, cât și semitonul, unor discuții în contradictoriu care au degenerat în certuri ca la ușa cortului. Și e de bine, pentru că aceste certuri sunt fix esența percepției populare asupra educației sexuale. Ne place să ne chiloțărim, mai mult decât ne place să ne punem de acord pentru a asigura o baza stabilă de educație pentru copii și adolescenți.

Ca într-un banc complex, povestea e cam așa: pe-un fir de undă radio se întâlnesc un om de radio înveșmântat în activist, un popă, o ongistă, un psiholog, un fost ministru, un Tetel și un medic OBGYN.

Activistul zice: ‘Hai să vă văd cum jucați pe tema asta!’.

Popa zice: ‘Educație pentru sănătate, nu educație pentru desfrâu’.

Ongista zice: ‘Nu vă permit să mă infantilizați!’.

Psihologul zice: ‘Alo? Hai să n-o dăm în diverse că scopul e altul’.

Cred că la ministru am readormit. Mă scuzați domnule fost ministru al educației…

Tetelu zice: ‘Io zic că educația sexuală trebuie făcută de un comedian că vă luați prea în serios voi acești posibili specialiști’.

Medicul zice: ‘Viața bate filmul la statistici de copii care nasc copii și abuzuri’.

Acuma că am trecut în revistă toată suflarea debitoare de opinii și s-a gătat și emisiunea, pot să vă povestesc și eu niște treburi, impresii și aspirații de om, specialist în psihoterapie, fostă ongistă într-o asociație de asistență a victimelor traficului de persoane și profesor de dezvoltare personală într-o școală privată care predă ore de educație pentru sănătate de dinainte ca acestea să fie cool sau păcătoase.

Viața e complexă și prezintă multe aspecte, vorba socrului meu. Ce îmi pare halucinant este ponderea în care lipsesc simțul realității și empatia în acest for de specialiști.

Oameni buni, rolul unui grup de lucru multidisciplinar, că da, așa se numește ce a încercat Liviu Mihaiu să dospească astăzi, e să vină cu o perspectivă cât mai completă și realistă asupra nevoii și dorinței de a implementa ore de educație sexuală în școlile de stat din România. Nu v-a ieșit, că v-ați apucat să vă certați ca chiorii și să vă apăsați pe butoane aiurea-n tramvai. Că era mai important să vă dați la gioale, decât să rezolvați o problemă presantă.

Congrats! Copiii din toate zările țin să vă mulțumească pe această cale. Ați fost complet degeaba în raport cu demersul comunicat inițial. Ați reușit să întruchipați fidel stereotipurile pe care le reprezentați cu brio: activistul blazat, popa cu ochelari de cal, ongista frustrată, psihologul amorțit, fostul ministru de plastic și comedianul clovn.

V-aș invita la o lecție de ‘sex education’ cu copii de gimnaziu, dar doar așa ca să vă monitorizez reacțiile fiziologice.

V-aș mai invita la o călătorie cu RATB-ul ca să vă luați doza necesară de ‘reality check’, adică un mare șut în cur pentru a face pasul ăla înainte care vă este atât de greu de făcut.

Sau poate la o așteptare în sala de așteptare a unei clinici de planning familial ca să auziți poveștile fetelor și femeilor care vin pentru întreruperi de sarcină.

Și last, but not least, într-o baie de școală, ca să fiți martori ascunși ai celor mai mari frici și întrebări ale pubertății și adolescenței spuse cu tupeu golănesc și limbaj de cartier de copiii frumoși, cuminți și devreme acasă.

Religia își are rostul său în dezvoltarea spirituală a noastră ca oameni. Așa cum și științele ne sunt de folos ca să ne înțelegem anatomia și fiziologia.

Atunci când am lansat provocarea ‘Let’s talk about sex!’ atât copiilor, cât și adulților, dialogul le-a acoperit pe toate: păcatul, plăcerea, vinovăția, frica, necunoașterea și curiozitatea.

