Se apropie sfarsitul. Care poate fi pur si simplu, cum ii spune si numele, un sfarsit. Fara de inceput. Doar de gatat.

Or intrat zilele-n sac. Si sacul o fost legat strans la gura si dat de-a dura pana-n vale. Zilele se tot zbateau si parca voiau sa mai vada un pic lumina soarelor, dar sfoara era tare stransa pe sac, asa ca puteau doar sa traga cu ochiul prin ochiurile marunte de carpa dura. Lumina intra oricum, caci in zbuciumul lor, zilele tot intindeau de panza si sfarsisera prin a o labarta.

Se certau cateodata intre ele.

Zilele de iarna isi duceau tanguirile si rugamintile pana in zone paroxistice. Nimeni nu le prea mai putea rabda.

Pana cand?

Pana unde?

Cum?

Si mai ales de ce?

Pentru cine?

Caci clar nu era pentru sine. Sinele statea undeva atarnat intr-un cui ascutit… sau mai degraba infipt intr-insul. Tintuit pe un perete alb imaculat. Contrastul dintre cele doua lumi ii facea jalea sa fie si mai evidenta.

Zilele de primavara rasareau precum muscari violet si impanzeau tot in jur. Numai ca, asemenea lor, muscarilor, acestea erau niste buruieni intr-o mare de zile bune. Demult apuse.

Briza diminetilor de aprilie, oricat de vindecatoare, nu avea cum sa le ofere o gura de aer proaspat, ci doar o iluzie. A binelui… A indreptarii. Indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie al vietii.

Zilele de vara parjoleau tot fara sa isi ridice macar privirea din propriul clocot. Valuri de seceta, arid si uscaciune veneau si plecau.

Inainte si inapoi.

Perpetuu.

Pendulari.

Reveniri. Deveniri.

Iar in culmea cuptorului, painea a fost arsa pana la dezintegrare si servita la o masa festiva. Cu fata de masa brodata si farfurii din portelan alb pazite de argintarie sclipitoare. Cu pahare de cristal care, asemenea unor lupe imense, mai ardeau un pic scrumul servit drept fel principal.

Pofta buna si sa va fie de bine!

Sa vina odata zilele de toamna sa spele toate gusturile amare. Sa patrunda apa si sa se involbureze prin toate colturile sacului. Sa se strecoare printre muchiile ascutite si marginile neslefuite ale fiintei. Sa le rotunjeasca revenind zi dupa zi dupa zi. Sa limpezeasca tot ce isi mai are rost sa fie vazut si sa duca in adancuri tot ce e prea greu de dus.

Doar ca ramane malul gri si vascos care astupa parti ale sacului. Pe acolo, nicio sansa sa mai intre ceva lumina. Greu de luminat. Si mai greu de spalat.

Si vin alte zile de iarna. Parca nu seamana cu cele dintai. Astea sunt precum aerul proaspat de decembrie care iti intra in nari inainte de rasaritul soarelui, cand strazile sunt pustii, dar sufletul parca nu-ti mai e chiar asa.

Dara in vant lasata de primul fulg de nea care isi face curaj sa se lase sa cada, convins fiind ca odata ajuns pe jos va deveni nimic. Dar care impreuna cu altii, asemenea lui, se uneste intr-un asternut alb. Giulgiu? Mantie? Val? Imbratisare? Toate de-a valma.

Iarna.

Primavara.

Vara.

Toamna.

Iarna.