Știți ce-i cu adevărat fain? Că atunci când îl lași pe ăla de lângă tine să lege două vorbe fără să-i explici tu ce vrea să zică cu adevărat, s-ar putea să afli lucruri noi: cum ar fi de ce au nevoie copiii și adulții pe care ne tot dorim să-i învățăm și să-i reformăm de pe soclurile noastre de specialiști? Aici mă includ și pe mine pentru că recunosc că mi se întâmplă și mie să preach to the choir.

Vreți să știți ce programă ar putea fi cea mai potrivită pentru această nouă materie obligatorie din curriculum? Întrebați elevii. ‘Băi! Despre ce vreți să vorbim la educație sexuală?’ Cine știe? S-ar putea chiar să răspundă…

Acuma întrebarea e: vă țin balamalele să adresați preocupările lor într-o manieră deschisă, de ajutor și cu sens pentru dezvoltarea lor ulterioară?

Aștept răspunsuri pe adresa redacției…

Oameni care sfințesc (sau nu) locuri

Oameni care sfințesc (sau nu) locuri

Nu… nu vreau sa scriu nici despre pelerinajul Sfintei Parascheva din târgul Iașilor, nici despre cel al Sfântului Dimitrie din București. Vreau să scriu trei povești despre trei locuri în care mi-am petrecut trei nopți. În calitate de om căutător de tihnă și noutate în miez de toamnă.

*

Drachenhaus Urban Village

Într-o seară de vineri cu dor de ducă din capitala mult prea înțesată de stimuli, am reușit în doi timpi și trei mișcări să vorbim la telefon cu gazdele, să aflăm toate cele trebuincioase luării unei decizii de rezervare, să fim direcționați spre opțiuni de cazare care corespundeau mai bine nevoilor noastre de cuplu (gen pat dublu, în loc de paturi de o persoană separate) și să și finalizăm rezervarea.

Odată ajunși la fața locului, în buricul Brașovului, în susurul Timișului molcom curgător, butoiașele ne așteptau cu self-check-in fain-frumos. Căldurică căldurică, așternuturi de un alb imaculat și un nuc darnic care ne tot trimitea obuze de-o gustare de seară.

Dimineața, nimic nu-i mai fain decât să deschizi ușa butoiașului și să dai de aerul rece de munte sau dacă încă mai vrei să lenevești în pat poți deschide geamul pentru un efect similar. După un somn bun, am descoperit noi lucruri în lumina dimineții. Baia comună arăta impecabil, cu o presiune la apă care te lipea efectiv de perete și temperaturi pentru toate gusturile (de la doritorii de dușuri scoțiene, până la cei de saune fierbinți).

Curtea sătucului urban găzduiește un pian ornat cu flori de toamnă, ceva radiouri vechi și muuulte pisici care își fac de lucru escaladând lianele locului. Dacă pe timp de pandemie tomnatică atmosfera locului e atât de relaxată și primitoare, îmi imaginez că pe perioadă de voie bună, grădina interioară capătă un aer și mai boem.

Am primit prosoape și săpun, ceea ce a fost numai bine dat fiindcă plecaserăm fără. Și dacă sunteți dintr-ăia care nu puteți fără să mâncați ceva dimineața la trezire, nucile și merele din curte-s numa’ bune să vă potolească zvâcul mațelor.

În concluzie, locul e super-fain, inedit ca idee de cazare și cu multă independență în primirea-predarea cazării. Merită încercat.

**

Castle Garden Guesthouse

Sâmbăta drumul ne-a dus spre Ținutul Secuiesc, unde la îndemnul unor prieteni care mai călcaseră pragul casei domnului Tibor, am decis să înnoptăm la pensiunea pe care zice sus și tare că a deschis-o pentru prietenii săi din toată lumea.

Îți trebuie fix 3 secunde după ce intri în oricare dintre camerele tradiționale să te îndrăgostești de tot ce vezi în jur. Totul se potrivește cu tot, iar în materie de aliniere și atenție la detalii OCD-ul fiecăruia (fie el mai mare sau mai mic) se lăfăie cum nu se poate mai cu foc.

Mobila-i toată veche, dar recondiționată cu simț de răspundere. Așternuturile se potrivesc cromatic cu prosoapele. Vopseaua folosită în cabina de duș care e incorporată în cameră e aceeași nuanță cu restul camerei, dar are o textură specială care o face impermeabilă. Ideea de baie a fost regândită și adaptată vremurilor, așa că singura ușă folosită desparte toaleta de restul camerei. În rest, cabina de duș și lavoarul sunt integrate în cameră cu un perete despărțitor între ele.

Ceramica din cameră e luată din apropiere, de la Corund și respectă stilul ambientului. Perdelele, țesăturile și până și elementele de feronerie (clanțe și mânerele geamurilor termopan) sunt făcute de meșteri locali.

La o cafea de vorbă, domnul Tibor te impresionează prin principiile de viață, vitalitate și determinarea cu care vorbește limba română deși nu îi este tocmai lesne. O vorbă ne-a rămas în minte: ‘Când vorbesc cu un meșter și îmi spune prețul pe care îl cere pe munca lui, eu îl întreb dacă poate să lucreze de două ori mai scump, dar să facă treabă de calitate, așa cum îi cer eu. Nu mulți acceptă. Adevărul e că oamenii știu să înceapă să lucreze, dar când e de finisat, atunci nu mai știu. Acolo se vede de fapt cine-i cu adevărat bun în meseria sa’.

Așa că dacă aveți drum prin Odorheiul Secuiesc, vizitați-l pe domnul Tibor. Dacă nu aveți, faceți-vă!

***

Zabola Estate

No, dintre toate locurile de înnoptat din escapada asta de octombrie târziu, numai asta o fost plănuită și răsplănuită. Am stat nițel pe gânduri înainte de a rezerva camere care costau 150 EUR bucata/noapte, fie ele plătibile și cu tichete de vacanță. Până la urmă am zis: Fie!

Așteptările au fost pe măsura prețurilor, cât și a marketing-ului din jurul Mikes Kastely din localitatea Zăbala, județul Covasna. Calitatea serviciilor oferite însă, nu. Și o spun asumându-mi posibilele ocări din partea oamenilor care s-au haștaguit pe acolo nemaiprididind de laude la adresa întregului ansamblu.

Hai s-o luăm cu începutul. Povestea domeniului este fabuloasă, cât și întinderea de pământ, așa că dacă ești împăcat cu a plăti exclusiv pentru aceste două lucruri, atunci nu vei fi absolut deloc dezamăgit. Totuși cele cinci stele cu care se laudă cazarea de față nu sunt date doar pentru poveste și întinderea de pământ, ci mai degrabă includ: calitatea interacțiunii cu clientul, curățenia, funcționalitatea elementelor fiecărei camere și mâncarea.

Și pentru că vorba lungă-i sărăcia omului vă zic doar atât: după ce am rezervat și confirmat rezervarea, în momentul sosirii la poartă am sunat și așteptat preț de 15 minute până când ne-a fost deschisă poarta pentru că doamna recepționer își uitase telefonul la încărcat, camera în care am stat (Miklos Room) avea aruncate într-însa obiecte de mobilier vechi, scârțâitor și nefuncțional și obiecte de mobilier nou și pătat, iar praful pe oglinda de deasupra patului nu mai fusese șters de pe la 1800 (deși oglinda nu era de la 1800).

Mâncarea n-am mai încercat-o, căci nu voiam să ne mai sară muștarul încă o dată. Scurt pe doi: dacă știti cum arată stilul distressed chic, nu alegeți Zabola Estate, căci vă veți procopsi cu distressed kitsch.

Concluzii-s mai multe, da’ mă rezum la una: omul sfințește locul, iar unde-i locul sfințit deja omul poate veni să-l facă tare păcătos.

Despre pierdere… și transformare

Despre pierdere… și transformare

Nu mai știu a câta zi de auto-izolare la domiciliu e. Încerc să nu le număr. Poate pentru că numerele mă cam duc într-o zonă dintr-asta anticipativă și plină de nerăbdare. Ceea ce fac este să mă raportez la realitate cât mai mult (aia care nu implică neapărat numere) și să îmi domolesc pornirile apocaliptice.

Nu știu când se va termina toată treaba asta, așa că mă concentrez mai degrabă pe alte treburi unde văd că am control și impact. Familie. Muncă. Eu. Ieri am avut un insight facilitat de un om care vorbea despre pierdere în contextul pandemiei.

Și mi-a picat fisa. Clanc! Noi toți am pierdut temporar ceva. Însă simțim pierderea cu toată durerea ei, iar mintea nu ne e îndeajuns de puternică (comparativ cu emoția) ca să ne transmită mesajul că lucrurile se vor îmbunătăți. Cu toții am pierdut ceva… pe cineva, așa că știm cum merge treaba. Sistemul nostru de gestionare a pierderii se activează instant. Nu trebuie să facem nimic pentru a-l pune în acțiune. Se descurcă el singur. Și treaba stă cam asa:

sau așa:

Dacă ar fi să mă uit un pic la mine și la cei din jurul meu, aș zice că suntem în plină fază de FURIE. Pe care o simțim până în măduva oaselor. Ne enervează tot, toți și toate. Ne băgăm și ne scoatem, căci cenzura nu mai funcționează. Ne luăm la harță unii cu alții. Fiecare pentru el. Nivelul de sensibilitate la orice străpunge tavanul. Totul ne lezează și simțim nevoia să reacționăm. Nu să acționăm.

Știți voi vorba aia: ‘Nu-i frumos, da’-i sănătos!’. Numai că atunci când vorbim de melt-down-uri, frustrare și furie colective, atunci se întețește jocul. Fiecare este concentrat pe furia lui și face orice ca să o exprime, iar atunci când dă nas în nas cu furia altcuiva, se șochează.

Principiul reciprocității ar trebui să funcționeze, dar nu prea o face. Așa că ajungem invariabil în situații în care eu am dreptul să îmi manifest furia, dar când altcineva o face, nu-i corect. Că mă doare. Nu-mi place. Mă face să mă simt inconfortabil. Și încet-încet ajungem la conținerea emoțională.

Greu, tată! Greu de tot! Și urât! Dar atât de necesar. Show me yours, I’ll show you mine! Nu trebuie să îți placă. Nu trebuie să zici mare lucru. Trebuie doar să rămâi acolo. În relație. Și să vezi importanța exprimării furiei de toate părțile implicate, cât și necesitatea conținerii emoționale reciproce. 

Dat fiind faptul că piederea pe care o simțim cu toții este una temporară, apar noi coordonate în ecuație care s-ar putea să ne ajute mai mult decât ne imaginăm. Lumea din jurul nostru se schimbă, iar noi, pe când eram în NEGARE îi tot dădeam zor cu Doamne ajută că nu-i adevărat, că asta nu se întâmplă. Și aveam tendința să rămânem acolo, la locușorul nostru, neclintiți, înmărmuriți, așteptând să treacă furtuna ca să ne reîntoarcem la ce făceam înainte, exact în modul în care o făceam.

Guess what, mofos? That ain’t gonna happen! Așa că oricât ne-am sau v-ați împotrivi, transformarea personală este cea care ne va ajuta să trecem prin rahatul ăsta. Nu peste. Nu pe lângă. Prin. Ce înseamnă transformare personală? Totul pornește de la cap. Capul fiecăruia. Ăla obișnuit cu confort și certitudini. Dar orice învăț are și dezvăț.

Așa că de acolo începe toată lupta de convingere. A mea pe mine. A ta pe tine. Că lucrurile se schimbă și tre’ să te schimbi și tu cu ele. Să schimbi modul în care te uiți la ele. Modul în care reacționezi la ele. Modul în care te raportezi la ele. Modul în care contribui la generarea lor. Modul în care devii participant activ la transformare.

Doar atunci, când vom fi având un locus on control intern, o să ne concentrăm pe cultivarea voinței de transformare, în loc să ne concentram pe cum să o evităm, punem la colț, scuipăm, înjurăm. 

 

Doi

Doi

Clocesc de ceva zile niște gânduri care se tot rotunjesc, se completează și se accentuează legate de statul în casă, care a devenit acest efect secundar al vieților noastre cu impact îndoielnic. Căci nu prea știi sigur în ce direcție de duce.

Sâmbătă am ieșit la plimbarea în jurul blocului și cum blocu’ era lung și șerpuit, iar liniștea domnea peste tot, se auzeau doar accentele. Adică țipetele. Din vreo două case. Țipete de neputință. De frustrare. De încrâncenare.

Am vorbit despre de toate, numai despre cum arată cuplul în situații în care trebuie să stea împreuna, în același spațiu, pe timp nelimitat. Pereții locului căruia îi spunem ‘acasă’ ne pot îmbrățisa, la fel de bine cum ne pot strânge precum o menghină, iar toleranța fiecăruia dintre noi ține, în parte și de experiențele de viață similare.

Știți povestea aia cu ‘Dacă ar fi să alegi pe cineva cu care să rămâi blocat pe o insulă pustie, pe cine ai alege?’. E chiar în fața voastră, a noastră, devenită realitate. Nu mai e chiar atât de idilic peisajul, nu?

Mi se pare că ritmul amețitor în care fugim prin propria noastră viață se reflectă într-o anumită măsură și în modul în care fugim prin viața aproapelui nostru. La viteză mare nu prea vezi detaliile peisajului. La viteză mică însă parcă încep să se contureze niște lucruri de care poate nici nu aveai habar.

Pe unele le descoperi cu încântare. La altele nu vrei să te uiți, dar n-ai încotro. Sunt chiar acolo în fața ta. Iar dusul lent al gunoiului la ghenă nu le salvează de data asta.

Îmi amintesc de un discurs al lui Alain de Botton care se întreba de ce oare avem așteptarea ca doi oameni, imperfecți, cu nebuniile lor să se înlănțuie într-o compatibilitate de poveste, când logica ne zice ca nebunia mea + nebunia ta = nebunie la pătrat?

Gândul mi se duce la cuplurile care se aflau în situații extreme înainte să dea pandemia peste noi, iar acum extremul capătă noi valențe, vezi femeia care a fost nevoită de niște circumstanțe bizare să locuiască în casă iarăși cu cel împotriva căruia avea ordin de restricție.

Dar nu numai la ei. Mă gândesc și la cuplurile care trec prin schimbări de viață majore la care trebuie să se adapteze, în vreme ce în jurul lor plutește pandemia, panica și incertitudinea financiară.

Cât și la cuplurile care sunt într-o perioadă de liniște pe care și-au pregătit-o și așternut-o cu minuțiozitate, care acum pare ilară în comparație cu haosul și neliniștea exterioare.

Mai sunt și cuplurile care abia se formau care ajung ca în filmulețul ăla de pe Facebook să se excite reciproc prin spălări sincron pe mâini, decât prin contact fizic de îndrăgosteală.

Și totuși știți în ce direcție am putea noi, aceste diade nesfărșite de omuleți să ne uităm întru înțelepciune?

Spre cuplurile ‘la risc’ care au trecut prin război, regimuri opresive și pierderi care ies în continuare să își ia pâine (sub privirile dojenitoare ale milenialilor) și merg înainte pentru că le este familiar sentimentul de criză. S-au împrietenit cu el și îl consideră parte și firescul vieții.

Ei ne-ar putea reaminti că e perfect natural să îți fie greu. Și că în fața greului trebuie să te zbați spre mai bine. Să nu te lași. Că dacă te lași, nu vine nimeni să te salveze.

Nu zic că trebuie neapărat să trăiești război și foamete ca să fii rezilient, dar zic că trebuie să îți deschizi ochii și să te uiți în jur căci lumea asta, așa cum o știai până acum s-ar putea să se schimbe.

Iar responsabilitatea ta de om, cât și a voastră, a noastră de doi câte doi, e să-i ținem piept și să ținem pasul cu ea.